Prea multă conștiință, prea multă dragoste, prea multă durere

Cronica volumului de poeme, Ludmila răstoarnă munții de Lena Chilari

(Casa de Editură Max Blecher, 2024)

 

Lena Chilari (născută în 1995, în localitatea Pepeni, raionul Sângerei, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere la UBB Cluj. În anul 2020 a debutat cu volumul de poeme, O cană de noviciok la bătrânețe, apărut la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „Regele dimineții” în cadrul Concursului de debut „Alexandru Mușina”. A urmat o perioadă în care aceasta s-a dedicat performance-ului poetic, organizând și participând la o mulțime de evenimente de tip spoken word. În anul 2024 a revenit cu un nou volum de poeme, Ludmila răstoarnă munții, apărut la Casa de Editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă de la primul său volum, Lena Chilari s-a impus ca o voce aparte în poezia românească contemporană, o voce curajoasă, bătăioasă, care a strigat și la propriu și la figurat împotriva relațiilor familiale toxice, împotriva războiului, a nedreptății, a umilinței, o voce care a apărat din toate puterile drepturile femeilor și ale tuturor celor umiliți sau marginalizați. La patru ani de la debut, mesajul Lenei Chilari este în mare parte același, iar vocea sa rămâne la fel de puternică.

Dacă s-a schimbat totuși ceva în poetica sa? Cu siguranță, da. Vedem în noul său volum o mai mare aplecare față de propria persoană, dar nu în sens narcisist, ci pentru a se cunoaște mai bine și pentru a se asuma pe deplin. Într-adevăr, preponderent, aceasta vorbește tot despre durere, neputință și nedreptate, „atunci când am fost lovită cu pumnii/ în pavilionul 21, secția psihiatrie/ m-am rugat la tavan/ să vină tata să mă salveze/ am promis că o să cred în zei/ că o să-mi jertfesc încheieturile/ și gleznele murdare/ o să-mi fac singură injecții ce-mi/ amorțesc simțurile/ și m-am dus la baie/ am născut un copil al cărui nume/ nu-l mai țin minte/ voiam să-i inventez o poveste a facerii/ demnă de romane/ dar ușa mi s-a închis și am rămas în pavilon”; dar totuși, pentru prima dată, poeta Lena Chilari își găsește curajul să vorbească și despre dragoste, subiect ce cu ani în urmă părea că o stânjenește, că o vulnerabilizează: „m-am îndrăgostit de zalán când am aflat că are depresie/ de pielea lui albă și gâtul fragil/ de faptul că își roade unghiile și miroase a nicotină/ este clar că am mai mulți mușchi și carne decât el/ și l-aș putea duce în brațe/ de asta mă străduiesc/ să îl îmbrățișez doar eu/ și să îl privesc mult atunci când îmi dă voie să fac asta”.

Rămâne prezentă și tema relațiilor familiale toxice, dar de data aceasta este învăluită într-un văl de gingășie, de înțelegere, de empatie. Poeta caută să înțeleagă, își asumă rolul de terapeut, sapă transgenerațional pentru a afla de unde vine durerea, frustrarea și neputința în aceste relații: „cana dintre noi două s-a spart când ai aflat c-o să ai o fată/ era prea fragil pentru trei generații nu putea ține mult/ când te-am sunat după patru fiice să-ți reamintesc că nu mi-ai fost alături/ mi-ai spus că tocmai ai luat antidepresive/ și nu mai poți simți nimic/ m-am oprit din plâns imediat/ abia acum am realizat cât de mult ți-am putut greși/ și câtă neiubire tragi de la nașterea ta încoace”.

Dar poate poemul cel mai emoționant din acest nou volum, cel care surprinde cel mai bine schimbarea de discurs poetic a Lenei Chilari, este cel în care vorbește despre prietenie, despre admirație, despre reverență, față de alte două poete contemporane din Republica Moldova: Oxana Gherman și Maria Ivanov, semn că duioșia câștigă mai mult teren în sufletul acesteia în defavoarea stărilor de tensiune care ieseau la iveală mai des până acum: „am alergat străzi întregi noi cele trei tinere poete/ străzile lungi și respirațiile sacadate/ oxana fuge ca o profesoară cu spatele drept și floarea de la maria/ nemișcată/ se vede că a trebuit să meargă elegant pe toate holurile/ administrative în pas alert/ maria levitează ca o briză proaspătă de dimineață/ zâmbește larg și rotește străzile pe degetul ei mic/ sunt cea din urmă și le observ frumoase/ nu îmi cunosc meleagul pe nume chișinău/ tărâmul abandonului și al recunoștinței eterne/ o săptămână în urmă devine o lună un an și o ruină a memoriei/ pe care o mușc cu dinții plecării imediate/ le iau cu mine în gândul cel de drum/ le voi pune poemelor mele numele lor/ voi fugi după ele în minte înainte să adorm”.

Așadar, în Ludmila răstoarnă munții, o vedem și pe Lena care șoptește, nu doar pe Lena care strigă în microfon, sperând să răstoarne munții, să schimbe lumea, să aducă în lume mai multă bunătate și corectitudine. De fapt, vedem o Lena care a înțeles că munții se răstoarnă cel mai ușor cu dragoste, chiar dacă nu strică nici să-i dinamitezi, uneori, cu furie dreaptă. Cu toate acestea, Lena Chilari rămâne aceeași poetă curajoasă, care luptă în primul rând cu sine, pentru a-și învinge sau domoli cele trei excese din viața sa:  prea multă conștiință, prea multă dragoste, prea multă durere.

 

Dulci, duioase, false erezii

 

Cronica volumului de poezie, Dincoace, în suflet de Ioana Bena

(Editura Lebăda Neagră, 2024)

 

Ioana Bena (născută la Deva, în 1967) a fost doctorand, doctor și apoi cercetător în fizică teoretică la Universități din Iași, Paris, Bruxelles, Hasselt, Barcelona și Geneva. La Geneva a activat și în domeniul financiar, dar acum s-a dedicat doar literaturii, scriind poezie, proză și traduceri literare. În anul 2023 a debutat în proză cu volumul Recurs la trecut (jurnal sucit), apărut la editura ieșeană Lebăda Neagră, iar în 2024 a debutat și în poezie cu volumul Dincoace, în suflet, apărut la aceeași editură. Asupra debutului în poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Despre sine, Ioana Bena spune că „s-a retras într-o sihăstrie din Apuseni, dimpreună cu pisoii ei, flori și traduceri literare ca ocupație hrănitoare”. De altfel, pasiunea pentru pisici și pentru introspecție se vădește foarte bine și din prima sa carte, Recurs la trecut (jurnal sucit). Așadar, lumea interioară a Ioanei Bena este populată de pisici, frumusețe, gingășie, melancolie, drept pentru care, poezia ei este în primul rând una frumoasă, de o frumusețe ce derivă din acea gingășie a lucrurilor simple, dar pe alocuri și tristă, dat fiind că melancolia și singurătatea sunt două constante ființială ale vieții sale: „Cu îndoită spaimă de hârciog care a făcut foame,/ adun de demult, în pod, toate rămășițele/ și firimiturile rămase de la vreo masă ori/ aruncate de fitecine - un zest de zâmbet,/ vreun ciorchine uscat de priviri, câte o/ coajă de bunătate ori ciuperca zbârcită/ a te miri cărui gând... tot./ Până ce, cu vuiet, podul o să crape/ într-o noapte și asupra mea,/ mai fecund ca Sfântul Duh,/ o să se prăvălească Visul./ Cu ochii deschiși”.  

Dar dacă ar fi fost doar frumusețe, gingășie și melancolie, ar fi fost poate doar o poezie facilă, de care să se bucure toți cititorii, indiferent de pregătirea lor intelectuală. Și nici așa nu ar fi fost puțin lucru. Dar pentru că însăși noțiunea de „sihăstrie” presupune de la sine o intimitate a omului cu sinele dar și cu divinitatea, Ioana Bena a dezvoltat la rândul său, în „sihăstria” sa din Apuseni, o relație aparent stranie cu Dumnezeu, o relație cu diverse forme de manifestare, cu fluctuații între închinare și revoltă, trecând chiar prin vecinătatea negării.

Desigur, la început se manifestă pioșenia: „Toarnă, Doamne, ploaie de aur, smirnă și tămâie,/ Primește-mă în lume precum odinioară pe fiul Tău,/ Adună-mă apoi din cioburi, vindecă-mă-n toate,/ Altfel cum te-aș putea ține în căuș fără/ să mă risipesc?”; apoi, în mod straniu, negarea, sugerată de schimbul de roluri pe care poeta îl propune divinității: „Îmi suflecam mâinile, îmi înstrunam inima/ Și te făceam pe potriva mea. După care,/ Ca orice dumnezeu uităcios, mă odihneam/ În lucrarea mea, în cotlonul cel sfânt al ei”; pentru ca mai apoi să apară și un soi de tragere la răspundere a lui Dumnezeu pentru o lipsă de măsură în plămădirea iubirii: „Ce dragoste mare și fără sens ai plămădit,/ Doamne, și Te-a ars, ai azvârlit-o/ În primele mâini întinse, ale noastre au fost,/ Și-acum, Doamne, ce ne facem cu ea?”.

Dar cel mai clar este definită relația poetei cu divinitatea, în poemele intitulate, cu vădită scrupulozitate, Blasfemie, Doamne și Blasfemie, în care eu însă nu văd decât gingășie, dăruire și prosternare: „La marginea drumului/ Pâlpâie un Dumnezeu obosit,/ Îmi face semn să Îl iau./ Unde să Te mai iau, Doamne,/ Uite câte am în spate,/ Și toate ale Tale./ Dară nu poți sta aici singur,/ Hai,/ Lasă-ți trupul,/ Doar nu-Ți trebuie,/ Și vină./ Hai,/ Nu mai e mult,/ Acuși ajungem”; „Frumos ne-ar ședea, Doamne,/ Să o luăm de la capăt.// Tu să mă faci aici, jos,/ Eu să Te nasc acolo sus./ Poate m-ai lăsa mai puțin săracă,/ Poate Te-aș așeza ceva mai aproape.// Sau n-om mai face nimic/Și om dormi îmbrățișați/ În sămânță”.

Firește, se simte influența argheziană, atât din tendința spre aparenta revoltă împotriva divinității, în fond fiind vorba doar despre ofrumoasă familiaritate cu Tatăl Ceresc, cât și din gingășia cu care poeta își alege cuvintele și le așează în versuri. Și totuși, se simte și vocea personală a poetei, timbrul ei specific, mai cu seamă în poemele în care se pune de-a dreptul „în pielea lui Dumnezeu”, în care își permite să-i împrumute vocea, cum este cazul în următoarea Blasfemie (sunt mai multe poeme intitulate, simplu, Blasfemie): „Nu pot să-ți iau, Ioano, durerea,/ Nu pot să trec nimic de la mine,/ Dar nu-i bai,/ Sfințește-te tu întâi/ Și mai vorbim după aia”.

Așadar, poeta Ioana Bena, acostând ceva mai târziu pe țărmul poeziei, debuteză în forță cu un volum curajos, arătând că poate fi totuși o voce nouă, inovativă, în lirica feminină românească contemporană, cel puțin în sectorul liricii mistice, în care nu multe poete au curajul să se manifeste. La o succintă căutare în memorie, aș numi pentru acestă nișă doar trei poete: Moni Stănilă, Daniela Șontică și Florentina Loredana Dalian.

 

In memoriam Ismail Kadare (1936 - 2024) - Cronica romanului „Generalul armatei moarte”

Cronica romanului „Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare

(Editura Humanitas Fiction, 2020)

 

Ismail Kadare (1936 - 2024) a fost cel mai important scriitor albanez din toate timpurile și unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani din zona de sud-est a Europei. Născut în anul 1936, la Gjirokastra, el debutează la 18 ani cu volumul de poezie „Inspirații juvenile”. După încă un volum de poezie, în anul 1963 trece la proză, iar mișcarea se dovedește mai mult decât inspirată, întrucât primul său roman, „Generalul armatei moarte”, îi va aduce în scurt timp notorietate internațională. Scriind inclusiv romane subversive, dintre care cel mai cunoscut este „Palatul visurilor”, este nevoit să emigreze în Franța, unde obține azil politic. În 2001 se întoarce în Albania. De-a lungul carierei sale a fost distins cu numeroase premii internaționale, fiind frecvent nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.

„Generalul armatei moarte” spune povestea unui general italian care vine în Albania la douăzeci de ani de la încheierea luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial, dintre italieni și albanezi, cu misiunea de a deshuma și repatria osemintele tuturor soldaților italieni căzuți pe acest front. Misiunea sa, despre care credea că va fi relativ ușoară, având în vedere că deținea atât liste complete și bine documentate ale soldaților morți cât și hărți relativ exacte ale locurilor în care s-ar afla mormintele acestora, se dovedește a fi cât se poate de complicată. În parte pentru că nici hărțile nu erau câtuși de puțin exacte, nici vremea nu ținea cu el, fiind în plină desfășurare anotimpul ploios, în parte pentru că întâlnirea cu albanezii, sau mai bine zis cu spiritul albanez, se dovedește a fi răvășitoare. 

Deși venise foarte încrezător în sine și în echipa sa, generalul ajunge în scurt timp să se simtă sfidat de atitudinea mândră pe care o afișează albanezii, despre care află că sunt un popor de războinici neînfricați, fapt ce explică și umilitoarea înfrângere din urmă cu două decenii a armatei italiene considerată superioară. Apoi, pas cu pas, pe măsură ce misiunea sa se prelungea, afla fel de fel de povești despre soldați italieni dezertori care s-au băgat de bună voie slugi la țăranii albanezi, fapt ce îl intrigă foarte tare și în același timp îl face să își piardă stima de sine. 

Însă cea mai mare bătaie de cap o are cu fantoma colonelului Z., rivalul său direct din vremea războiului, despre care află o poveste cu adevărat terifiantă, fapt ce îl va duce foarte aproape de pragul nebuniei. 

Romanul „Generalul armatei moarte” se distinge atât prin maniera narativă fără cusur, obținută prin îmbinarea în doze optime a realismului istoric, încărcat de dramatismul intrinsec al războiului, cu un tip de realism magic rural specific zonei Balcanilor, mustind de ocultism și spiritualism, cât și prin dimensiunea sa antropologică, Ismail Kadare reușind să ofere lumii întregi o radiografie în egală măsură obiectivă și subiectivă a poporului albanez. 

Foarte interesant este faptul că acesta reușește să își descrie propriul popor, atât din perspectiva sa, deloc naționalistă, cât și prin lentila distorsionată a italienilor ce le-au fost cândva dușman de moarte și care, după cum se va vedea, îi considerau pe albanezi niște sălbatici primitivi, reușind grație talentului său literar să obțină un tablou complet al poporului albanez.  

A venit vacanța cu... avionul din Franța!

Scurtă cronică la volumul „Povestiri din aeroport și de pe lângă” de Adrian Voicu 

(Editura Lebăda Neagră, 2024)

    A venit vacanța cu trenul din Franța!!! Cine a uitat celebrul refren care ne-a bucurat zilele de vară, nouă, celor din generația 90-2000 :) Mai nou, vacanța pare să vină cu avionul. Cel puțin așa ne lasă să credem Adrian Voicu, un fel de Antoine de Saint-Exupery al românilor, nu pentru că ar fi scris vreo nouă variantă a Micului Prinț ci pentru că este la rândul său și scriitor și lucrător pe lângă avioane, mai exact inginer aeronautic. Acesta ne propune un volum de povestiri scurte și pline de haz, numai bune de citit în vacanță, ideale pentru descrețirea frunții și pentru alungarea stresului.

    După cum sugerează și titlul cărții, autorul livrează o serie de povestiri a căror acțiune se întâmplă în jurul unor aeroporturi, predominant din zona Africii, actanții fiind angajații acestora. 

    Interesant este că povestirile nu se pot caracteriza doar prin umor și lejeritate, pentru că în paginile acestei cărți descoperim cu adevărat lumi noi, autorul strecurând printre acțiunile sale pline de haz și o mulțime de informații din sfera antropologiei. Descoperim, râzând, noi aspecte legate de modul de viață al africanilor, dar și al ungurilor, al francezilor, irlandezilor, rușilor și a altor neamuri de sub cer, sau, ca să rămânem în spiritul cărții, de prin cer.

    Ceea ce nu se menționează pe copertă și cred eu că ar fi totuși bine a fi menționat este faptul că autorul nu se sfiește să scrie într-o oralitate a stilului excesiv de pitorească, ceea ce-l face apropiat și de Ion Creangă, nu cel din Amintiri sau din Povești și Povestiri, ci cel din Povestea poveștilor.

Așadar, a se citi departe de ochii și urechile copiilor, dacă aceștia încă mai sunt inocenți :)

    Despre autor, fragmente de auto-C.V.:

    Adrian Voicu s-a născut în Nehoiu, singurul și cel mai frumos oraș de munte din județul Buzău. Și-a dobândit pasiunea pentru scris încă de mic; a început să scrie pe mobilierul și pereții camerei sale. Din 1996 e inginer aeronautic, după o scurtă incursiune în cercetare la Institutul de Cercetări Electronice București și desktop publishing într-o editură îngropată de mult. Din 2007 a scris 30 de cărți.  În aprilie 2014 a debutat la ICR cu piesa „Familia, această unitate de bază a societății cu plăți bancare, serviciu stresant, dragoste nebună și proteza bunicii”, piesă care a atins un public record la Clubul Dramaturgilor Români. Este membru al Clubului de Proză „Pentru formarea ideilor” și al Uniunii Scriitorilor din România. De același autor, în 2023, la Editura Lebăda Neagră a apărut și cartea „Oare ce zic melcii când zboară?”. Poate fi citit pe site-ul personal (adrianvoicu.ro), pe blogul personal, pe Goodreads, Meta, Instagram, Wikipedia, LinkedIn sau Pinterest.  

Și totuși, Urmuz nu a murit, ci doar s-a travestit

Cronica volumului de proză, Exces de zen de Cătălina Steriu

(Editura Eikon, 2024)

 

Nu, Urmuz nu a murit. Ci doar s-a travestit într-o prozatoare tânără și promițătoare, pe numele ei, Cătălina Steriu, absolventă de Litere bucureștene și câștigătoare pe bandă rulantă de concursuri de proză, la Paris și la București. O prozatoare care iubește surplusul și bineînțeles cuvântul, care în mâna ei iubește la rândul lui să se desfete în toate felurile posibile. După ce în 2023 ne-a delectat cu prima ei carte, numită Prea Roz (apărută tot la editura Eikon), azi ne îmbie cu o nouă carte, intitulată, Exces de zen.

Da, de Zen, cu Z de la Zumru, adică Urmuz pe dos. Pentru că pe dos pare să fie tot ce scrie ea aici. Adică te zăpăcește de cap, mai ales dacă nu ești învățat cu absurdul, cu suprarealismul, cu nonconformismul, cu jocurile de cuvinte. Dacă ești genul de cititor ultra conservator, care nu halești decât proză realistă, scrisă cu subiect și predicat, atribut și complement și cu toată logica de rigoare lipsită de orice pată, pregătește-te să fii luat la palme în modul cel mai drăguț cu putință. Pregătește-te să nici nu te poți supăra. Pregătește-te să-ți placă și să mai vrei. Cam ca într-o scenă sado-maso. Pentru că, desigur, nu lipsește nici tenta erotică din jocul prozaic al autoarei noastre. Căci este a noastră și ne place, că ne place sau nu să recunoaștem.

De fapt, nu lipsește mai nimic din acest Exces de zen. Avem și intertextualitate, avem trimiteri literare și culturlae, avem imagini scandaloase, după cum se poate vedea din următorul fragment: „Mati se așază la masă și scrie poezia „Ana are himere efemere”, pe care nimeni nu dă punguța cu doi bani. Apoi scoate „Ana are bere” și toată lumea pică în fund și-l aplaudă cu tălpile. Începe să tușească puternic, pentru a elimina din plămâni aerele de intelectual și se trezește prins cu lipici în gâtul de lebădă al unei domnișoare. La spital, află că suferă de hipotiroidie, hipocalcemie și hiperîndrăgosteală. Își ia temperatura și constată că are 40 de grade pe scara Richter. Munții de pe fundal fumegă în timp ce-și pierd glazura, ca și oamenii în pământ. Cei rămași la suprafață vorbesc la volan cu telefonul la ureche și cu picioarele în ligheane cu apă caldă și sare. Deslușesc ițe la nivel strategic și urzesc planuri mărețe care nu mai suportă amânare, legate de câte kilograme de cartofi să ia de la piață”. Vedeți, curat prozaism necurat, curat scandal lingvistic, ideatic și literaro-strategic.  

Și ca să vedeți că nu am mințit cu nimic și nici măcar nu am exagerat deși din titlul cărții s-ar crede că tendința spre exces te fură automat, vă voi reda imediat un alt pasaj, la fel de scandalos, din care va reieși clar ca lumina zilei că unii dintre noi încă trăim în noaptea minții, și nu doar ca știință de carte, fără de care ar mai fi șanse să ne descurcăm, cât mai ales ca atitudine în fața vieții și bineînțeles a morții, de care este indisolubil legată: „noi și dacă am avea rețeta nemuririi și a înfloririi nu am aplica-o, pentru că prin vene ne curge lene”.

Și tot despre lene, tradusă ca sedentarism, tradus la rândul lui ca refuzul de a face mișcare din picioare și de bună seamă și din picioarele minții, avem și următoarele cuvinte avertisment: „Lumea pleacă și vine, călătorește și devine, trăiește clipe divine. Doar tu rămâi de căruță și nu te miști de pe băncuță. Nu vrei să depășești pătrățica, îți călătorește mai mult pisica. Suferi de sigiliu la domiciliu. Nu te vezi umblând vagabond pe mapamond și e deja obișnuință să nu ieși din locuință. Preferi garnița și eviți granița. Vizuina e mai mare ca viziunea. Rigid, prea placid. Un aoleu nu te lasă să pleci teleleu. Ai un of în pantof”.

În încheiere aș mai spune doar că, autoarea noastră, căci e a noastră și ne place, chiar dacă nu recunoaștem, fiind plimbată și pe la Bruxelles și pe la Paris, neavând de fel niciun of în pantof, ba din contra (tocmai s-a întors de la Antipozi, nu știm dacă pe două aripi sau pe patru roți), a găsit de cuviință, făcând exces de zel (sau poate doar de plăcere) să își redea Excesul de zen și în limba lui Molière, a lui Pascal, a lui Anatole France și chiar a lui Antoine de Saint-Exupery, cu care are în comun, cel puțin harul scriitoricesc și neastâmpărul călătoresc.  

În încheierea încheierii îndrăznesc și eu să fac exces de abuz de răbdarea voastră și să vă recomand, ca după ce citiți cartea, să nu o aruncați într-unul dintre rafturile bibliotecii, unde să o mai citească doar păianjenii, ci să o lăsați pe noptieră, lângă pat, pentru serile în care, înainte de culcare, după o zi de muncă grea, aveți nevoie de „acel ceva”. 

„Oamenii sunt virusul”

Cronica volumului de poezie Dantela viselor macabre de Andrei Cristian Cornea

(ediția a II-a, editura Eikon, 2023)

 

Andrei Cristian Cornea a absolvit Facultatea de Litere, secția Engleză - Franceză, în cadrul Universității Transilvania din Brașov, apoi un masterat în Inovare Culturală, în cadrul aceleiași Universități. A publicat poezie și articole culturale în reviste literare precum Studento Press, Planeta Babel, Arca, Psyche, Astra, Axis Libri, Leviathan sau Playerist Poetry Magazine (Londra). În anul 2021 debutează cu volumul Dantela viselor macabre, la editura Magic Print, iar în anul 2023, reeditează acest volum, la editura Eikon din București. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început, aș zice că volumul de debut al lui Andrei Cristian Cornea se distinge în primul rând prin unitate tematică și estetică, lucru destul de rar întâlnit în rândul volumelor de debut. Așa cum sugerează și titlul volumului, Dantela viselor macabre, poezia acestuia vizează în primul rând latura sau dimensiunea întunecată a vieții, pe care însă se străduiește să o înmănușeze în „dantela” poeziei, pentru a o face mai ușor acceptabilă, suportabilă, digerabilă.

Un prim exemplu îl vedem chiar în poezia din startul volumului, în care poetul critică capitalismul prost înțeles de români (și poate nu numai de ei, dat fiind faptul că poetul a locuit o vreme și în Regatul Unit), capitalism care i-a făcut pe adepții săi să-și suspende facultățile rațiunii și să se lase purtați de instincte și de pofte, până într-acolo încât au ajuns să nu mai deosebească minciuna de adevăr, binele de rău, visul de realitate: „Capitalismul răscopt taie cu drujba rațiunea -/ Ne uităm de fiecare dată trecutul,/ Ne răstignim de fiecare dată umbrele morților./ Un sturion cu botniță reflectează asupra ideii de artă,/ De dragoste și moarte/ Iar realitățile se-ntrepătrund chiar dacă/ Ne vor mai lua cinci generații/ Pentru a uita de urmele tancurilor./ Frunțile câștigă riduri dizolvându-se-n ecrane/ Ce râvnesc la carne ca o stranietate ex abrupto./ Atunci când minciunile se torn în mașină pe post de antigel/ Se distorsionează și distanța și adevărul și degetele./ O ceafă-lată plină de ruptură cerebrală naște un coșmar./ Așa știu că mi-am depozitat speranțele-ntr-un anevrism”.

De asemenea, Andrei Cristian Cornea se revoltă și împotriva altor „pete negre” de pe obrazul societăților guvernate de capitalism, cum ar fi utilizarea irațională a combustibililor fosili, cum se poate vedea din poezia Revoluția, sau împotriva dezordinii sociale generate în primul rând de lipsa de empatie a oamenilor, tară socială ce riscă să înmulțească inclusiv numărul psihopaților din societate: „Peste drum pe un ecran tronează un aisberg/ Înconjurat de oameni ce nu se văd/ Nu se cunosc/ Au spart geamurile/  Au smuls ușile din țâțâni/ Au rupt garduri s-au călcat în picioare/ Să-i observe măreția animată/ Să-l ridice în slăvi/ Să le curgă balele/ După serotonină/ Și gratuitatea unei/ Dependențe// (...)// În mijlocul măcelului tronează un alt aisberg/ Vin alți oameni ce nu se văd/ Nu se cunosc/ Au spart magazine și mașini/ S-au călcat în picioare/ Să admire senzaționalul/ Să-și scoată ochii/ Să-și creeze buzunare noi la burtă/ Murind de mai multe ori/ Înainte să-nțeleagă ce vor de la viață/ O entitate de sine-stătătoare/ Înconjurată de echipaje medicale/ Manifestările de orice fel sunt condamnabile/ Sănătatea libertatea și pacea sunt condamnabile/ Noul aisberg se apropia de nebunia asta/ Precum defibrilatoarele de inimi”.  

Dar Andrei Cristian Cornea nu se arată preocupat doar de cele din afara sa, ci face uz inclusiv de ocheanul întors și se analizează și pe sine la fel de serios, cu la fel de multă luciditate, arătând că este conștient inclusiv de faptul că la rândul său și-ar putea face rău dacă ar uita să fie atent la diferența dintre real și ideal, dacă s-ar avânta prea tare în lupta sa cu nedreptățile de tot felul, dacă și-ar neglija propria persoană, propriile nevoi, propria personalitate: „La porțile utopiei personale/ Are loc o descindere-n forță./ Formele de viață sunt ucise,/ Idealurile se scurg într-o baltă/ Păzită de fantome și gunoaie arse./ Porțile cedează/ Iar fiecare vers lansat/ În balta asta artistică/ (fără fund)/ Mă prinde din urmă ca o conspirație,/ Mă trage de mâini și de picioare,/ Mă îneacă în balta utopiei personale”.  

Din păcate, volumul de poezie a lui Andrei Cristian Cornea nu are happy-end, acesta dovedindu-se a fi, până la ultima poezie, un pesimist incurabil; luciditatea sa nu se lasă înduioșată în niciun fel de vreo urmă de optimism: „Totul e brutal schimbat/ Și ne trezim diminețile să/ Dezgropăm monștrii tinereților/ În izolare/ Și pentru prima oară/ Oamenii sunt virusul/ Ne demantelăm sufletele/ Iluziile trupurile/ Cu dalta și ciocanul/ Ne înveșmântăm cu/ Groaza existențială/ Și pieile altora/ Le împrumutăm inimile/ Pline de furie și neîncredere/ Căci viețile ne devin estetice/ Doar pe patul de moarte/ Istoria ne prinde din urmă/ Ne bate cuie în mâini/ Și în picioare/ Fixându-ne de peretele bucătăriei/ De care ne frecăm cefele/ Până când se desprind/ Bucăți de piele și păr/ Ce întâlnesc pe gresie/ Sângele ruginiu băltit/ Din care se nasc coșmarurile/ Și toate ființele ce se ascund/ Dincolo de câmpul vizual/ Ne mestecăm minciunile/ Panica și toate fricile/ Așteptăm ghearele rușinii/ Să se-ndrepte către noi/ Dăm cu capul ritualic de perete/ În speranța unei paralizii/ De gânduri și scenarii/ Pierdem corzile vocale/ Pierdem orice urmă de speranță/ Ne obișnuim cu singurătatea/ Ochii hepatici varsă lacrimi/ În timp ce gravitația/ Ne trage de fălci/ Să abandonăm/ Tot ce-am învățat/ Toate crezurile/ Și sentimentele din noi/ Ca pe colecția de amintiri/ Ce ne soarbe esența”.

Așadar, visele macabre ale poetului rămân macabre până la final, ba chiar dantela ce la început le masca ajunge să se rărească până la stadiul în care răul ajunge să se arate în forma lui cea mai hâdă, cea mai urâtă. Desigur, din punct de vedere existențialist, se pot ridica o mulțime de întrebări pornind de la viziunea lui Andrei Cristian Cornea asupra oamenilor, asupra lumii, asupra vieții. Ne putem întreba în primul rând dacă oamenii sunt într-adevăr atât de răi și lumea este într-adevăr atât de „turbată”. Dar nu este locul și nici cadrul optim pentru a dezvolta această dezbatere aici. În speța de față ne interesează dacă, din punct de vedere poetic, volumul se susține, dacă are greutate, mai pe scurt, dacă este sau nu poezie. Iar răspunsul este unul afirmativ. În primul rând pentru că, așa cum am afirmat și în debutul acestei cronici, poetul are grijă ca volumul să fie unitar atât din punct de vedere al conținutului și al temei, cât și din acela al esteticii și stilisticii. Din aceste perspective nu i se poate reproșa nimic, ba dimpotrivă această unitate merită apreciată.

Desigur, vorbim totuși de un volum de debut, fie el și reeditat. Și totodată vorbim despre un poet tânăr, înflăcărat, care se poate lesne lăsa marcat de idealism, de entuziasm, de revoltă și de orice altă formă de manifestare a extazului propriu vârstei tinere. Privite din acest punct de vedere, eventualele sale exagerări devin scuzabile și digerabile. În ceea ce mă privește, aștept cu interes noile sale volume de poezie, lansându-mi totodată de pe acum provocarea de a urmări și analiza progresul sau regresul său poetic. Raportându-mă strict la acest volum, îi ofer lui Andrei Cristian Cornea un vot de încredere, cu speranța că va înțelege că este totodată și un vot de responsabilizare.

 

 

Ploua infernal și noi plângeam, o dată cu actorii, prin mansardă

Cronica spectacolului de teatru 

Acasă, pe cîmpia Armaghedonului - după romanul cu același titlu de Marta Petreu

 

Aseară, 08. 06. 2024, s-a jucat ultima reprezentație a spectacolului, Acasă, pe cîmpia Armaghedonului - după romanul cu același titlu de Marta Petreu, în mansard Muzeului Național al Literaturii Române. În ciuda unei ploi torențiale, de vară, cu tunete și fulgere, care părea că și-a propus tocmai să-i întoarcă pe spectatori din drum, asemenea pe Ana a lui Manole, mansarda MNLR a fost plină, din public nelipsind nici personalități ale vieții culturale românești.

Iar paralela cu balada Meșterului Manole nu a fost nicidecum una întâmplătoare, ci ea merge mai departe. Pentru că, așa cum Ana a fost zidită în edificiul lui Manole, la fel și spectatorii au fost țintuiți în scaune și aș zice chiar în propriile introspecții de forța cu care actorii, Iulia Popescu și Alexandru Pribeagu, au spus povestea Tabitei, un alter-ego al Martei Petreu, pentru că romanul după care s-a făcut dramatizarea, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, este unul asumat autobiografic. În unele variante ale legendei, după zidire, din sânii Anei a curs lapte; aici, după țintuire, din ochii publicului au curs lacrimi, poate de frustrare, poate de vindecare.

Dar despre ce este vorba în acest roman, respectiv în dramatizarea sa? Despre o temă care, deși foarte comună, rămâne a fi tulburătoare de fiecare dată, atât prin nefirescul ei, precum și prin infinitele variante de manifestare. Este vorba despre relațiile familiale toxice, cu accentul pe relația mamă-fiică. Este vorba despre o fiică, Tabita (nume simbolic cu sonoritate biblică), traumatizată o viață întreagă de o familie total disfuncțională, formată cu forța, așa cum se obișnuia în trecut, în care războiul religios și erotic dintre soți (soțul se „pocăiește”, trecând la Martorii lui Iehova, soția rămâne catolică), se răsfrânge asupra celor trei copii ai lor. Despre o mamă cu reale probleme psihice, care ajunge să-și blesteme atât soțul cât și pe cei trei copii, blesteme care se îndeplinesc până la unul, aducând în familie multă suferință, moarte, durere, frustrare, neputință, psihoză. Despre o fiică care, în ciuda atâtor pătimiri, continuă să își iubească mama, așa cum înțelege ea iubirea. Iar ideea centrală a spectacolului este aceea a nevoii de vindecare a fiicei, care ajunge să facă o formă de terapie inedită vorbind încercând să vorbească foarte mult cu sinele său, să-și pună întrebări existențiale și să caute să-și dea răspunsurile cuvenite, răspunsurile vindecătoare, eliberatoare. 

Din punct de vedere al jocului actoricesc, pot spune că a fost un regal de emoție revărsată de pe scenă în public, de către un joc actoricesc impecabil, cei doi actori jucând totul cu totală dăruire și total profesionalism. Deși rolul Iuliei Popescu, interpreta Tabitei, a fost unul vădit mai solicitant din toate punctele de vedere, rolul lui Alexandru Pribeagu, interpret al vocii interioare a Tabitei, a fost factorul de echilibru, precum și motorul care a pus în mișcare fiecare scenă. 

 Din perspectivă regizorală trebuie spus că a fost un spectacol hibrid, în care jocul tradițional s-a îmbinat cu noile media incluse admirabil în scenă. Au fost jocuri de umbre și proiecții audio-video care au dat spectacolului plus valoare, contribuind din plin la transmiterea mesajului piesei precum și a trăirilor edificatoare.

La final, cei doi actori și implicit întreaga echipă din spatele scenei au fost recompensați de public cu ropote de aplauze care au durat minute în șir. Afară se făcuse senin, dar în mansardă, încă se ploua: cu lacrimi și cu aplauze.

 

Acasă, pe cîmpia Armaghedonului - după romanul cu același titlu de Marta Petreu

Distribuția: Iulia Popescu, Alexandru Pribeagu

Dramatizarea: Mihai Ignat

Scenografia: Maria Nicola

Atmosfera video: Diana Drăgan-Chirilă (editare și videomapping) și Hadrian Gavriluțiu (filmări)

Atmosfera sonoră: Ștefan Nidal

Regia: Andreea Iacob

 

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

 

Premiile Ficțiunea, ed. a III-a, 2024

 Premiile Ficțiunea ed. a III⁠-⁠a, 2024

Revista Ficțiunea și Asociația Creatorilor de Ficțiune (ACF) anunță Premiile pe anul trecut.

Este al treilea an în care se acordă premii Ficțiunea, iar în edițiile anterioare, printre nominalizările la aceste premii s⁠-⁠au aflat personalități ale vieții culturale românești, din generații diferite, care s⁠-⁠au remarcat în domeniul creației de ficțiune.

Reamintim că ACF promovează forme hibride ale artei, considerând că limbajele creatorilor din diverse domenii se află în armonie. Ca urmare, Premiile FICȚIUNEA își propun să recompenseze artiști valoroși din varii domenii, unii dintre ei regăsindu⁠-⁠se și în paginile revistei.

Au fost acordate următoarele premii:

1. Premiul pentru cea mai bună poveste

Libertate, LM, de Tudor Giurgiu, LIBRA Film

O poveste cinematografică despre anarhie și haos, alertă, excepțional lucrată, cu imagini memorabile, nerv și mesaj estetic.

2. Premiul pentru cel mai bun personaj

Tata Moșu din romanul Hoțul din Curtea Miracolelor de Adrian Majuru, Litera, BPC, 2023, colecția

Personaj care aduce alături informație istorică, literatură și senzațional, într⁠-⁠un roman⁠-⁠document.

3. Premiul pentru cel mai bun final

Diavolul din Freisetzburg de Roxana Ruscior, Litera, BPC, 2023

Un final cu miză morală, bine scris, care schimbă spectaculos direcția faptelor.

4. Premiul pentru narativ vizual

Omul⁠-⁠poveste: Bogdan Simion (Cobzarul)

Cea mai epică prezență din spațiul cultural românesc, Cobzarul a creat nu doar un brand, ci și o poveste fără sfârșit, despre muzică, literatură și dorință.

5. Premiul revistei Ficțiunea

Filmul documentar Amar de Diana Gavra

6. Proză scurtă

· Căruțașul viselor de Narcis AMARIEI, foileton, nr. 186, 2023

· Bazarul de Petre NECHITA, flash fiction, nr. 186, 2023

· Viva la vida de I. R. ROMAN, nr. 174, 2023

· Sindrom vestibular și o ușă deschisă de Angela BACIU, nr. 156 / 67⁠-⁠68 (serie nouă)/2023

· Daria de Liviu G. STAN, nr. 148/59 (serie nouă)/2023

Juriul pentru premiile acordate de ACF a fost alcătuit din: Adriana Irimescu (actriță), Cătălin D. Constantin (conf. univ. dr), Narcis Amariei (scriitor), Ileana Marin (prof univ. dr).

Din partea revistei Ficțiunea, pentru premiului revistei și selecția de proză scurtă: Cristina Bogdan (conf. univ. dr), directorul revistei și Ciprian Handru.

Gala Premiilor Ficțiunea a avut loc pe 23 mai, ora 19, în grădina Casei Cesianu⁠-⁠Filipescu, Calea Victorie 151.

Prezentatorii premiilor: Nadine Vlădescu și Petre Nechita.

Poezia ca o vânătoarea de himere

Cronica volumului de poezie Trecutul vine turbat înspre mine de Crisula Ștefănescu

(Editura Aius, 2024)

 

Crisula Ștefănescu este absolventă a Facultății de Filologie a Universității București, secția Română-Franceză, promoția 1972. În anul 1982 emigrează în Germania și din 1983 lucrează la postul de radio Europa Liberă. Este cercetător-analist în cadrul Institutului de Cercetare al Europei Libere. A publicat peste treizeci de cărți de poezie, teatru, roman, memorialistică, jurnal, cărți pentru copii, interviuri. Cele mai recente apariții editoriale ale sale sunt: Bonsai. Povestea fetei norocoase (roman, Aius, 2022), În Țara Minunilor. Pagini de jurnal american (Aius, 2022), Interviuri la Radio Europa Liberă (Aius, 2023), Pe aripile timpului (poezie, Aius, 2023) și Trecutul vine turbat înspre mine (poezie, Aius, 2023). Asupra celui din urmă volum de poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Deși din scurta bio-bibliografie cu care am deschis această cronică vedem că doamna Crisula Ștefănescu este un om de litere cu adevărat polivalent, activând în mai multe ramuri ale filologiei, totuși, raportându-ne în primul rând la numărul de volume publicate putem lesne constata că este, în primul rând, poetă. Iar acest lucru nu se relevă doar din cele nouă volume de poezie publicate din 1998 și până în prezent, ci și din prospețimea și limpezimea poeziilor din acest nou volum.

Încă de la primele pagini ale cărții întâlnim o poezie vie, din care irizează emoție și un noian de stări uneori contradictorii, dar și o poezie aerisită, neîngreunată de construcții stilistice exagerate, generatoare de stări lacrimogene ce nu aduc niciun plus poeziei, în care imaginarul este bine diversificat și mai ales bine dozat, semne clare că poeta stăpânește cu mână forte arta lirismului.

Într-o discuție avută vara trecută cu un poet, am ajuns la concluzia, poetică și ea, că poetul nu este altceva decât un biet vânător de himere, un perpetuu neliniștit din pricina furtunii de gânduri și sentimente care-l locuiesc și pe care se străduiește să le liniștească, cel mai ades prin a le țintui pe foaia de hârtie, așa cum pui un fluture în insectar. În acest nou volum, Crisula Ștefănescu și-a asumat pe deplin acest destin de vânătoare de himere, și lasă să se vadă acest lucru încă din poezia cu care se deschide volumul: „Pe masa cu gladiole roșii,/ ofilite acum,/ așez o ceașcă/ cu cafea fierbinte/ și-n scrumieră/ o țigară aprinsă/ să ardă nefumată/ până s-o face scrum./ Te-oi întrupa poate cumva/ himeră/ din aburii cafelei și din fum”.

Dar himera Crisulei Ștefănescu este totuși una cu identitate. Numele ei este melancolia. E drept, tot o noțiune abstractă, dar când dorul are un subiect precis, un om iubit, parcă devine ceva mai concretă și poate chiar să fie nu doar vânată, ci chiar capturată, cu riscul de a rămâne și cu cicatrici pe suflet: „Eu merg și orașul/ se rostogolește pe roți./ Eu merg/ și orașul alunecă pe șine./ Eu merg/ și mi se face brusc dor,/ dor nebunește de tine.// Eu merg și autobuzele/ și tramvaiele urlă la mine:/ „Unde e el,/ el, cel de altădată,/ de care te lăsai pătimaș sărutată/ dintr-un cap al orașului la celălalt/ fără să-ți pese de nimeni/ și de nimic?”// Ce să răspund,/ ce-aș putea să răspund,/ când de mult nu mai avem/ niciun semn de la tine?/ Și-atunci am fugit./ Am fugit în trecut!/ Și trecutul vine,/ tot vine și vine,/ vine turbat înspre mine”.

Și cum dorul se metamorfozează lesne în dorință, iar dorința rimează cu pierderea uzului rațiunii, și înlocuirea acestuia cu patima nesăbuită, poeta pare să își asume și riscul unei iubiri de-o noapte, după care poate veni inclusiv moartea, se înțelege, moartea sufletească: „Te voi cuprinde cu brațele/ cum toamna focul/ îmbrățișează prin grădini/ frunze uscate./ Și vom arde. Vom arde dezlănțuiți,/ cu vâlvătăi,/ în întregime,/ într-o noapte.// Și ne vom despărți în zori/ cu sufletele spulberate,/ cu spaima nemărturisită/ a unei flori ce trece-n moarte”. De remarcat aici inclusiv simplitatea frazării și a cuvintelor în sine, a imaginilor create, care transmit emoție fără a face apel la figuri de stil inutile. Aș zice chiar că avem de a face cu o simplitate în stilul lui Ion Minulescu și al romanțelor sale rămase nemuritoare.

În concluzie, poezia Crisulei Ștefănescu este una romantică, însă nicidecum lacrimogenă, tristă, fără a fi patetică, clasică, dar totuși vie, vioaie, plăcută la lectură. Trecutul vine turbat înspre mine se dovedește a fi un volum foarte bine scris, echilibrat, în care poeta dozează foarte bine toate elementele astfel încât lectura devine o încântare de la prima până la ultima poezie. Desigur, vorbim totuși despre o poetă cu o experiență foarte bogată. Dar în cazul ei surprinde inclusiv faptul că, deși vine din „școala veche” de poezie, reușește să ne ofere o poezie actuală, plăcută inclusiv cititorilor din noile generații, ceea ce spune foarte multe despre puterea sa de a se adapta noilor cerințe ale pieței de poezie, lucru foarte rar întâlnit la poeții din generațiile trecute. 

Vladimir Ghika - microportretul unui sfânt contemporan

Vladimir Ghika - microportretul unui sfânt contemporan 

Biserica creștină a luat naștere în două etape, fiind mai întâi fondată, în chip mistic, de Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe cruce, prin care a realizat mântuirea obiectivă sau latentă a tuturor celor ce aveau să creadă în cuvintele Sale, iar apoi în chip văzut de către Sfinții Apostoli, la Cincizecime, când după ce primesc Duhul Sfânt, botează primii cinci mii de bărbați, ce au constituit prima comunitate creștină din istorie. De atunci și până în anul 1054 a existat o singură Biserică creștină. Dar o serie de neînțelegeri de ordin mai degrabă politic decât dogmatic, a dus la scindarea acesteia în Biserica Ortodoxă sau de Răsărit, cu sediul la Constantinopol și Biserica Romano-Catolică sau de Apus, cu sediul la Roma, eveniment rămas în istorie ca Marea Schismă. De-a lungul timpului, s-a încercat în mai multe rânduri reunificarea celor două biserici, însă fără niciun rezultat. Ba mai mult, din cadrul Bisericii apusene s-au desprins în secolul al XVI-lea, bisericile reformate sau protestante, care au dat naștere, la rândul lor cultelor neoprotestante. Astfel, s-a ajuns la situația în care, învățătura lui Hristos să fie astăzi predată și urmată sub forma a trei mari confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul.

Cu toate acestea, a existat un om care în timpul vieții sale a reușit să apropie până la nivelul unei mici uniri, două dintre cele trei confesiuni, ortodoxia și catolicismul, și nici pe cea de-a treia nu a disprețuit-o. Acest om a fost român și s-a numit Vladimir Ghika.

Născut la 25 decembrie 1873, la Constantinopol, ca fiu al lui Ioan Ghica, ministru plenipotențial al României, în capitala Imperiului Otoman și al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței), prințul Vladimir, a fost botezat și miruit ortodox, primind prin grija mamei sale o frumoasă formare religioasă în spirtul Bisericii de Răsărit. În 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, fiind lăsat în grija unei familii protestante, întrucât în zonă nu se afla nicio biserică ortodoxă. În 1895 începe la Paris Facultatea de Științe Politice, studiind în paralel, medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept. În 1898 se înscrie la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor din Roma.

În anul 1902 decide să facă profesiunea de credință catolică, spre marea nemulțumire a mamei sale, ortodoxă ferventă. Pentru a nu-și răni mama foarte rău, amână convertirea efectivă până după moartea acesteia. Este interesant felul în care își justifica decizia de a trece la catolicism: „Trec la catolicism pentru a fi un ortodox mai bun”. Din aceste cuvinte putem înțelege că Vladimir Ghika era convins că cele două confesiuni, despărțite mai degrabă în plan politic și administrativ, nu însă și în aspectele profund dogmatice, s-ar putea potența reciprop, și-ar fi una celeilalte complementare, iar pentru o trăire deplin creștină, omul trebuie să le pătrundă și să le asimileze pe amândouă.

După o îndelungată activitate de misionariat laic, atât în România, unde fondează primele dispensare gratuite și prima ambulanță, cât și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, de la familiarele Roma și  Paris până la „exoticele” Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires, la data de 7 octombrie 1923 este sfințit preot catolic la Paris, unde va și rămâne până în 1939.

La scurtă vreme după hirotonie, Sfântul Scaun i-a acordat dreptul de a sluji Sfânta Liturghie și în ritul bizantin, Vladimir Ghika devenind astfel primul preot român biritual.

Faptul că idealul său religios era acela de a arăta lumii că cele două confesiuni, ortodoxă și catolică, sunt în fond una singură, creștină și că ambele Biserici sunt păstorite în chip mistic, de același Iisus Hristos,  reiese și din căldura cu care a primit, în data de 3 iulie 1937 să celebreze cununia, în rit greco-catolic dintre istoricului român Neagu Djuvara, de confesiune ortodox, cu aleasa inimii sale, o franțuzoaică catolică. 

Revenit în București în anul 1939, el a slujit atât în biserica romano-catolică, Sacré-Coeur, cunoscută și ca Biserica Franceză, din zona Aviatorilor, cât și în biserica greco-catolică  Sfântul Vasile cel Mare, din strada Polonă, unde ținea inclusiv întâlniri cu studenții greco-catolici, cu care stabilise o frumoasă prietenie harică. Una dintre enoriașele sale, Nina Anca-Bărbuș, a mărturisit că Monseniorul Vladimir Ghika crea în jurul său „o atmosferă extraordinară de credință, de bucurie și de iubire, care-i atrăgea și pe aceia care aveau aspirații mai înalte din punct de vedere intelectual”.

Deși ar fi putut să părăsească țara odată cu suita Regelui Mihai I, el a ales să rămână în București pentru a-și continua atât slujirea preoțească, cât și pentru a desfășura mai departe activitatea de misionariat în domeniul medical și social.

La 18 noiembrie 1952, fiind în drum spre casa unui bolnav, Monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat, acuzat de “înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava. Timp de un an a fost ameninţat, bătut până la sânge şi torturat la interogatorii. Mărturiile colegilor de celulă vorbesc despre blândeţea cu care îi susţinea pe toți deţinuţii şi despre pildele pe care le dădea. În urma procesului din data de 24 octombrie 1953, a fost acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al „puterilor imperialiste”, condamnat la trei ani de recluziune şi întemniţat la Jilava. În ziua de 16 mai 1954, s-a stins din viaţă în închisoare, epuizat de suferinţe. „A murit un sfânt“, au spus atunci fraţii lui de suferinţă. Trupul său a fost înmormântat în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, iar în 1968 rămăşiţele pământeşti i-au fost mutate la Cimitirul Bellu Ortodox din Bucureşti şi aşezate în mormântul familiei.

În anul 2013, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat de către Papa Francisc I, fiind declarat martir al Bisericii Romano-Catolice. Ziua lui de prăznuire a fost stabilită 16 mai, ziua martiriului său, iar cei doresc să se reculeagă în fața relicvelor sale, o pot face mergând la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din București.

Așadar, Bucureștiul ni se prezintă nu doar ca un oraș în care adepții sau credincioșii diverselor confesiuni creștine trăiesc în armonie și bună înțelegere, ci și ca un loc în care dialogul interconfesional este cât se poate de viu și de roditor. Iar activitatea extraordinară a Monseniorului Vladimir Ghika, care a slujit și a adus deosebite servicii atât Bisericii Romano-Catolice cât și celei Greco-Catolice, și care și-a dedicat întreaga viață activităților de caritate și ajutărorii oamenilor, indiferent de confesiune sau religie, este cel mai strălucit exemplu.

De altfel, Bucureștiul a mai fost martor de-a lungul timpului și la alte momente în care diferențele interconfesionale au fost suspendate sau mai bine zis sucombate de spiritul creștin originar, manifestat prin dragoste necondiționată a tuturor mărturisitorilor învățăturii lui Hristos, unii față de ceilalți. Și aici mă gândesc atât la momentele grele petrecute de către deținuții politici întemnițați în închisorile comuniste, pe care doar credința în același Hristos i-a făcut să se apropie între ei indiferent de confesiunea căreie slujiseră în libertate, să se sprijine și să se aline reciproc, înmuindu-și astfel chinurile, cât și la momentele de mare bucurie duhovnicească, prilejuite atât de vizita la București a Papei Ioan Paul al II-lea, în 1999, cât și a Papei Francisc I, două decenii mai târziu, când mii de creștini, atât ortodocși cât și catolici s-au bucurat laolaltă.

Aceste exemple nu fac decât să contribuie la consolidarea ideii că deși separat de orgolii politice, administrative sau personale, în diferite confesiuni, creștinismul este în esență unul singur, cel întemeiat de Iisus Hristos și transmis lumii prin intermediul Sfinților Apostoli, ierarhi, mucenici și mărturisitori, ai Bisericii primare.  

Joaca de-a singurătatea, de-a iubirea și de-a moartea

Cronica volumului de poeme, Tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă de Raul Popescu

(Editura Tracus Arte, 2024)

 

Raul Popescu (născut în 1981, la Brașov) este poet, prozator, dramaturg, critic și istoric literar și totodată editor coordonator, alături de Adina Dinițoiu, al platformei culturale online Literomania. A debutat în anul 2017 cu volumul de critică și istorie literară, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, apărut la editura Eikon. În anul 2022 a publicat romanul Și la început a fost întunericul, apărut la editura Casa de pariuri literare. În 2019 a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul de proză scurtă, Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă, apărută la editura Paralela 45. Ca dramaturg s-a remarcat prin piesa de teatru Ziua în care m-am hotărât să uit totul, nominalizată la Concursul de Dramaturgie UNITER, la secțiunea „Cea mai bună piesă românească a anului 2016”. În anul 2024 „debutează” și în poezie cu volumul de poeme, Tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă, apărut la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Volumul de față este, într-o oarecare măsură, unul inedit. Și aceasta deoarece autorul nu pornește, 100% de la zero, ci preia un personaj din literatura universală, mai exact, pe legendarul vânător de vampiri, Van Helsing, combatantul contelui Dracula din romanul omonim al lui Bram Stoker, și îl duce mai departe, imaginându-și-l în ipostaza unei inevitabile senectuți, în care acesta, singur și plictisit de singurătate,ajunge să își pună tot felul de întrebări existențiale, despre adevăr, despre rostul vieții și al morții și bineînțeles al vieții eterne: „van helsing credea că știe adevărul/ mereu acel adevăr cu a mare/ cel puțin la fel de concret ca și/ cele două arme ale sale/ cu gloanțe de argint viu/ ștanțate cu numele său:// van helsing// cu toate astea/ nimeni nu crede în existența lui van helsing/ nici chiar el însuși// dar așa încep toate poveștile/ povești cel puțin la fel de reale ca și/ cele două arme ale sale/ cu gloanțe de argint viu/ ștanțate cu numele său:// van helsing”.

Un fapt cât se poate de interesant în evoluția imaginată de Raul Popescu a personajului Van Helsing, îl reprezintă faptul că, după o viață dedicată vânătorii de vampiri, acesta ajunge să se identifice și pe sine ca fiind vampir, de altfel și prelungirea vieții sale aparent la nesfârșit indică o atare stare de fapt. Ceea ce ridică, desigur, o serie de întrebări mai mult sau mai puțin filosofice legate de adevărata noastră natură, de adevăratul nostru eu și de luptele noastre interioare, cu acesta pe care uneori refuzăm să ni-l asumăm, „preferând”, să devenim disociați și să rămânem într-un perpetuu război cu noi înșine: „ochii lui roșii străluceau deasupra ruinelor/ van helsing numea această poză depresie/ era depresia milenară a oricărui vampir/ atunci când luna lui april devenea prea crudă/ niciodată singur, mereu prea singur/ (un truism, bineînțeles)/ și asta simțea mai ales/ când se plimba pe trotuarele strâmte ale orașului/ pe lângă mașinile parcate prea aproape de zidurile/ clădirilor/ clădiri poate mai vechi decât sufletul lui// van helsing știa că sufletul unui vampir/ nu mai valorează mare lucru/ în luminoasa era a corectitudinii politice// van helsing numea această poză depresie/ (la fel, spălatul vaselor în miez de noapte - / un truism, bineînțeles)”.

La un moment dat, volumul lui Raul Popescu se transformă într-un diptic sau într-un dialog, pentru că în scenă mai apare un personaj misterios, poetul-alchimist Klenke. Din partea acestuia avem atât o serie de poezii deosebit de puternice, cât și o serie de scrisori adresate lui Van Helsing, de care se pare că îl leagă o adâncă considerație, încheindu-și majoritatea epistolelor cu următoarele cuvinte, deosebit de călduroase, chiar dacă sunt imprimate de un suflu gotic, morbid: „inimă lângă inimă, sub soarele negru, cu toți ai noștri”. Interesant în schimbul epistolar dintre cei doi este faptul că Van Helsing nu pare să-i împărtășească poetului atașamentul, adresându-i-se destul de rece, cu apelativul, „stimate poet” și încheind, sec, „al tău, veșnic, van helsing”, unde veșnic are desigur o conotație strict proprie.  Desigur, poate că și răceala din formula de adresare vine tot din cauza stării sale de vampir, incapabil să aibă sentimente calde.

Dar despre ce discută cei doi în scrisorile lor? Despre timp, despre viață, despre veșnicie, despre iubire și ură și în general despre orice subiect care poate fi despicat, analizat, poetizat, pentru că și aceste scrisori, în parte filosofice, sunt în fond tot poeme, și încă unele foarte puternice: „stimate poet klenke,// arcanele majore nu prevestesc nimic bun. oricum,/ pentru noi, în nopțile reci, nu există viitor, nici prezent,/ doar trecut, iar fără trecut se poate trăi. prezentul,/ stimate poet klenke, e doar o vagă siluetă embrionară,/ un chip fără chip. și oricum, despre ură și despre iubire/ nu se poate vorbi cu adevărat decât la trecut. Și fără/ trecut se poate trăi.// al tău veșnic,/ van helsing”; „dragă van helsing,// de prea multă viață ochii mei și-au pierdut strălucirea./ am învins doar în emisfera stângă a creierului, acolo/ unde sălășluiesc cuvintele. acum, ele doar plutesc mute/ prin mine, doar prin mine și numai prin mine. liniștea,/ pentru ceilalți, dragă van helsing, este un semn al/ normalității.// al tău frate,/ klenke”.

Întorcându-ne la poeziile poetul-alchimist, Klenke, „reproduse” în acest volum, putem spune că acestea ne înfățișează un personaj romantic, dar totodată sadic, dependent de iubire, în numele căreia ajunge să facă gesturi șocante, până la morbiditate: „mi-am tăiat gâtul în fața ușii dormitorului tău/ antifonat/ apoi mi-am șters nasul pe rochia ta de mătase neagră/ știi tu, cea la care ții atât de mult/ cea în care, atunci când te îmbraci/ te transformi într-o floare de lotus/ cu petale moi și negre/ din care se ospătează toți bărbații”; „m-am săturat să mă gândesc la tine/ ca la un manual de orgasm// vreau doar să-ți spun că halatul tău de baie/ e tot la mine în dulap”; „stai învăluită în frumusețea/ mișcărilor tale ca într-un cocon așteptând sfârșitul/ unei povești contradictorii și scandaloase// o poveste în care trupul tău tăios ca o lamă/ a despicat în două trupul unui zeu bătrân și impotent”.

Desigur, poate vă întrebați de ce numele acestei cronici începe cu sintagma „Joaca de-a”, de vreme ce din cele scrise până acum reiese mai curând că avem de a face cu o poezie profundă, pe alocuri romantică, dar cu inflecsiuni gotice, morbide. Așa este. Avem multă profunzime în poezia lui Raul Popescu, dar totuși, eu întrezăresc aici și o nuanță subtilă de ludic, o intenție de a lăsa și loc de zâmbet, chiar de chicoteli. Ceva parcă ne transmite că nu este negrul chiar negru, ci doar se ascunde după o perdea neagră. Și de bună seamă că această inserție de ludic este perfect deliberată, știut fiind faptul că marile adevăruri se spun fie în joacă, fie doar „din gura pruncilor”, adică a celor mai inocenți, mai cu sufletul curat. Iar dovada supremă a unui suflet curat este predispoziția spre umor.

De altfel, totul în acest volum de „debut” al lui Raul Popescu este cât se poate de bine calculat: construcția este ireproșabilă, forța versurilor și a imaginilor este deosebit de percutantă, dozarea stărilor este de asemenea realizată cu mare finețe. Și tocmai pentru toate aceste motive am pus cuvântul debut între ghilimele, pentru că este cât se poate de clar că Raul Popescu deține toate armele poeziei și le mânuiește cu artă și precizie. Iar faptul că acesta este primul său volum de poezie este clar doar o convenție a sa.