Printre pliuri de Cuvânt

Cronica volumului de poezie Dies irae de Denisa Crăciun

(Editura Hertzog, 2023)

 

Denisa Crăciun (născut în 1977) este licențiată în teologie și literatură franceză la Universitatea din Craiova și absolventă a masteratului Littératures modernes et contemporaines la Universitatea Clermont - Auvergne din Franța. Totodată, este doctor în literatură comparată, cu o lucrare ce tratează tehnica punerii în abis în opera romanescă a lui Umberto Eco, la aceeași universitate din Franța. Este poetă, traducătoare de poezie, cercetător științific și membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov. A publicat mai multe volume de poezie, atât în limba franceză cât și în limba română. În limba română a publicat volumele: Incipit vita nova (editura Timpul, 2018), Între sistolă și epistolă (editura Eikon, 2021), Estera (editura Aius, 2022) și Dies irae (Hertzog, 2023). Asupra celui mai recent volum publicat în limba română mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cele două specialități ce alcătuiesc backgroud-ul poetei Denisa Crăciun își fac simțită prezența încă din titlul volumului, Dies irae fiind o sintagmă în limba latină ce înseamnă „Ziua mâniei”, cu referire expresă la Judecata de Apoi. Vedem așadar aici atât aplecarea spre teologie cât și spre cultura occidentală, latină.

De altfel, pasiunea pentru teologie se vădește pe tot parcursul volumului, care, departe de a fi unul de poezie religioasă în înțelesul clasic, eclesial, al conceptului, rămâne unul încărcat de spiritualitate și totodată de referințe biblice, care însă vor fi puse într-o lumină nouă, pseudo-eretică, în sensul că vor fi scoase din contextul strict scripturistic și aduse sub zodia poetică, a abisului ideatic, al întrebării, al iscodirii (inclusiv a adevărului revelat), bineînțeles, totul într-o desăvârșită grijă de a nu cădea într-adevăr în erezie și de a nu leza sentimentul religios al cititorilor, fie ei creștini practicanți sau agnostici declarați.

Așa cum sugerează și titlul, poemele Denisei Crăciun din acest volum gravitează în jurul eshatologicului, înțeles însă mai curând ca sfârșit personal al vieții omului decât ca moment final al Judecății de Apoi. Iar acest lucru se reflectă încă din poemul cu care se deschide volumul, în care apare ilustrată curiozitatea omului față de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moartea biologică: „Noapte de nicăieri înspre nicăieri/ migrează/ un ecou rătăcit pe străzi fără sfârșit// e mult de când nu mai știu nimic/ despre viața de dincolo/ despre nopțile ploiase/ de primăvară/ cu faruri de mașini/ cu mame rugându-se la icoane/ cu partizani și focuri mocnite/ pe munții minutelor mute sunt lacurile/ ascunse sub omătul pleoapelor”.

Însă toate întrebările, pasibile de a rămâne fără răspuns, legate de lumea de dincolo, sunt contrabalansate de o unică certitudine, anume aceea că indiferent de vicisitudinile vieții acesteia, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne neclintit, ca unic Adevăr de care omul trebuie să se lege la fel ca miticul Odiseu de catarg, pentru a nu se lăsa pradă necazurilor, care de cele mai multe ori, privite prin prisma pedagogiei divine, nu sunt decât încercări vindecătoare de suflet: „Ochiul nu secretă privirea/ pe fața nestrămutată a rădăcinilor/ se ivește șușotind în lumină/ Copacul - Cuvânt imposibil/ de doborât// chiar în numele Tău/ pe una din ramuri o pasăre/ își coboară cântecul/ până în ultima zi a bolii/ ce vindecă”.  

Dar cum teoria este una iar practica alta, certitudinea mai sus ilustrată nu este mereu prezentă în viața omului, acesta clătinându-se adeseori în fața fricii, indusă bineînțeles de cel pe care Scriptura îl numește „Tatăl minciunii”, nimeni altul decât Diavolul, care se insinuează viclean în toate cele, dar cel mai ades, conform specialității lui brevetate în Eden, în relația dintre bărbat și femeie: „De coasta ta lipsă nu ți-a fost niciodată/ nici dor nici milă doar ciudă că ai fost laș/ - primul din istoria omenirii - // în dulap nu mai e loc de hainele tale/ degeaba înfățișarea ți-o schimbi peste/ veacuri și milenii același rămâi/ zi și noapte cu gândul la vechea profeție:// și iarăși va să vină Șarpele/ solzii de pe ochi mai abitir vor cădea/ iae Ea și sabia/ - l` épée flamboyante - una vor fi”.

Numai că, poeta fiind înrădăcinată în Cuvânt, trăindu-și viața, cum frumos spune într-unul dintre versurile sale, „printre pliuri de Cuvânt”, reușește să spulbere înșelătoria și să-i râdă Diavolului în nas, într-o manieră ce amintește de cartea lui C. S. Lewis: Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr: „Bufon rănit în orgoliul mare/ cât planeta maimuțelor/ mustăți scoți din litere de ziare/ și limba la stele convins că ele/ tremurând îți vor cădea la picioare// cum nimeni nu se lasă impresionat te pui pe căutat/ nod în papură doar doar se va isca vreo gâlceavă/ stai liniștit nu mai ai de ce să îți fie teamă:// da da ridicol/ ești deja”.

De asemenea este foarte sugestiv modul în care poeta alege să își încheie volumul, cu un poem cât se poate de optimist și de profund, denumit simplu, Înălțare: „Între două respirații/ îmi atingi inima/ în plină zi se face/ noapte și sângele liniște/ începe să alerge/ la răspântii gura lumii/ se umple de albastrul/ ferestrelor casa/ împinsă spre cer de animale/ cu ochi peste tot/ corpul un parc cu biserică/ se ridică în Soare”.

Spre final aș vrea să punctez și câteva aspecte legate de stilistica abordată de poeta Denisa Crăciun. Și în această privință se remarcă în primul rând predispoziția acesteia spre formulări la limita dintre logică și absurd, sau mai curând dintre logică și abis logic, semn că inclusiv studiile despre tehnica punerii în abis în opera romanescă a lui Umberto Eco și-au pus amprenta asupra sa. De altfel, probabil tot de acolo vine și aplecarea spre ezoterism creștin și numerologie, în cuprinsul cărții întâlnindu-se adeseori scene biblice apocrife precum și numere ce aparent nu au nicio însemnătate, dar despre care știi sigur că undeva, într-un sistem numerologic neștiut de către cititor, cu siguranță au o puternică încărcătură energetică, mai curând și prin prisma faptului că o oarecare energie o emană și în volumul acesta.

Așadar, Dies irae (a.k.a. Ziua mâniei a.k.a. Ziua Judecății de Apoi) este un volum de poezie ce te pune față în față cu tine însuți, cu viața și moartea ta, cu lupta cu proprii demoni, dar mai cu seamă față în față cu Dumnezeu, reprezentat aici de Fiul Său, Cuvântul sau Logosul divin întrupat. Este o lectură în egală măsură savuroasă dar și incomodă, care pe de o parte de umple de energie pozitivă dar pe de alta te lasă singur în fața marilor întrebări despre viață și moarte, ceea ce o face, în final, o carte importantă, o carte necesară.    

 

 

Noii paveldaniști în luminile rampei

 

Cronica volumului aniversar, Carapacea de aur - Antologia „Pavel Dan” - 65,

coord. Eugen Bunaru

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

De Cenaclul „Pavel Dan” din Timișoara mă leagă una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea literară, dacă mi se permite sintagma ușor narcisită. Era anul 2009 și eu făceam primii pași timizi în lumea literară. Și printre acești primi pași s-a numărat și câștigarea unui premiu la secțiunea de eseistică a Concursului de literatură organizat de Cenaclul „Pavel Dan”. Iar când am venit la Timișoara pentru festivitatea de premiere, am cunoscut o parte dintre membri Cenaclului „Pavel Dan”, care tocmai își sărbătorise primii 50 de ani de activitate, printre care, pe Moni Stănilă, cu care am legat o frumoasă și încă actuală prietenie, Ana Pușcașu, Tudor Crețu, Marcel Tolcea și bineînțeles pe decanii Eugen Bunaru și Cornel Ungureanu. A fost prima mea întâlnire cu literatura contemporană adevărată și totodată mi-am fixat atunci primele repere valorice în literatură.

De atunci s-au scurt niște ani și iată-ne ajunși în momentul unei alte aniversări a Cenaclului „Pavel Dan”, aceea de 65 de ani. În fruntea cenaclului a rămas același neobosit Eugen Bunaru, dar componența echipei de start este una complet schimbată, ceea ce este cât se poate de bine, pentru că în primul rând acesta este rolul și rostul unui cenaclu literar, de a produce periodic noi și noi generații de poeți sau prozatori.

În cele ce urmează vom face cunoștință cu noii paveldaniști, toți tineri și foarte tineri, care și-au unit forțele și poezia între coperțile acestei antologii aniversare, denumită cu o sintagmă aparținând unuia dintre ei, Carapacea de aur. Pentru unii dintre aceștia, prezența în această antologie reprezintă prima ieșire la rampă. Așadar, în ordinea num(r)elor „de pe tricou” (a se citi ordine alfabetică), echipa de start „Pavel Dan 65” este formată din: Valentina Botezatu, Cristian Căliman, Ioana Cheroiu-Cozma, Vlad Ciurescu, Anastasia Coste, Delia Alexandra Coste, Marius Dimcea, Mihaela Farcaș, Ionuț Manea, Alexandra-Iasmina Panc, Izabela-Elena Radosevici și Răzvan Stoicovici. Din rațiuni de spațiu nu voi aloca decât câte un scurt paragraf fiecăruia dintre ei, urmând ca la final să încerc tragerea unor concluzii.

Valentina Botezatu (29 de ani) practică o poezie alertă, proaspătă, în egală măsură viscerală și spirituală, în care reușește să dozeze optim metaforele și imaginarul desprins din concretul vieții: „amazoana clubului cu spume/ arată bicepșii printre rânduri de țâțe/ fratele dintr-o altă mamă roșcată/ e bine pus bine între stele// un puști de 19/ imită tristețea în baie/ se întrece cu sfinții în fluierături// ești sora mea/ din altă viață pusă pe scandal/ înșiri cărțile de tarot/ pe lângă bucăți stabile de vomă// scrii pe nota de plată mesaje/ ții fragilitatea între scaune de plastic/ dealerul are față de preot/ și spate de om/ ai uitat fereastra deschisă/ între două lumi grase/ cu tentativă de suicid”.

Cristian Căliman (28 de ani) scrie o poezie îmbibată de un imaginar foarte bogat și diversificat, pe alocuri grotesc, rămânând însă foarte bine ancorat în realitatea cotidiană pe care o descrie exact așa cum este ea, cu zbuciumul și lipsa de valori autentice care o definesc: „sucurile corozive ale păianjenului/ radioactiv îmi dizolvă încet creierul/ furnici docte prin porii pielii/ sapă galerii în pământul simbolic/ gândaci persistenți cuvintele mele/ vor supraviețui apocalipsei literare/ mestecate de mandibulele mutanților/ semiliterați și în trompele țânțarilor/ cu nume de walkirii numele meu va roi/ până-n armonia râncedă a paradisului gângăniilor”.

Ioana Cheroiu-Cozma (23 de ani) este la rândul său preocupată de derapajele societății, pe care ar vrea să le îndrepte prin poezie, o poezie de această dată mai limpede, cu imagini mai clare, dar nu fără de nerv poetic autentic: „Adevărul îți strivește/ neuronii/ spasmele te internează în spital/ implozie toracică/ un halat alb te reanimează/ și-ți amintește cum/ te-au izbit de ghișeu și au strigat/ „dosar tip plic”/ în care să vâri/ rezumatul vieții/ și datoriile la ANAF/ că internarea la nebuni/ te-a transformat/ în traficant de ideologii/ iar ideile tale/ de om citit/ dăunează pacienților/ sedați intravenos cu minciuni”.

Vlad Ciurescu (21 de ani) are la rândul său un discurs social, dar spre deosebire de colegii săi de cenaclu, el imprimă discursului său și o dimensiune postumanistă, precum și o cadență specifică poeților ce au făcut pasul înspre zona de performance: „Holograme blazate/ Coduri alterate/ Cripte electronice/ Scrijelim o lume arhaică/ Un mediu digitalizat/ Plin de fantasme virtuale// Munți și arbori/ De betoane/ Ecrane și lumini/ Împânzesc magma societății// Catalizați de emoții imaginare/ Unde spectaculare/ Tentacule din cabluri/ Încolăcesc inima artificială a metropolei”.

Anastasia Coste (27 de ani) are poate cel mai așezat discurs, în sensul că poezia eu curge lin ca un râu de câmpie, inclusiv acolo unde se revoltă împotriva nedreptăților și a mersului șchiopătat al lumii, semn că deține o mai mare doză de maturitate și umană și artistică. De asemenea, poezia ei este și cea mai puternic spiritualizată, dar nu lasă ca poezia ei să devină religioasă în sensul clasic al conceptului, ci dozează fiecare element cu grija de a nu epata nici măcar în această direcție: „Mă numesc înviere/ și m-am născut s-aprind făclia lumii/ așa mi-a spus duhovnicul/ la două luni de la incident// m-am abătut de multe ori/ prin lanuri de porumb, strigând/ că norii s-au transformat în aur// m-am îndrăgostit de valuri!/ și viața mea scufundată-n mare/ e o înșiruire de bilete fără loc// în final, soarele se va așeza pe-o aripă/ aștept să mă întrebi pentru ultima dată:/ tu cum mai stai cu răsăriturile?”.

Delia Alexandra Costea (33 de ani) scrie o poezie cu irizări metafizice, fără însă a se decupla complet de realitatea imediată, de revolta socială, de postumanism: „Mă închin/ Predau viața morții și timpul veșniciei/ Îngenunchez în fața inevitabilului/ Tac și mă închid/ Mă închin, mă închid și tac din nou.// Nimic în gând/ Doar tăcerea absurdă/ A golului ce lâlpâie/ Vreau să articulez cuvinte/ Literele plimbă imagini prin minte/ Mă arunc în negrul nemărginit după ele/ Nu prind nici una// Tac și mă inchid/ Mă închid, mă închin și tac din nou”.

Marius Dimcea (30 de ani) are poate cel mai diversificat discurs poetic din punct de vedere al imaginarului și al esteticii. Însă ca fond sau mai bine spus, ca substrat, poezia sa este în mare parte una profund spirituală, dar în sens strict ezoteric: „Am trei ochi/ Cu unul mănânc, mă spăl/ Îmi fac patul și dau drumul la muzică./ Cu celălalt plâng, râd și chiar iubesc uneori.../ În zilele de Miercuri./ Când unul face dragoste cu vreun tablou/ De-al lui DaVinci,/ Celălalt se închide se simte rușinat”.

Mihaela Farcaș (30 de ani) practică o poezie cu precădere personalistă, orientată spre sine, spre explorarea spațiului său interior, fie că vorbim despre dorințe neîmplinite sau despre o sondare scrupuloasă a sufletului și a trupului. Interesant este că discursul său poetic nu este unul angoasant, dominat de frustrare, ci mai curând unul lucid, determinat de acceptarea de sine: „în cada cu benzadrină/ m-am privit prin ochii celorlalți/ pentru că retina îmi era crăpată./ sub apă îmi ascultam bătăile inimii/ care urlau./ aceasta a fost ziua abandonului”.

Ionuț Manea (42 de ani) este de departe cel mai experimentat poet din această antologie, iar asta nu o spun doar datorită vârstei sale ci și datorită faptului că are deja publicate trei volume de autor, unul de proză și două de poezie. Iar acest lucru se reflectă foarte bine în discursul său poetic, care se definește printr-o construcție impecabilă și printr-o limpezime de invidiat: „În lunca Oltului, luciul apei răzbate până la fântâna de sub biserică;/ Se adună sunetele la zenit/ Într-o senzație plăcută./ Nu pot descrie frumosul, pentru că frumosul nu poate fi descris./ Fără să gândesc,/ Arunc o piatră peste canalele cu papură,/ Pierzându-se în iarba înaltă”.

Alexandra - Iasmina Panc (26 de ani) practică o poezie minimalistă, dar având un imaginar bogat și variat, adeseori impregnată de referințe istorice și culturale, de cele mai multe sfredelitoare, din care irumpe în primul rând senzația de sinceritate absolută față de sine însăși: „Trebuia să plec de mult/ am așteptat/ un semn divin/ și am rămas/ ultima/ într-o stație/ de oameni/ pierduți”.

Izabela - Elena Radosevici (24 de ani) se dedă la rândul său la folosirea unor referințe istorice, culturale și chiar religioase, dar spre deosebire de colega sa mai sus numită, ea practică o poezie maximalistă, în care își face simțită prezența și paradoxul, și care are ca miză mai degrabă generarea unor întrebări existențiale, a unor teme de dezbatere filosofică, decât livrarea unor răspunsuri sau a unor sentințe definitive: „Pictez o icoană pe tavanul ochilor lui Dumnezeu/ Fiindcă nu cred în el/ Și sunt disperată să știu de ce mai există în mine./ David - luminându-se de crăpături și neputință -/ Va fi om acum că eu nu pot/ Dar nu eu, doar jumătate -/ Jumătatea pe care nu o vreau./ Tu David Dumnezeu eu -/ Se tremură în geamul deschis/ Nu de frig, deși e frig -/ Sub blestemul neconceput al existenței/ Pe care niciunul nu are curajul să îl rupă”.

Răzvan Stoicovici (23 de ani) scrie o poezie aparent studențească, în sensul că împrumută mult din limbajul, temele și atitudinea studențiolor asupra vieții, o atitudine aparent eretică sau ultra-detașată, dar care în fond maschează un interes profund pentru marile teme ale existenței umane: „Bețivii sparți de bere și lene/ au D-zeul lor part-time/ care-și trimite fiul cu Sindrom Down/ la Timpuri Noi degeaba// Dialog sec, lipsă cuvinte vocabular/ redus la apărarea lui Mutulică/ hipersensibil ca inflația. E aerian/ nu e vina lui. Mă pocăiesc spre iertare!/ Unii cred în ghicitoarele din Vamă/ alții în epilepsie”.

Așadar, noii paveldaniștii, deși toți sunt tineri, majoritatea având între 20 și 30 de ani, se prezintă drept un grup de poeți destul de bine sudat, care manifestă interes inclusiv pentru ideea de generație, curajoși în ceea ce privește temele abordate, ancorați în lume dar fiind totodată preocupați și de transcendență, promit, fiecare în parte să devină poeții canonici ai literaturii de mâine, și nu doar în zona Banatului literar, ci în poezia română în general.

 

„Oricât ți-ar fi de frică, nu închide ochii”

Cronica volumului de debut, Sleep paralysis de Ana-Maria Anania

(Editura Cartea de după, 2021)

 

Ana-Maria Anania (născută în 1995) a absolvit Facultatea de Litere a  Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. A publicat poezie în reviste precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Kryton, Conta, Parnas XXI, Noise Poetry, Planeta Babel, Revista Golan și altele. A debutat în anul 2021 cu volumul de poezii Sleep paralysis, apărut la editura bucureșteană Cartea de după. În anul 2023 i-au apărut poeme în antologia Mai deloc pomeniți. Caietul de la Săvârșin #16 (editura Mirador, 2023), ca urmare a participării la Tabăra de creație a tinerilor scriitori de la Săvârșin. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului său de debut în poezie.

Poeta Ana-Maria Anania a ales ca motto pentru volumul său de debut în poezie, Sleep paralysis, o frază menită să avertizeze cititorul asupra conținutului cărții pe care se pregătește să o parcurgă: „apun într-o predare ca să răsar într-o răzvrătire”. Și într-adevăr este o avertizare bine venită mai cu seamă pentru cititorii cu stomacul sensibil, pentru că volumul începe ex abrupto cu un autoportret psihologic, pictat în „culori” dure, din care lipsesc „tușele” menajamentelor, al cărui scop este de a ne introduce în universul interior al poetei: „nu vrei să mă cunoști./ tristețea mea e scatofilă și mereu gravidă,/ așa că, ori de câte ori are pofte, trebuie să scormonesc/ prin scârnele trecutului și să caut cele mai apetisante amintiri./ izul acesta de ghenă părăsită mi-a alterat simțul realității/ și n-aș putea să-ți spun ce-mi mai place cu adevărat./ plâng cu lacrimi zoiase și, oricât mi-aș freca obrajii,/ mă însoțește duhoarea care apasă greu asupra orașului/ în duminicile când nu vine nimeni să ridice gunoaiele.// am ochi verzi ca mucegaiul de pe sicriul norocului meu/ și trebuie să trăiesc cu asta pentru că sunt lucruri în viață/ pe care, dacă nu le-accepți, te vor seca mult mai devreme./ știu, am picioare lungi, dar nu ca să le pun în jurul gâtului fericirii,/ ci ca să dau mereu cu capul de pragul de sus când mă retrag în mine./ buzele mele sunt doar o crustă pe care o zgândăr cu fiecare zâmbet/ cuvintele nespuse mi se preling pe bărbie inutil”. Vedem așadar, din acest poem cu iz mizerabilist-visceralist (visceralismul însă va atinge apogeul undeva pe la jumătatea volumului), că într-adevăr, poezia ei pendulează încă de la început între „predare” și „răzvrătire”, ambele verbe fiind puse în legătură cu sine însăși. Poeta se predă sieși și se revolta tot împotriva sieși. Altfel spus, este într-un război continuu cu sine însăși. Și vom vedea în curând de unde vine această revoltă puternică.

Un prim răspuns la această întrebare ar putea fi acela că poeta se simte în primul rând singură și cumva abandonată, ca urmare a pierderii unicului său punct de sprijin, a unicului său reper de umanitate, bunica sa: „bunica e o rană deschisă ce/ refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze.// o acopăr de fiecare dată când ies din casă,/ dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare,/ că mă chinui să zâmbesc fals/ când îi dau conștiincioasă bună ziua/ babei enervante de la doi care-și târâie/ picioarel pe hol și prin sufletul nepoților.// mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu’ în picioare/ iar ea nu mai e. s-a dus. Și era singura șansă la bunătate/ pe care o mai avea omenirea”.

Dar de fapt, adevăratul motiv se pare că este unul mult mai dur, fiind vorba despre o traumă foarte puternică despre care poeta nu reușește să vorbească nici în poezie altfel decât voalat: „e rușinos să vorbești despre asta/ cuvintele care-mi răsunau în minte/ ori de câte ori voiam să povestesc despre ce s-a întâmplat/ de fiecare dată când plouă deschid laptopul și mă așez la geam/ și scriu până obosesc iartă-mă iartă-mă iartă-mă/ cu speranța că mă voi putea ierta vreodată pentru mizeria/ în care m-am aruncat conștient.// plouase și-n noaptea aia exact ca acum, cu tunete și fulgere,/ și mi-era teamă că mă voi îneca în noroiul din/ propria curte, unde m-am abandonat fără milă/ de atunci mi-e frică doar de ploile mocănești care/ se dezlănțuie în mine și nu știu când se opresc// m-ai fixat cu privirea mirat și te prefăceai că nu știi ce s-a întâmplat/ mi-ai spus că nu înțelegi de ce e nevoie de atâta zgomot pentru/ o ploaie așa de scurtă, dar tu nu știi nimic despre meteorologie/ sau despre mine// e prea rușinos să vorbești despre asta/ sunt singurele cuvinte pe care le-ai spus când ai plecat/ iar eu am dat din cap înțelegătoare/ știind că nu voi avea niciodată puterea să accept/ că tu ești de fapt singurul vinovat”. Această traumă își va face prezența, în diferite forme, pe toată durata volumului, fără a afla vreodată ce s-a întâmplat exact, rămânân cumva condamnați la a privi neputincioși la suferința poetei.

Dar pentru că o traumă nu vine niciodată singură, avem ilustrată în volum și trauma transgenerațională, care sapa poate cel mai adânc dintre toate, fiind și cea mai intimă dintre toate și de cele mai multe ori prima care iese la iveală sau care începe să se manifeste inconștient: „sunt plămădită din cicatricile mamei/ și din fricile sălbatice ale tatălui meu.// sunt tot ce n-a fost bunica mea./ fericită./ am tot ce n-a avut străbunicul meu./ speranță.// sunt tot ce n-au visat părinții mei vreodată./ obișnuința mi-e o haină prea mică/ și-mi țes fiecare zi din fir aspru de rebeliune”.

În mod surprinzător, în volum apare și dragostea, și încă într-o formă de zile mari. Însă până și poezia de dragoste, care s-ar fi dorit cumva a fi un contrapunct la atâta durere, se simte frica poetei de a nu fi părăsită de cel iubit, de a nu rămâne din nou singură și sfâșiată: „nu vreau să mă iubești și/ să-mi fii alături la bine și la greu/ până când moartea ne va despărți./ nu mă mulțumesc cu atât./ vreau să am certitudinea că mă vei/ căuta și dincolo, orice ne-ar aștepta/ după ce încheiem capitolul ăsta din viața noastră./ vreau să mă cauți și să mă lași să te găsesc,/ așa cum ai făcut aici. poate te întrebi cum să faci asta./ n-aș ști să-ți răspund, dar eu de aceea te adulmec în fiecare/ noapte. nu vreau să-ți uit mirosul. te voi căuta cu perseverența/ unui câine de la antidrog, dar căutarea trebuie să fie reciprocă./ când voi ști sigur că așa va fi, abia atunci/ voi reuși să fiu pe deplin fericită”.

Așadar, Ana-Maria Anania scrie o poezie extrem de dureroasă, de dură, de sfâșietoare și de revoltătoare, scrisă însă într-o manieră de poetă adevărată, de poetă care, deși aflată la debut, ne arată tuturor că are stofă de mare poetă ce nu se teme să spună lucrurilor pe nume. De altfel, dovadă că a înțeles deja ce înseamnă poezia și care este rolul și rostul ei în lume, stă poemul următor, o adevărată artă poetică, cu care de altfel voi încheia și eu această cronică dedicată unui volum de poeme de cinci stele (și nu doar pe Goodreads): „abia după ce am aflat că străbunicul a făcut pușcărie/ pentru o poezie, am înțeles ce putere pot avea cuvintele/ și mă lupt mereu cu teama de-a nu deranja și cu dorința/ de-a scoate afară tot ce mă zgârie pe dinăuntru.// crăpăm zilnic metri întregi de visuri și le ordonăm frumos/ lângă casă, să stea la uscat pentru a întreține focul care/ ne determină să mergem mereu mai departe, să mai luptăm/ și azi cu balauri, taxe și nedreptăți”.

 

Așa s-a sinucis Urmuz

Cronica volumului urmuz. 23 noiembrie 1923 de Mihai Maniuțiu

(editura Tracus Arte, 2018)

 

 

Mihai Măniuțiu este atât un reputat regizor de teatru, cât și un prolific scriitor, autor al mai multor volume de poezie, proză și eseuri de teatrologie.

Volumul de poeme, urmuz. 23 noiembrie 1923, apărut spre sfârșitul anului 2018, la editura Tracus Arte, este cu totul inedit atât față de restul creației sale, cât și față de majoritatea producțiilor literare de pe piața românească de carte din ultima vreme. În acest volum, autorul rescrie din imaginație, ultimele ore din viața scriitorului român de avangardă, Urmuz (pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău), care a ales să se sinucidă în ziua de 23 noiembrie 1923.

Deși este un produs aproape exclusiv al imaginației, autorul pornește totuși de la un fapt real incontestabil, sinuciderea în sine, și de la un document la fel de real, procesul verbal prin care organele de poliție costată această sinucidere. Documentul este redat întocmai, atât la începutul cărții, ca un prolog al poemului fluviu realizat de Mihai Măniuțiu, cât și la sfârșitul acesteia, într-o variantă versificată, ca un al treilea epilog al întregii epopei mortuare, tehnică prin care autorul oferă operei sale atât ciclicitate și unitate, cât și acea doză de veridicitate menită să dea greutate conținutului deplin imaginar.

Poemul-fluviu debutează cu o secvență în care Urmuz somatizează intens starea sa de dezechilibru psihic: „tot mai des/ când înghid/ orice aș mânca sau aș bea/ e ca și cum aș înghiți/ un cuțit”; urmată îndeaproape de o alta ce stabilește locația în care s-au desfășurat ultimele ore din viața celui ce a fost unul dintre fondatorii literaturii absurdului în cultura românească: „de aproape șase ore/ urmuz/ bea/ în birtul de pe șoseaua/ kiseleff/ pahar după pahar/ cu absint”.

În continuare, sunt surprinse, sau mai bine zis recreate, o serie de stări premergătoare sinuciderii, pe care, cel mai probabil, Urmuz le-a trăit în acele momente: sentimentul prezenței morții interioare: „ascultă, drăguțo, eu sunt mort, de ce te încăpățânezi să mă parfumezi?”; „un miros răsucit/ întors pe dos/ cumva răscolitor/ așa miroase când/ nu mai ești pe de-a-ntregul viu/ și tot felul de chestii din tine/ mărunte mărunțele/ supraviețuiesc/ se înmulțesc// ce dezgustător”; resimțirea acută a golului interior, ce se manifestă ca o gaură neagră ce-l trage în sine: „golul se ținea de el ca o târfă/ de ultima speță/ suplu insinuant/ îl înghesuia/ îi făcea propuneri rușinoase/ perverse// urmuz se întreba/ să se combine să nu se combine cu el/ să-l scuipe în gură/ să-i muște buzele/ ori/ să se lase înghițit”; precum și intrezărirea vagă a unei lumini ce ar fi putut fi mântuitoare, dacă Urmuz nu s-ar fi îndoit de propria sa revelație: „în ciuda faptului că/ pare imposibil/ până la urmă/ ceva mijește/ de cealaltă parte/ a luminii/ pe partea din dos a luminii// urmuz se cutremură:/ e doar o închipuire/ o părere”.

Apare inclus un laitmotiv, acela al dedublării. Se pare că Urmuz resimțea cât se poate de reală ruptura metafizică dintre sinele său de artist și cel de grefier. El nu se mai referea la Demetru Demetrescu- Buzău ca la alter-ego-ul său civil, ci de-a dreptul ca la un străin, cu care însă era conștient că trebuie să împartă același trup, aceeași viață și în final aceeași moarte. Dedublarea această se manifestă în poemul lui Măniuțiu, treptat, urcând de la nerecunoașterea pașnică a celuilalt, până la declarația de război ce coincide chiar cu hotărârea lui Urmuz de a se sinucide, pentru a scăpa astfel de alter-ego-ul său: „ăla cu mustăcioară și frizură de filfizon/ (s-ar zice că sunt eu/ dar ar putea fi și demetru demetrescu - buzău)”; „în zidul dinspre nord-vest al birtului de pe șoseaua kiseleff/ a apărut o crăpătură foarte mică/ o fisură// demetru demetescu – buzău și urmuz încearcă să ajungă la/ un consens/ oare este sau nu este ăla locul/ prin care ar rfi putut să apară în lume/ unul dintre ei/ sau o altă/ entitate/ incertă/ și/ la fel de suspectă”; „aș vrea/ demetru demetrescu – buzău/ să te acuz de abuz/ de molestare/ de crime/ împotriva mea și a tuturor himerelor mele// aș vrea/ demetru demetrescu – buzău/ să te împușc/ dar fricos cum ești/ te-ai ascuns/ te-ai pitit în mine/ te-ai deghizat/ însă/ te înșeli/ dacă-ți închipui că în felul ăsta/ o să scapi/ n-o să scapi”.

Ceea ce surprinde foarte tare la maniera în care Mihai Măniuțiu reconstruiește din imaginație acea ultimă zi din viața lui Urmuz, este sângele rece pe care îl impregnează fiecărei secvențe în parte. Astfel, Urmuz apare deosebit de calm, atât în momentele în care își imaginează cum va arăta lumea de a doua zi, când el nu va mai fi, cât și în momentele în care își planifică pas cu pas sinuciderea: „cu zgomot de porțelan spart/ în artere în torace/ urmuz se ridică de la masa// nu va trage în burtă/ s-ar putea să dureze prea mult/ până ce se ciobesc și se sparg toate/ n-o să tragă în inimă/ e un organ prea mic prea lateral/ s-ar putea să rateze// o să-și lipească țeava de tâmplă/ acolo sunt cei care vociferează/ și-ncearcă să-l țină în viață/ o să-i amuțească/ o să-i amuțească pe toți deodată”. Cu același sânge rece este descrisă inclusiv scena sinuciderii, chiar dacă aceasta nu este redată din perspectiva lui Urmuz însuși (deși nu ar fi fost cu totul imposibil, dat fiind maniera de lucru a literaturii absurdului, pe care inclusiv Măniuțiu o împumută, pe alocuri, în acest volum), ci din cea a unui observator exterior, obiectiv: „se va termina în circa treizeci de secunde/ se va termina// a durat de fapt un minut și șaispe secunde/ dar nu pentru că ar fi șovăit – revolverul nu era chiar dintre cele mai performante/ a trebuit de trei ori armat/ dar/ în fine/ a funcționat”; „s-a auzit o împușcătură/ sau/ mai degrabă/ un zgomot de oase/ tasate// (trebuie că undeva pe-aproape/ era un abator)”.

Volumul urmuz. 23 noiembrie 1923 al lui Mihai Măniuțiu se impune astfel ca o apariție inedită pe piața literară românească actuală. Realizarea este cu atât mai surprinzătoare cu cât nu vine din partea unui profesionist al poeziei, ci din cea a unui maestru al artelor spectacolului. Îmi place să cred, însă, că prin acest volum, regizorul Mihai Măniuțiu și-a câștigat locul bine meritat în primul etalon al poeziei românești contemporane.

 

 

Dragă București

Cronica volumului Vatra Luminoasă de Daniela Luca

(Casa de Editură Max Blecher, 2019)

 

 

Daniela Luca (născută în 1969, la Constanța) este poetă, redactor de carte, editor, consultant științific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). Cele mai recente cărți ale sale sunt: Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză (editura Tracus Arte, 2016), Intermezzo (poezie, editura Paralela 45, 2017), Vatra Luminoasă (poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2019) și Estetica inconștientului. Eseuri de psihanaliză (editura Herald, 2021). În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poezie al său, Vatra Luminoasă.

În Vatra Luminoasă, poeta Daniela Luca îi vorbește Bucureștiului, orașul care nu a născut-o, dar care a înfiat-o, ca unui om, ca unei cunoștințe de care o leagă o serie de evenimente, unele plăcute altele neplăcute. Este greu de spus dacă îi vorbește ca unui prieten sau ca unui dușman. Sunt momente în care pare să-i facă declarații de dragoste și momente în care îl ceartă, dar cel mai ades, cuvintele ai au o energie duală, în care se întrepătrund admirația și nemulțumirea, dragostea cu ura, extazul cu agonia, nostalgia cu dezgustul: „nu vreau să te uit, București/ nu vreau să te șterg/ cu radiera asta/ de la Muzeul Magritte/ nu vreau să te admir/ cum îți admir/ neoromantismul/ cum îți admir/ străduțele/ din punctul tău Zero/ nu vreau/ să te banalizez/ să te ridiculizez/ nu vreau/ să te resping/ nu vreau/ să te adopt/ nu vreau/ să te cuceresc/ nu vreau/ să te urăsc/ nu știu dacă vreau/ să te iubesc/ am început să te fotografiez, București/ am început/ să te redescopăr/ să-ți fac portrete/ în cărbune/ să te caut printre pietricelele/ din buzunare/ am început să tânjesc/ tot mai mult după/ Vatra ta Luminoasă”; „am început să îți scriu poeme, București/ dar nu vreau/ cu niciun preț nu vreau/ să scriu/ poeme confesive/ poeme umaniste/ poeme sociale/ poeme suprarealiste/ poeme nihiliste/ nu vreau/ să scriu/ poeme inutile/ poeme imbecile/ nu vreau/ poeme memorabile/ nici poeme atașante/ nici poeme percutante/ nu vreau/ poeme stranii/ poeme tari/ poeme fotografice/ poeme cinematografice/ nu vreau decât să fii tu un poem al meu/ unicul viu/ unicul care îmi cunoaște istoria/ cea intimă/ cea nescrisă”.

Și totuși, ce o determină pe poeta Daniela Luca să îi declare sau declame Bucureștiului aceste poezii atât de percutante, atât în dragoste cât și în reproșuri? Aparent și ea se întreaba asta atunci când spune: „după 27 de ani/ sunt tot aici/ fără să înțeleg prea bine acum/ ce mă așază în matca ta/ pestriță și tumultoasă”. Dar totodată, în același poem, tot ea este cea care lansează prima ipoteză: „dacă mama nu s-ar fi născut/ aici/ oare aș mai fi rămas?/ dacă nu aș fi fost atunci/ aici/ când mama s-a stins/ oare aș mai fi rămas?/ am venit pe urmele ei?/ am rămas după moartea ei?”. Așadar, un posibil răspuns ar fi acela că poeta și orașul și-au împletit, în momente cheie, destinele, fiecare ajungând să îl influențeze cumva pe al celuilalt: „am început să te respir cu-adevărat, București/ după ce mi-am pierdut suflarea/ după ce inima asta/ aritmică/ inima asta nehotărâtă/ să trăiască/ sau să moară/ s-a luat după sincopa/ unui plămân/ și era să tacă”; „așa cum am simțit/ la toate protestele/ #rezist/ la care am ieșit/ cu fiecare poem/ #rezist/ scris în frig/ sau pe arșiță/ în Piața Victoriei/ de parcă toată țara asta/ era condensată/ până la marginile Victoriei/ față în față/ cu un Guvern abominabil”.  

O altă explicație ar fi aceea că pentru Daniela Luca Bucureștiul este orașul viu în sânul căruia a cunoscut prietenia unor oameni de care a rămas legată pe viață și pe moarte, ba chiar dincolo de moarte, după cum reiese din poemul dedicat grupului de poeți de la Tramvaiul 26 și în special lui Adrian Diniș, cel plecat mult prea devreme dintre noi: „pot scrie însă despre labirintul de străzi/ care mă duce spre Cercului/ și despre duminicile din/ Tramvaiul 26/ despre toată/ poezia/ ce ne unește pe noi/ cei câțiva/ de ani și ani/ despre Claudiu aș scrie/ despre Soso/ despre Ana/ despre Cătălina/ despre Anastasia/ despre Ligia/ despre Mugur/ despre Răzvan/ despre Tiberiu/ despre Cosmin/ despre Julie/ despre Camelia/ și despre Adi/ despre Adi al nostru/ despre Adi și zâmbetul lui/ apoi nu aș mai scrie nimic, București/ câțiva ani buni/ așa cum nu am mai putut scrie/ după ce am pierdut/ sensul inimii/ când l-am pierdut pe el/ și doar Tramvaiul 26/ m-a înțeles/ de câte ori/ poezia fiecăruia/ dintre cei care citeau/ îmi reda/ pulsul”.

Din fericire, totul se termină cu bine și poeta se împacă cu orașul și în finalul volumului îi face o adevărată declarație de dragoste: „sunt aici de douăzeci și șapte de ani/ și nu voi pleca/ voi trece adesea prin Vatra ta Luminoasă/ voi privi fereastra înaltă/ de unde/ amurgul îmi părea/ o mare translucidă/ peste casele mici/ în care oamenii își adormeau/ fantomele/ nici țipenie nu era pe atunci/ pe străduță/ și aerul vibra/ ca după o prea îndelungată/ existență”.

Așadar, în Vatra Luminoasă, Daniela Luca ne spune povestea unei relații tumultoase între o poetă și un oraș, o poveste despre dragoste și ură, dar mai cu seamă despre iertare și despre asumare. În fond, volumul acesta poate funcționa și ca o monografie poetică a Capitalei. Iar din acest punct de vedere îmi amintește de volumul de poeme, Toluen, în care poeta Camelia Iuliana Radu realizează o monografie, nu la fel de luminoasă, a orașului Ploiești. Dacă fiecare oraș ar avea parte de astfel de monografii, poezia și geografia ar putea fi cele mai bune surori. 

Uneori Scripturile se împlinesc iar și iar

Cronica volumului, Tăcerea - Povestiri. De la Vechiul Testament la lumea de azi

de Alina Gherasim

(Editura Oscar Print, 2022)

 

Alina Gherasim (născută în 1973, la București) a studiat artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase din București. Este scriitoare și pictoriță, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din București. A expus până acum în România, Portugalia și Statele Unite ale Americii. Ca scriitoare a debutat în anul 2016 cu volumul de proză scurtă Femeia-valiză, apărut la editura Oscar Print. Au urmat mai multe volume de proză scurtă, romane și romane pentru adolescenți: Colonia de cormorani (2017), Noemi știe ea de ce (2017), Armor (2018), Noemi știe ea de ce e la Paris (2018), Liniște, începe apusul! (2019), Noemi știe ea de ce e la New York (2020), La Socrate (2020), Piața Trapez (2021), O vară în cuvinte puține (2021) și, cel mai recent,  Tăcerea - Povestiri. De la Vechiul Testament la lumea de azi (Oscar Print, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Așa cum aflăm încă din titlul cărții, povestirile Alinei Gherasim cuprinse în acest volum au ca punct de plecare istorii vechi testamentare. Însă este foarte inedită modalitatea în care aceasta se servește de intrigile biblice pentru a-și construi povestirile. Pentru că, deși la o primă vedere ai putea crede că avem de a face cu niște simple remake-uri, cu rescrieri în cheie actuală a evenimentelor petrecute în „antichitatea biblică”, la o lectură asumată putem constata că Alina Gherasim nici nu repovestește și nici nu reinterpretează povestirile veterotestamentare, ci doar se servește de anumite intrigi din cuprinsul acestora pentru a crea povestiri noi, actuale, a căror acțiune se petrece în ziua de astăzi, drept pentru care, în subtitlul fiecărei povestiri se regăsește sintagma „pornind de la”, urmată de cartea biblică ce a servit ca punct de plecare.

Ce-i drept, Alina Gherasim are două maniere în care își construiește povestirile: una în care versete, repere sau trimiteri la personaje sau situații din Vechiul Testament sunt inserate în situații strict actuale, în decoruri perfect moderne și în dialoguri ce nu au nimic de a face inițial cu cele sfinte, așa cum este cazul, spre exemplu, în povestirile: Musafirul (pornind de la Ecclesiastul), 0,1 tone (pornind de la Profetul Iona, imaginând o discuție între Iona și chit, în cheie actuală) sau Cine suntem noi, domnule Einarsson (pornind de la Cântarea Cântărilor); și una în care personajele din prezent preiau numele unor personaje vechi testamentare, ba mai mult, sunt prinse în situații foarte asemănătoare cu cele din Biblie, de parcă am asista la o rejucare peste mii de ani a unor scene biblice, ca și cum Scripturile s-ar împlini iar și iar, iar cele mai relevante cazuri în acest sens sunt povestirile Confesiunea unui procuror (pornind de la Cain și Abel, Cartea Facerii), în care un nou Cain, modern, își ucide aparent fără nicio logică fratele, pe care îl cheamă, bineînțeles, Abel, precum și Cum te alege Dumnezeu? (pornind de la povestea lui David și a lui Goliat), în care un nou David, cu o praștie artizanală, făurită chiar de mâna lui, reușește să învingă un nou Goliat, deși nenumit ca atare, dar care se comporta la fel ca uriașul biblic, plin de aroganță, răutate, fără pic de compasiune pentru cei mai mici și ros de o violență inimaginabilă.  

În cazul povestirilor din cea de-a doua categorie descrisă mai sus, este fascinantă atmosfera care se crează, modul în care ajungi să te simți în momentul în care vezi cum „istoria se repetă”. De asemenea se crează un efect surprinzător prin grefarea elementului antic pe structura paradigmei sociale de astăzi. De exemplu, te trezești întrebând, care ar fi fost șansele ca astăzi, după atâtea mii de ani să mai existe în lumea aceasta doi frați pe care să-i cheme Cain și Abel, ba mai mult, primul să-l ucidă pe al doilea, sau prin ce concurs de circumstanțe să întâmple ca David cel din zilele noastre să fie pasionat de prăștii și chiar să aibă ocazia să folosească această „armă” pentru a doborî un uriaș violent.

Bineînțeles, nici povestirile din prima categorie mai sus ilustrată, cele în care punctul de plecare îl reprezintă anumite versete biblice nu sunt câtuși de puțin de ignorat, ba dimpotrivă, rolul lor fiind acela de a ne arăta că adevărurile biblice, fie ele poetice, profetice sau istorice, sunt încă actuale și cu siguranță vor rămâne actuale până la sfârșitul veacurilor. Este imposibil să citești O viață mai bună (pornind de la Proverbele lui Solomon) și să nu te gândești la câtă înțelepciune și dreptate a avut omul acela acum peste 2000 de ani. Este imposibil să nu te gândești la cât de mult contează în viața unui om din zilele noastre, ba chiar în viața noastră, a fiecăruia dintre noi, rugăciunea, cumpătarea, înțelepciunea, dreapta judecată, curajul, credința, tăria de caracter, ba chiar și tăcerea, lucruri pe care fie ajungem să le considerăm vetuste, desuete, retrograde, fie pur și simplu ajungem să le ignorăm, să uităm de ele, prinși fiind în tumultul vieții noastre din ce în ce mai agitate, mai aglomerate, mai furtunoase.

De altfel, marile merite ce trebuie să îi fie recunoscut prozatoarei Alina Gherasim, grație acestui superb volum de povestiri, sunt: acela de a-și invita cititorii la reflecție, de a-i pune pe gânduri, acela de a îi opri puțin din goana nebună, din „vânarea de vânt” care ne fură tuturor mințile, și poate chiar acela de a îi reașeza pe alte coordonate valorice, de a-i ajuta să își regândească prioritățile, principiile de viață, valorile morale, și propriul sine în general.  

Așadar, volumul de proză scurtă Tăcerea - Povestiri. De la Vechiul Testament la lumea de azi de Alina Gherasim poate fi citit ca un ghid de recalibrare a sinelui pentru a înfrunta mai eficient nebunia lumii în care trăim.

 

 

 

Eu, Dumnezeu?

Cronica volumului de poeme Dispozițiile unui dumnezeu tânăr de Ionuț Manea

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Ionuț Manea (născut în 1981, la Slatina) este poet și prozator, membru al cenaclurilor PAvel Dan și Helion. A publicat în revistele literare: Vatra, Orizont, Literomania, Helion, Matca Literară, etc. A obținut mai multe premii la concursurile literare și este prezent în diverse antologii, atât cu poezie cât și cu proză. A debutat cu volumul de proză scurtă Confesiunile Maestrului Păpușar (Editura Tracus Arte, 2020), volum laureat al premiilor ROMCON 2021, la categoriile proză scurtă și nuvelă. Anul următor publică și primul său volum de poezie, Scrisoare pentru Ping Su (Editura Tracus Arte, 2021). Al doilea volum de poezie, Dispozițiile unui dumnezeu tânăr, a fost publicat la Casa de Pariuri Literare, 2022. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În acest al doilea volum de poezie, Ionuț Manea este preocupat îndeosebi de problema cât se poate de validă, a nivelului de umanitate, de omenie care a mai rămas în oameni. Poem cu poem el ne demonstrează că lumea în care trăim trece printr-o perioadă de mari tulburări interne, în care nimeni și nimic nu pare să mai fie la locul său, în care nu mai există nicio scară valorică și niciun îndreptar de fruncționare optimă a umanității. Totodată el ne și oferă o serie de motive pentru care lumea este în starea aceasta de degringoladă totală.

O primă problemă pe care Ionuț Manea o identifică, poate nu cea mai mare, dar cu o implicare destul de serioasă, este detabuitizarea intimității sau mai bine spus supraexpunerea publică a acesteia. Oamenii nu mai percep diferența dintre viața publică și cea privată iar asta îi vulnerabilizează foarte mult, transformându-i în ființe temătoare, nesigure, mascând însă aceste probleme în spatele unei false siguranțe absolute asupra vieții lor: „nu vreau decât partea reală/ concluziile la care ai ajuns singur/ vreau globul ocular al tristeții/ gesturile mașinale când juisezi/ ploile acide din gubernia singurătății/ când ștergi copiii de sticlă/ să-mi dai tărășenia neputinței/ când iubeai fără să cunoști/ vreau sfârcurile supte de predecesorii mei/ să le scrutez cu ochiul verde al minții/ vreau să-ți desfac picioarele cu o cheie franceză/ să-ți mâzgălesc chipul și să umbli așa prin parc/ să mă suni după ce au aruncat pământ peste tine/ să mă suni neîncetat/ ca un semnal al unui univers/ vreau să-mi cureți măruntaiele de ambiție/ să-mi speli creierul cu detergent/ să-mi umfli inima cu gura ca pe-o minge/ să mă duci la biserică de mână/ să mă pui pe masa din spate/ să mă dezbraci/ vreau totul sau nimic/ semnele verzui ale foștilor/ să mă-nveți să înot în țesut piogen/ vreau la nesfârșit/ pentru că/ pot”.

O altă problemă stringentă este raportarea defectuasă a oamenilor la fenomenul religios. Iar aici una dintre cauze ar fi aceea că pe alocuri, instituția Bisericii a ajuns să denatureze autoritatea reală a lui Dumnezeu, transformând acest organism divino-uman, care este Biserica (considerat astfel tocmai pentru că în vârful ei stă de fapt Dumnezeu, nu vreo autoritate umană), într-unul mai degrabă uman și atât, iar pe fondul acestei anomalii, însăși credința oamenilor devine una formală, de fațadă, aceștia ajungând să se închine mai curând oamenilor din fruntea bisericii decât lui Dumnezeu: „Entertaiment și cruci recondiționate/ Marele Alb și rugăciuni în ATI/ Nu a mai rămas decât moș Vasile/ Cu pisicile sale/ Marta îi face zile amare/ Și singurătatea apare în straie de sărbătoare/ Și bate în lemn cu scythe-ul/ E zero în îmbulzeli/ Și atât de multă viață în casa lui moș Vasile// Când mă-nchin dumnezeu fuge/ Și apare Marele Alb/ Brodat cu fir de aur din cap până-n picioare/ Oamenii nu mai cred în nimic/ Nu cred în vaccin/ Nu cred în electricitate/ Nu cred în mesager ARN/ Dar cred în Marele Alb/ În noaptea când dezvelește coapsele cusute ale singurătății// Marele Alb a bătut la poarta lui moș Vasile/ Întunericul înghițise jumătate din sat/ Și Marta s-a zburlit/ Îmi faci zile fripte nesuferito – a zis/ Și printre zăbrelele ferestruicii/ Moș Vasile a zărit un om în sutană/ Zât!”.

Desigur, Ionuț Manea înfierează și războiul și tendințele megalomanice ale lui Putin, pe care îl vede de asemenea responsabil pentru debusolarea generală: „Dragă Putin/ aș vrea să știu ce-a fost în capul tău/ spune-mi, cu mâna pe inima homo-sovieticus-ului, balerina/ e de vină?!/ sau senilitatea?/ semeni cu o bunicuță înverșunată, Vladimir!// Aș vrea să-ți despic țeasta/ să văd marea uzină sovietică/ telefoanele uzitate cu buton roșu/ cravatele de culoarea macului/ să văd băbuțele cum se zgâlțâie precum niște drone/ când zâmbești cordial/ să aud tancurile T42 din capul tău cum trec dincolo/în lumea reală/ și mă rog, de ce după 70/ toate problemele personale ies la suprafaţă?// Sau poate ești pierdut în tunelul trecutului/ și toate scările interioare te-au depășit/ prea sus!/ mai sus decât bunicul tău bucătar/ mai sus decât Lenin/ te-ai ascuns însângerat și fricos în tărtăcuța tătucului Stalin”.

Din fericire, poetul se dovedește a fi și un om înțelept, și găsește ba chiar împărtășește cu cititorii săi și câteva soluții la problemele identificate. Și cum de regulă se întâmplă ca soluțiile bună să fie ca niște esențe tari, acestea sunt formulate în exprimări poetice foarte concise dar cât de poate de dure, menite să pună la treabă atât mintea cât și sufletul cititorului. De exemplu, una dintre soluțiile la prima problemă mai sus invocată ar fi o recalibrare a sinelui la valoarea sa reală. Omul este invitat să se reanalizeze și să redevină egal cu sine însuși, să renunțe la mască, la falsa identitate greșit asumată și să își recunoască în primul rând umanitatea. În acest sens, poetul tranșează foarte scurt și foarte puternic relația sa cu imaginea de sine falsă, și decretează cu o deplină dorință de a se reașeza în sine: „nu vreau să mai fiu dumnezeu”. Atât de simplu și totuși atât de profund.

De asemenea, poetul invită și la o reevaluare a raportării la sentimentul religios. Și în acest sens, propune o abordare a credinței în spiritul empatiei cu divinitatea, și nu oricum, ci în latura cea mai profund umană a acesteia: „nu cred deși seara citim prohodul/ lângă mine un bătrân știe versurile pe de rost/ și femeile sunt separate de bărbați/ ridic ochii din cărțulie și studiez fizionomiile/ supte de durere/ paralizate de frică/ este un altar al suferinței în fiecare pupilă/ este un altar al sacrificiului în fiecare părinte/ care mai demult și-a pierdut un fiu sau o fiică/ precum dumnezeu”.

Și pentru că trebuie găsit și un numitor comun, o problemă a problemelelor, o cauză primă, poetul a descoperit-o: este vorba despre ceea ce de bună seamă că toți văd dar puțini vor să conștientizeze, și anume, uciderea valorilor reale prin aruncarea lor în relativ și în derizoriu: „am găsit la gunoi principiile unui biet învățător/ de la etajul patru, alb, lemnos și uscat,/ ca niște vinișoare calcificate”.

Așadar, Ionuț Manea, departe de a-și aroga, asemenea sărmanului Dionis, aroganța de a se considera Dumnezeu, mai curând ne dă o mână de ajutor în demersul nostru de a învăța să ne raportăm la Dumnezeu, la credință, la lume și nu în ultimul rând, la noi înșine. Volumul său de poeme, Dispozițiile unui dumnezeu tânăr este unul mai mult decât binevenit, este unul cu totul și cu totul necesar. Drept pentru care îi mulțumesc în numele tuturor cititorilor său pentru că ni l-a oferit.

 

Teologia, între fenomenologie și poezie

Cronica volumului de eseuri, Fereastra din piatră de Mircea L. Nincu

(Editura Aius, 2023)

 

Mircea L. Nincu (născut în 1972) a absolvit Facultatea de Teologie a Universității din Craiova și este doctor în fenomenologie religioasă. Este preot paroh la Parohia Sf. Ierarh Petru Movilă și Sf. Cuvioasă Parascheva și din anul 2017, membru al Central and Eastern Association of Mission Studies (CEEAMS) din Osijek, Croația. Este de asemenea și poet, publicând nu mai puțin de șase volume de versuri: Rugăciunea fântânarului singur (Mitropolia Olteniei, 2004), Lutierul și mandolina (Rovimed, 2014), Între coloane (PIM, 2017), Gadara (PIM, 2018), Piatra din mijloc (MJM, 2019) și Noaptea inorogului (MJM, 2021).  Pe lângă acestea, părintele Mircea L. Nincu a publicat în anul 2023, la editura Aius din Craiova și un volum de eseuri de fenomenologie religioasă, intitulat Fereastra din piatră, cu o prefață de Petrișor Militaru. Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început aș vrea să recunosc faptul că, teolog fiind la rânul meu, nu eram familiar cu disciplina aceasta a fenomenologiei religioase. Și chiar mă întrebam, văzând C.V.-ul părintelui, cu ce se ocupă această za de legătură dintre teologie și filosofie. Dar ne lămurește părintele foarte eficient într-unul dintre primele eseuri din acest volum: „fenomenologia religioasă se folosește de rațiune pentru a exprima ceea ce mintea înțelege intuitiv și imaginativ despre structura realității. Simțurile, care fac ca omul să se raporteze la sine și la celălalt fără a aștepta explicații logice sunt în cadrul experienței religioase căi de cunoaștere transcedentală și fac posibilă raportarea omului la sacru fără a fi necesară o cunoaștere prealabilă a acestuia”. Așadar, fenomenologia religioasă este cea care îi ajută pe cei ce își refuză întâlnirea cu sacrul pe cale intuitivă, să o realizeze pe cale gnoseologică, adică prin intermediul rațiunii, care face ca absolut orice formă de cunoaștere să capete un caracter științific. Este, dacă vreți, forma prin care celebra zicală pseudo-creștină, „crede și nu cerceta”, care oricum nu apare nicăieri în cărțile sfinte, este efectiv scoasă din scenă.   

Dar pentru că părintele nu este doar teolog și nici doar filosof, ci este și poet, nu putea să nu ne facă o și o prezentare poetică a științei în care a ajuns să exceleze. Astfel, în eseul ce dă și numele volumului, Fereastra din piatră, sfinția sa realizează o descriere plasticizată a fenomenologiei religioase folosindu-se atât de filosofie, prin abordarea mitului platonician al peșterii, cât și de teologie, prin centrarea discursului pe binomul simbolic piatră (Petru, simbolul îndârjirii) - lumină (Hristos, Lumina lunii), îmbrăcând totodată totul în poezie, prin recurgerea la o metaforă continuă pentru a exprima efortul de a descoperi lumina revelației divine prin intermediul rațiunii, care este, în fond, tot de la Dumnezeu, fiind unul dintre cele trei elemente ale chipului lui Dumnezeu sădit în chip ontologic în ființa umană, alături de libertate și sentiment: „fereastra din peștera noastră prin care ți-am promis să privești cerul am construit-o lovind în peretele de piatră până am dat de lumină. fiecare piatră pe care am rupt-o din stâncă a prins formă pentru că am lovit sinergic în perete. a trebuit să sap astfel pentru a ajunge la această lumină, pentru a descoperi, pentru a vedea, dar mai ales pentru a te face pe tine să crezi că dincolo de munte este, există și altceva. fiecare bucată de piatră pe care am desprins-o din stânca muntelui a devenit la rândul ei un alt munte pentru toți aceia care au căutat să deschidă ferestre în ferestrele pe care eu deja le-am deschis. de aceea acum știu că în fiecare gol al peretelui din stânca muntelui este o fereastră pentru că în fiecare bucată de piatră pe care am îndepărtat-o, înainte de a fi acel gol, eu am văzut deja fereastra pe care o purtam în gând, pe care visam să o deschid”.    

De bună seamă că discursul părintelui Mircea L. Nincu nu este nici pe departe unul facil, accesibil tuturor oamenilor. El se adresează în primul rând confraților săi teologi, pe care ar vrea să îi scuture puțin din amorțirea lor în limbajul strict teologic, dogmatic, scolastic, și să îi invite la o reanalizare a mesajului christic, la o resimțire a revelației divine naturale: „ca atare, ceea ce propun aici, este decriptarea mesajului creștin în esența lui teologică. este o solicitare care cere, în primul rând teologilor, să își depășească propriul limbaj și totodată să și-l păstreze în codul revelației pe care o propovăduiește Hristos. în acest sens, cred că aici se află răspunsul a ceea ce pot face teologii, anume să iasă din conservatorismul istoric și să devină propovăduitori în sens eshatologic. este necesar, așadar, să reînceapă prin a revalorifica crucea ca semn și simbol, adică să aprofundeze în suferința îmbrățișării pe care a propus-o lumii prin moartea și învierea Sa Hristos-Dumnezeu și să o reaprindă nu doar ca foc, ca lumină, ca rug de jertfă sau ca iubire transformatoare prin vedere și cunoaștere a absolutului divin, ci în totala ei dimensiune ontologică”.

Însă, pentru a preîntâmpina un posib refuz total al cuiva de a citi această carte aparent inaccesibilă, părintele are grijă să strecoare și mici pastile 100% poetice: „lumina este primul copil plecat din casa părintelui, copil care speră că va părăsi cât mai curând singurătatea pustiului mohorât și vechi al casei învechite și va afla o țară a ei. trecerea ei este un țipăt, un geamăt, o zvârcolire teribilă și oribilă, care nu poate fi împărtășită în niciun fel pe deplin, ci poate fi exprimat numai împărtășind sentimentele ca pasiuni care, deși supărătoare, exprimă ceva vehement, caracteristic luminii”.

Așadar, părintele poet Mircea L. Nincu, ne propune o teologie deloc nouă, căci în teologie nu e loc de noutate în conținutul ei intrinsec, dar totuși înnoitoare, și prin afluxul de poezie, înrouritoare, care să reîmbrace discursul teologic actual într-o haină nouă, mai scrobită, mai demnă și în final mai luminoasă, mai aducătoare de lumină și de speranță. Să sperăm că această carte își va realiza menirea ajungând în mâinile și mai ales în mințile și sufletele cât mai multor preoți și teologi români și nu numai.

 

Întâlniri cu Lumina - proză evocare

 

Era jumătatea lui iunie 2008 și noi eram treizeci de elevi seminariști la final de drum, toți îmbrăcați la costum, așa cum fusesem îmbrăcați cinci ani de zile aproape zi de zi, exceptând, firește, vacanțele și weekendurile, și toți fremătam de emoție, în stranele mănăstirii Sfinții Voievozi din Slobozia, pentru că urma să aibă loc ultima cuvântare pe care ne-o adresa Prea Sfințitul Damaschin, cel ce ne fusese păstor sufletesc pe toată durata seminarului teologic. Toți îl iubeam și îl respectam nespus de mult, pentru că știuse, cu tact și blândețe să ne schimbe tracul și teama pe care le aveam față de sfinția sa la început, într-o adevărată dragoste fiască, pentru că știam că ne era tuturor ca un tată sau poate un bunic iubitor.

Ușile împărătești s-au deschis și Prea Sfințitul, îmbrăcat doar în hainele sale negre, simple, smerite, a venit pe solee și a început să ne vorbească:

-   Dragii mei, iată, ați terminat cu toții cei cinci ani de studiu ai Seminarului Teologic. Dar cu siguranță nu toți veți merge mai departe la Facultatea de Teologie, iar dintre cei care veți termina și facultatea, nu toți veți deveni apoi preoți sau profesori de religie. Unii dintre voi veți ajunge să faceți cele mai diferite meserii. Dar țineți minte un lucru: oriunde vă veți duce și orice veți face, când veți spune că ați făcut un seminar teologic, lumea vi se va adresa cu apelativul „părințelul” și toți vor veni să vă ceară sfaturi, iar voi va trebui să știți să le dați cele mai bune sfaturi. Și încă ceva: oriunde veți ajunge, să fiți lumină pentru cei din jurul vostru!

Anul acesta se împlinesc cincisprezece ani de la sfârșitul seminarului și de la acest discurs al Prea Sfințitului Damaschin, care între timp a trecut la Domnul, dar eu nu am uitat nici măcar un cuvânt dintre cele rostite atunci de sfinția sa. Și sunt convins că la fel pot spune și mulți dintre foștii mei colegi de atunci. Și aceasta deoarece nu a fost un discurs rostit doar pentru a se trece „în catastif” un alt sfârșit de an școlar, ci au fost cuvinte - lumină spuse dintr-o inimă scăldată în lumină. De altfel, și chipul Prea Sfințitului era mereu unul senin și învăluit în lumină.

În ceea ce mă privește, cuvintele acestea s-au împlinit întocmai. Și eu am fost unul dintre cei care, după terminarea Facultății de Teologie am avut tot felul de joburi care nu aveau nicio treabă cu teologia. Am fost rând pe rând agent de pază, distribuitor de pliante publicitare, ajutor de bucătar, vânzător în supermarket, librar, șef departament logistică la un magazin de jucării. Dar în tot acest timp am fost și  „părințelul”, omul cu sfaturile și cu mângâierile. Și nădăjduiesc să mă fi descurcat onorabil și să fi adus și eu un strop de lumină în viețile celor cu care am stat de vorbă.

  Aș spune că aceasta a fost prima mea întâlnire cu Lumina, cu acea Lumină inefabilă, de neatins, de neînțeles, dar care te pătrunde și îți schimbă cu totul percepția despre lume.

A doua astfel de întâlnire s-a petrecut la destul de puțin timp față de cea dintâi, mai exact în vacanța dintre primul an de Facultate de Teologie și cel de-al doilea. Asociația Studenților Creștin-Ortodocși Români din Constanța organizase o tabără studențească la Mănăstirea Dervent, și cum eram și eu ASCOR-ist cu drepturi depline, mă aflam printre cei ce urmau să participe la tabără. Printre opririle în drum spre Dervent s-a numărat și Mănăstirea Teghirghiol, unde viețuia părintele Arsenie Papacioc, pe atunci în vârstă de 94 de ani dacă nu mă înșeală memoria. Deși părintele era foarte slăbit fizic, a acceptat totuși să ne vorbească câteva minute. Ne-am adunat cu toții în fața chiliei părintelui și așteptam cuminți. Deodată părintele Arsenie apare în fața noastră, susținut de subțiori de două măicuțe, și începe să ne vorbească...

Despre ce anume a vorbit părintele și cât a durat cuvântarea, nu am putut să spun nici atunci și nu pot spune nici acum. Tot ce pot spune este că în tot acel timp, de altfel un timp suspendat parcă într-o altă dimensiune, chipul și trupul părintelui Arsenie Papacioc mi s-au părut străvezii, aproape imateriale. Eram convins că dacă aș fi întins mâna să îl ating, mâna mea ar fi trecut prin el. Iar de jur împrejurul părintelui s-a făcut o lumină caldă și calmă, care ne-a învăluit pe toți. Cel puțin pentru mine a fost o experiență unică. Eram acolo dar parcă eram și în Rai, sau cel puțin așa îmi imaginam eu Raiul în momentul acela. Cu siguranță părintele a și rostit lucruri folositoare pentru fiecare dintre noi, dar sunt convins că acele cuvinte au ales o altă cale decât cea obișnuită. Nu au mai trecut prin urechi și prin minte, nu s-au mai suspus proceselor cognitive și analitice, ci au mers direct la inimă, acolo unde le era locul.

Tot cincisprezece ani au trecut și de la această a doua întâlnire cu Lumina și mie încă îmi este foarte vie în memorie și încă și mai vie în memoria inimii. Pe părintele Arsenie Papacioc nu l-am mai vizitat niciodată. L-am mai zărit însă o singură dată, în anul următor: eram cu jobule meu de distribuitor pliante publicitare prin Techirghiol și cum aveam traseul pe lângă mănăstire, m-am oprit o clipă și m-am uitat prin gard, în curtea mănăstirii. Părintele era pe prispa chiliei, poate chiar mai slăbit, dar la fel de luminos. Nu am îndrăznit să intru să cer binecuvântare. M-am temut să nu îi tulbur liniștea. M-am mulțumit doar să stau câteva clipe să îl privesc, așa, prin gard. Dar chiar și așa am simțit din nou o parte din acea liniște și pace de care mă umplusem cu o vară în urmă. A fost ultima oară când l-am văzut pe părintele. De altfel, peste puțin timp a și trecut la Domnul, îngreunat de ani, dar, îmi place să cred, cu inima împăcată după aproape o sută de ani puși în slujba Domnului.

A treia întâlnire cu Lumina am avut-o la ceva mai mare distanță temporală față de primele două, după ce deja terminasem de ceva timp și masterul în teologie și începusem cu succes peregrinarea prin lume, în sensul că renunțasem la ideea de a activa în vreun fel în sfera teologiei. Cu toate acestea, nu renunțasem la Biserică, preferând însă să rămân un simplu cântăreț la strană atunci când reușeam să ajung la biserica de acasă, singura la care pot cânta cu dragă inimă și cu sufletul deschis. De asemenea încercam pe cât posibil ca periodic să merg în câte un pelerinaj.  Într-un astfle de pelerinaj s-a petrecut și întâlnirea despre care vreau să dau mărturie aici și acum. Împreună cu trei prieteni, Doru, Petre și Dorin, teologi la rândul lor, ne hotărâm să facem un mic „tur al țării” pe traseul București - Mănăstirea Curtea de Argeș - Transfăgărășan - Sibiu - Cluj Napoca - Mănăstirea Rohia - Mănăstirea Bârsana - Borșa - Mănăstirea Dorna Arini - Mănăstirea Sihăstria Putnei, cu vizitarea unei părți din mănăstirile din nordul Moldovei și cu întoarcere pe zona Moldovei spre București. A fost o călătorie cu tot felul de peripeții, unele mai haioase, altele mai îngrijorătoare, cam cum se întâmplă de obicei când îți pui în gând să mergi în locuri cu încărcătură spirituală. Dar noua mea întâlnire cu Lumina s-a petrecut la Rohia. Și nu atunci când ne-am recules la mormântul Părintelui Nicolae Steinhardt, ci atunci când am pășit în chilia sa. Efectiv am avut convingerea că sufletul părintelui se plimba pe deasupra tuturor mobilelor chiliei asemenea Duhului Sfânt pe deasupra apelor înainte ca Tatăl să spună „Fiat Lux”, că fiecare carte din bibliotecă sau de pe birou era impregnată de energia sa creatoare. M-am simțit ca și cum dintr-un moment în altul ar fi apărut și am fi putut avea un dialog despre libertate sau despre fericirea întru Hristos. Din nou am plecat de acolo plin de o energie foarte puternică, simțind că plutesc, că nimic rău nu mi s-ar mai putea întâmpla, nici mie, nici prietenilor mei.

Firește că am avut de-a lungul timpului și alte întâlniri cu Lumina, pe care mi le amintesc la fel de clar, dar despre care voi povesti cu o altă ocazie. Acum aș mai vrea să dau mărturie doar de o singură astfel de întâlnire și anume, când m-am împărtășit într-o noapte de Înviere și am avut instant convingerea că m-am unit cu cerul, cu veșnicia, că m-am rupt și din timpul acesta și de lumea aceasta. A durat doar o fracțiune de secundă. Dar cât de intens s-a simțit. În ce an a fost asta, n-aș mai putea să spun, dar cred că nici nu ar mai conta, de vreme ce am fost, pentru o clipă, răpit dincolo de orice timp și orice vreme relativă, pământească, umană.