miercuri, 28 aprilie 2021

O incursiune prin magia Bucureștilor de ieri și de azi

 

Cronica romanului Paturi oculte de Doina Ruști

(Editura Litera, 2020)


Scriitoarea Doina Ruști, cunoscută în țară dar și în străinătate, unde i s-au tradus mai multe cărți, s-a impus în peisajul literaturii române contemporane atât grație unei serii de romane cu iz istoric – fanariot: Homeric, Mâța Vinerii, Manuscrisul Fanariot sau Zogru, dar și datorită unor romane a cărei acțiune se plasează în actualitatea imediată, cum sunt Fantoma din Moară, pentru care primește Premiul USR pentru Proză, Logodnica, sau Lizoanca la 11 ani, pentru care primește Premiul Ion Creangă al Academiei Române. Cel mai recent roman al său se numește Paturi oculte și a apărut la sfârșitul anului 2020, la Editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană, pe care de altfel o și coordonează.

Romanul Paturi oculte debutează cu o scenă specifică romanelor sau filmelor polițiste: o tânără, pe numele de alint, Flori, se trezește dintr-un somn-transă într-un pat straniu dintr-un apartament străin în care intrase prin efracție, în strigătele celor de la Ambulanță, care amenință să spargă ușa. Peisajul de thriller este completat de prezența în același apartament a unui tânăr, pe nume, Lev (Levante) care zace într-o baltă de sânge, cel mai probabil mort.

O scenă care, privită prin prisma întregului roman, poate fi catalogată drept acea intrigă ce își așteaptă cu înfrigurare expoziția, în mintea cititorului prinzând viață un noian de întrebări: ce căutau cei doi tineri în acel apartament? Erau oare hoți? Dar atunci de ce ea dormea și cine i-a provocat lui rana care l-a lăsat în acea baltă de sânge? Suficiente întrebări cât să provoace adicția pentru restul poveștii, care, pe negândite, se transformă dintr-un roman polițist într-unul mai degrabă fantastic, întrucât, pornind înapoi pe firul evenimentelor ce au dus la tragica întâmplare din primele pagini, autoarea ne poartă într-o aventură anamnetică foarte amplă, întinsă pe câțiva ani și, după cum se va vedea la momentul potrivit, desfășurată în mai multe lumi, cel mai probabil aflate în universuri paralele cu acesta, și la care atât Flori, cât și Lev, cei doi protagoniști principali, acced prin intermediul unor paturi într-adevăr oculte ce se dovedesc a nu fi altceva decât niște porți sau dacă vreți, portaluri de trecere în alte dimensiuni spațio-temporale.

Știam, din lectura romanului Logodnica, despre predilecția Doinei Ruști de a spune aceeași poveste din perspectiva ambelor personaje implicate în aceasta, strategie literară ce la vremea respectivă mi-a produs atât un șoc plăcut din punct de vedere livresc, cât și o revelație de proporții, aplicabilă în viața de zi cu zi, înțelegând că doi oameni pot trăi aceleași întâmplări, dar să le perceapă cu totul diferit. Așa încât surpriza de a citi și această poveste „la dublu”, atât din perspectiva Florentinei, cât și din aceea a lui Lev, mi-a fost ușor estompată, deși rămâne inevitabilă uimirea legată de faptul că cei doi trăiau experiențe similare, având ca numitor comun deja celebrele paturi oculte, ce par să fi împânzit Bucureștiul (și nu numai), fără însă a ști unul despre ceea ce i se întâmplă celuilalt.

Însă nimic nu mi-a putut amortiza surpriza resimțită în momentul în care, spre final, când aparent totul se lămurise, mai puțin misterul scenei inițiale, firul poveștii este acaparat de perspectiva unuia dintre paturi, care inițial fusese un roșcov, iar și mai înainte, un tânăr cu niște ambiții astronomice și un ego supradimensionat.

 Este de altfel și momentul în care ițele narative par să se fi încurcat într-o manieră halucinantă, și doar disponibilitatea cititorului de a privi totul prin prisma unor universuri paralele, ce pot fi transgresate provocând astfel suspendarea totală a concepției comune despre timp și spațiu, mai poate conferi poveștii sens și bineînțeles farmec, întrucât în acest punct al poveștii se descoperă cum fapte cărora istoria lumii acesteia le-a conferit ca timp de desfășurare câteva sute de ani, pot fi comasate într-o clipă, sau ca să folosesc o sintagmă din sfera la fel de ocultă, a divinației, așa cum se petrece ea pe plaiurile mioritice - într-un „bob zăbavă”. Tot în acest punct apare și riscul ca un cititor a cărui concepție despre timp și spațiu să fie de nezdruncinat, și care nu este nici măcar adeptul teoriei despre timp sacru și spațiu sacru, dezvoltate în cultura română de Eliade, să abandoneze lectura, considerând că autoarea se contrazice pe sine și pune viitorul înaintea trecutului. Dar în mod cert, pierderea nu este decât a cititorului acestuia.

Bineînțeles, multe alte aspecte fac din noul roman al Doinei Ruști o călătorie livrescă, fascinantă, și aș aminti aici doar incursiunile sporadice prin istoria nespusă a Bucureștiului fanariot sau plimbarea „la pas” prin Bucureștiul de astăzi, cititorul fiind tot timpul însoțit de senzația că multe dintre clădirile vechi ale Capitalei păstrează fantome ale unor fapte desfășurate cu sute de ani în urmă.

Cât este fantezie și cât este adevăr istoric, cât ezoterism și cât S.F. în acest roman care se și încheie totuși ca unul polițist, dilema din debutul său fiind soluționată până la finalul cărții, aproape că nu mai contează, deoarece maniera în care Doina Ruști reușește să amestece, aș zice chiar alchimic, toate aceste elemente aparent disonante, face din Paturi oculte o lectură captivantă și savuroasă, și în același timp, capătă și rolul unui șperaclu fin, ce reușește să deschidă ceva mai mult orizontul de percepție asupra tainelor lumii acesteia ori a celeilalte, pentru cei dispuși să accepte și alte realități decât cele deja cunoscute.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu