vineri, 22 iulie 2022

Labiș, în luptă cu inerția roșie

 

Cronica romanului Labiș. Jurnalul pierdut de Cosmin Perța

(Editura Polirom, 2022)

 


Cosmin Perța (născut în 1982, în Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și și-a definitivat studiile literare la Universitatea din București, cu un masterat și un doctorat. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. A publicat mai multe volume de poezie, proză și eseu. Debutează în anul 2002 cu volumul de poezie, Zorovavel (Grinta, Cluj-Napoca). Dintre celelalte volume de poezie amintesc: Santinela de lut (Vinea, 2005), Fără titlu (Paralela 45, 2011) și Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018). Ca prozator a debutat cu romanul, Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007) și s-a impus cu trilogia formată din romanele: Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015) și Arșița (Paralela 45, 2019). Cele mai recente apariții editoriale ale sale sunt: Anisia și uneltele fermecate (roman pentru copii, Polirom, 2021), Dispariția (roman, Polirom, 2021) și Labiș. Jurnalul pierdut (biografie romanțată, Polirom, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Labiș. Jurnalul pierdut face parte din colecția Biografii romanțate, coordonată de Adrian Botez. Pentru a crea o biografie cât mai aproape de adevăr, și cât mai puțin romanțată sau idealizată, Cosmin Perța a optat pentru o formulă inedită, aceea de jurnal fictiv, deși nu 100% fictiv, printre însemnările „reproduse din imaginație” regăsindu-se inclusiv file din jurnalul real al lui Nicolae Labiș. De altfel, acesta a considerat firesc să nu scrie nimic nedocumentat, consultând în prealabil cât mai multe surse bibliografice, în special volume de mărturii ale celor ce l-au cunoscut foarte bine pe poet, cum ar fi Stela Covaci, Lucian Raicu sau Gheorghe Tomozei. De altfel, lista completă a surselor cercetate se regăsește la finalul volumului.

Jurnalul „rescris” de Cosmin Perța are în vedere ultimii ani din viața lui Nicolae Labiș, mai exact intervalul 15 septembrie 1952, data admiterii poetului la Școala de literatură „Mihai Eminescu” (pe care va ajunge să o denumească cu amară ironie, „școala de oripilatură”) și ziua morții acestuia, 21 decembrie 1956. Deși este un interval de timp relativ scurt, putem observa foarte bine dinamica transformării acestuia din copilul precoce dar naiv, în tânărul, la fel de precoce, dar incredibil de lucid. Vedem de asemenea și lupta lui atât cu lumea literară, cât și cu sine însuși, dusă în numele credințelor sale legate de politică și poezie. Și nu întâmplător le-am așezat în ordinea aceasta, ci pentru că la Nicolae Labiș, va predomina întotdeauna ideea politică sau mai bine spus, idealul politic.

Și aici avem de a face cu poate cea mai virulentă controversă care s-a țesut în jurul lui Labiș, aceea că ar fi fost un poet tipic comunist, aservit partidului și cauzelor acestora. Moment în care se impune să facem, pe baza romanului biografic al lui Cosmin Perța, la rândul său documentat, o precizare: tânărul Labiș a fost într-adevăr, marxist, prin convingere. Dar el credea în marxismul originar, așa cum fusese el gândit de Marx. Ori în momentul în care a observat că între teoria acestuia și modul în care era înțeles și aplicat comunismul în România, era o diferență ca de la cer la pământ, el s-a dezis de Partidul Comunist Român, la care nu a aderat de altfel niciodată, ba mai mult, a început și și-a asumat activitatea subversivă de denigrare a acestuia: „Sunt un poet politic, mă consider așa, cred cu tărie în idealurile comunismului, dar în numele „revoluției” în care cred văd cum mi se refuză accesul la valorile exemplare ale literaturii. Comunismul lor pare total golit de marxism, de marxismul curat. Or, fără acela nu are sens. Epoca greșește, îmi e tot mai clar, și ceva în ființa mea se revoltă. Dacă e să aleg între creația spirituală și principiile lor revoluționare, o voi alege pe cea dintâi. Sunt un poet politic, dar nu pentru politica lor. Și, dacă marxismului curat îi opun un dogmatism obscur, demagogie și convenționalism, eu mă desprind de acestea și voi cânta în poemele mele doar amintiri, fapte trăite, sentimente și gânduri, infuzate de ce e mai bun în natura umană și de viziunea unei iluminări prin revoluția culturală în care cred”.

Un alt aspect important pe care pune accentul Cosmin Perța este atmosfera inchizitorială din cadrul Școlii de literatură: elevii sunt în permanență urmăriți și percheziționați, li se interzice cu desăvârșire orice contact cu literatura interbelică, considerată, de „mai marii literaturii” de atunci, ca fiind burgheză și decadentă, cea mai grea anatemă căzând pe operele lui Arghezi, Barbu, Blaga sau Bacovia. De altfel, o vizită la casa lui Arghezi de la Mărțișor, îi putea costa pe tinerii aspiranți chiar exmatricularea. Cu toate acestea, Labiș riscă enorm făcând un adevărat „trafic de carte vie”, frecventând anticariatele și aducând în internat o mulțime de cărți interzise, fapt ce nu va rămâne, de bună seamă, nepedepsit. În acest context se conturează și imensa prăpastie culturală și mai ales morală căscată între autorii aserviți Partidului, dintre care cei mai josnici se dovedesc a fi Sadoveanu și Beniuc, și grupul tinerilor scriitori aspiranți, cu inimi curate și însetați de literatură bună, ce gravitează, conștient sau nu în jurul lui Labiș, aici intrând Gheorghe Tomozei, Imre Portik, Aurel și Stela Covaci, Lucian Raicu, Radu Cosașu, Alexandru Andrițoiu, Ion Băieșu și alții. De altfel, Labiș observă cât se poate de bine prăpastia aceasta morală și nu pierde ocazia de a o amenda: „Este menirea poetului să spună adevărul? Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu. Este adevărul în sine poezie? Nu. Dar știu că fără de adevăr poetul e doar o paiață, indiferent de cât de talentat ar fi. Orice talent trebuie pus în slujba adevărului pentru a nu-l irosi. Aceasta este conceptia mea”.

O nuanță aparte în portretul pe care Cosmin Perța i-l face lui Labiș este raportarea acestuia la sine însuși; astfel, descoperim un Labiș având deplina conștiință a valorii sale, a talentului și precocității sale, dar totuși un Labiș în egală măsură modest, care își vede și punctele slabe și este conștient de faptul că mai are multe de învățat, că este loc de evoluție în poezia sa: „Mă acuză unii și alții că nu sunt „modest”. Sunt modest, dar nu în accepțiunea comună și limitată. Sunt conștient de înzestrarea mea poetică, sunt conștient că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multora și sunt conștient că am un scop în viață pe care cei mai mulți nu îl au. Asta nu mă poate face modest așa cum își imaginează ei. E o prostie să fii modest în fața proștilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele, chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt modest pentru că îmi cunosc locul și rolul în societate. Sunt modest pentru că nu cer și nu mă aștept niciodată la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc mărire, ci valoare, nu câștig, ci calitate. Sunt modest și recunosc talentul, măreția și valoarea altora, mulți, la fel de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele și generozitatea mea este forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest, adică supus, în fața nedreptății, a mitocăniei, a lipsei de valoare, a semidocților, a oportuniștilor, a înfumuraților, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor și limitațiilor cu pretenții de genii”.

Firește, descoperim în această biografie romanțată și alte fațete ale lui Labiș, cum ar fi dragostea sa față de familie, și în special față de sora sa mai mică, Margareta, atașamentul față de locurile natale și față de lumea satului, în general, și nu în ultimul rând, lupta sa interioară pentru relația cu valorile religioase, acutizată mai cu seamă de aderarea ideologică la valorile marxismului, care presupun printre altele și negarea oricărei forme de evlavie religioasă. Altfel spus, un Labiș complex, adeseori controversat, dar un Labiș cât se poate de viu, de uman, de real. Cosmin Perța reușește din plin să îl readucă în atenție pe acest poet-fenomen, până mai ieri amenințat de uitare. După lectura Jurnalului pierdut, am început să citesc poezie de Labiș, deci față de mine, autorul a câștigat pariul. Sunt convins că și față de alți cititori. În ceea ce mă privește, recomand cu toată încrederea Labiș. Jurnalul pierdut.

 

 

 

marți, 19 iulie 2022

O lume nebună, nebună de tot

 

Cronica romanului Să trăiești cu o presiune constantă de Alina Pietrăreanu

Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, 2022

 


Alina Pietrăreanu (născută în 1997, la Câmpulung) este actriță, regizoare, performer și scriitoare. A absolvit facultatea de actorie la UNATC și masteratul de Studii Literare din cadrul Universității din București. Este prezentă cu proză în revista Iocan și în antologia Pasageri (Editura Paralela 45, 2019). În 2020 a înființat asociația culturală Șangri-La Artistic Ground. Câteva luni pe an predă un curs de Performance Writing, în care combină actoria cu scrierea creativă. În anul 2022 debutează în volum cu romanul Să trăiești cu o presiune constantă, apărut la editura Paralela 45, în colecția Prima dragoste, colecție dedicată romanelor Young Adult. Asupra romanului său de debut mă voi apleca în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că, deși apare sub emblema Prima dragoste și într-o colecție dedicată adolescenților, romanul Alinei Pietrăreanu nu este nicidecum vreo siropoșenie de duzină. În primul rând, el nu este eminamente un roman de dragoste. Și chiar dacă vizează și acest subiect, dragostea, aceasta se transformă cumva într-un fel de atmosferă de fond care fie generează, fie întreține, fie rezolvă, probleme și conflicte cât se poate de serioase și mai ales foarte veridic ilustrate. Pentru că ceea ce dă cu adevărat greutate acestui roman (altminteri destul de subțire din punct de vedere al întinderii), este tocmai cumulul de subiecte puternice pe care autoarea reușește, nu doar să le înglobeze în structura cărții, sub formă de „salată de probleme”, ci să le și trateze destul de în profunzime. Ne vom întâlni pe parcursul romanului cu teme ca: misoginismul-agresiv-criminal, problema egalității de gen, depresia la adolescenți, avortul, conflictele familiale, identitatea de gen și lupta pentru asumarea acesteia, conflictul dintre politicile de stânga și cele de dreapta, consumul de stupefiante și de spiritualități alternative și în general, haosul (aproape involuntar) din viața adolescenților aflați pe de o parte într-o perpetuă căutare de valori, dar pe de alta într-o la fel de perpetuă nevoie de a nega anumite valori.

Pe scurt, în acest roman aproape 100% realist (veți vedea la momentul potrivit unde se termină realitatea), Alina Pietrăreanu construiește și dirijează două fire narative, având în centru două lumi aparent distincte, care spre jumătatea cărții încep să se întrepătrundă (atât firele cât și lumile), pentru ca spre final să se realizeze unirea deplină a acestora. Iar aici trebuie evidențiat talentul scriitoricesc al autoarei, întrucât nu este la îndemâna oricui să îmbine planurile narative, astfel încât totul să pară firesc și natural.

Astfel, avem pe de o parte, o gașcă de adolescenți, fete și băieți, cu vârste cuprinse între 16 și 20 de ani, fiecare ducând cu sine câte o povară existențială cu ramificații și urmări cât se poate de serioase (sunt copii fie abandonați de părinți la naștere, fie proveniți din familii dezorganizate sau monoparentale, fie purtând stigmatul bogăției lipsite de dragostea părintească), care au însă un obiectiv comun, acela de a fonda o grupare neomarxistă, denumită explicit și totodată ludic, „Stânga-împrejur” și de a schimba lumea, implementând, prin manifeste și acțiuni concrete, o nouă formă de comunism, centrată pe egalitatea de gen și de șanse și pe desființarea corporațiilor și a marilor imperii financiare, care adâncesc pe zi ce trece prăpastia dintre clasele sociale.

De cealaltă parte avem de a face cu o grupare relativ secretă, de bărbați, dar și adolescenți naivi, care se autointitulează inceli, abrebiere de la involuntary celibat („o cultură online de bărbați albi heterosexuali care se cred opresați de femei fiindcă ei cred că nu s-au născut atractivi și că femeile nu se vor uita niciodată la ei dacă nu se încadrează în anumite standarde de frumusețe”), uniți între ei de ura împotriva femeilor, comandați despotic de o căpetenie malefică numit, „Marele D.” (aici paralelele cu Marele Arhitect din Francmasonerie și cu Fratele cel Mare al lui Orwell, sunt cât se poate de transparente, dar tocmai pentru a pune în lumina dimensiunea negativă a personajului), care pun la cale o mare „revoluție”, o mare „epurare sexuală” ce ar consta în mutilarea și uciderea cât mai multor femei, pe care de altfel reușeșsc chiar să o pună în practică, ucigând nu mai puțin de trei fete, în trei orașe diferite. Ce-i drept, în privința acestui plan narativ, romanul capătă valențele unei distopii. Sau cel puțin speranța într-o lume ce nu și-a pierdut de tot discernământul, ne obligă să credem că avem totuși de a face cu o distopie, și că sintagma folosită de mine în titlul cronicii acesteia rămâne totuși doar o parafrază după melodia celor de la B.U.G. Mafia.

Dar dincolo de aceasta, de încadrarea strictă într-un anumit gen literar, romanul Alinei Pietrăreanu rămâne unul numai bun de luat ca reper, fie doar și numai pentru diagnosticarea tarelor sociale cu care ne confruntăm zi de zi. Pentru că, așa cum am mai spus, romanul nu este doar despre adolescenți, este despre toate categoriile de vârstă. Putem spune că avem dinaintea ochilor o radiografie socială, care nu arată tocmai bine, și care ar trebui cel puțin să ne pună pe gânduri. Este un semnal de alarmă că lumea în care trăim nu este în niciun caz pe o cale luminoasă.

            Aș spune în încheiere că Alina Pietrăreanu a reușit un debut cu dreptul, pentru care merită toată atenția lumii literare și mai cu seamă a cititorilor.

 

 

duminică, 17 iulie 2022

Oare orice alegere este totodată și o crimă?

 

Cronica romanului Scrisoare pentru un copil niciodată născut de Oriana Fallaci

(Editura Lebăda Neagră, 2022)


Oriana Fallaci (1929 - 2006) a început studiile în medicină și chimie, la Universitatea din Florența, s-a transferat ulterior în domeniul artei, dar nu a absolvit facultatea. În anul 1946 debutează ca jurnalist, fiind corespondent special pentru ziarul italian Il Mattino dell`Italia central. Începând cu anul 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și America de Sud. A realizat interviuri foarte incomode cu personalități marcante ale politicii secolului XX: Yasser Arafat (om politic palestinian), Golda Meir (prim-ministru israelian), Indira Gandhi (prim-ministru al Indiei), Deng Xiaoping (politician chinez) sau Henry Kissinger (secretar de stat american). A fost un adversar redutabil al Islamului, pe care l-a considerat noul fascism, contestând modul în care erau tratate femeile musulmane. A militat de asemenea împotriva avortului. Cărțile sale au fost traduse în peste 21 de limbi și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale pentru pace, progres, cultură și pentru jurnalism. La editura Lebăda Neagră din Iași, au apărut în seria de autor Oriana Fallaci, volumele: Sexul inutil. Călătorie în jurul femeii (2021), Cele șapte păcate ale Hollywoodului (2021) și Scrisoare pentru un copil niciodată născut (2022). Asupra celei din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe, în mod atipic pentru mine, cu un citat din carte, mai exact, cu primele rânduri ale cărții, și aceasta din două motive: atât pentru faptul că stilul Orianei te cucerește de la primele cuvinte, cât și pentru că din aceste prime fraze ne facem cea mai exhaustivă imagine asupra întregului context în care urmează să se desfășoare acțiunea romanului: „Noaptea trecută am știut că exiști: picătură de viață scursă din neant. Stăteam în întuneric, cu ochii larg deschiși și brusc, în acel întuneric, s-a aprins o scânteie de certitudine: da, erai acolo. Existai. Ca și cum primisem un glonț în piept. Mi-a stat inima. Și când a început iar să bată, cu bubuituri surde, bombardamente de stupoare, mi-am dat seama că mă prăbușesc într-un hău în care totul era confuz și înspăimântător. Și iată-mă acum, ferecată într-o frică ce-mi scaldă chipul, părul, gândurile. Mă pierd în ea. Încearcă să înțelegi: nu e frică de ceilalți. Nu-mi pasă mie de ceilalți. Nu e frică de Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeu. Nu e frică de durere. Nu mă tem de durere. Mi-e frică de tine, de întâmplarea care te-a smuls din neant pentru a te agăța de pântecele meu. N-am fost niciodată pregătită să te primesc, chiar dacă te-am așteptat îndelung. Mi-am pus mereu cumplita întrebare: dacă nu ți-ar plăcea să te naști? Dacă într-o zi mi-o vei reproșa strigând:

- Cine ți-a cerut să mă aduci pe lume, de ce m-ai adus aici, de ce?”.

Așadar, avem de a face cu o femeie cu convingeri secularist-umaniste (ceea ce din start ne spune că nu trebuie să judecăm cele expuse în roman, din perspectivă religioasă), care realizează că a rămas însărcinată, iar acest fapt o tulbură peste măsură, pentru că în mintea ei se instalează o întrebare cât se poate de legitimă: deși ea și-a dorit întotdeauna un copil, nu poate totuși să nu se gândească dacă nu cumva copilul nu vrea să se nască? Dacă născându-l îi nesocotește libertatea de a nu exista în lumea aceasta. Ce nu reiese însă din acest fragment sunt două date ale problemei care o complică foarte mult, ajungând într-un fel sau altul să determine și deznodămânul poveștii, care va fi unul fără happy-end, cum de altfel sugerează și titlul, și anume: prima: sarcina a survenit în urma unei relații nesigure, oarecum pasagere, cu un bărbat imatur, nepregătit să își asume rolul de tată, și care nu vede decât soluția avortului; a doua: totul se petrece într-o societate într-atât de pervertită de libertinaj, de secularism, de ideea de carieră și de frica de asumare, încât absolut toată lumea din jurul ei, prietena ei cea mai bună, medicul ginecolog sau șeful de la serviciu, o sfătuiesc să avorteze, fiecare dintre aceștia invocând diverse pretexte, care mai de care mai egoiste, centrate însă toate în jurul valenței ei de „femeie tânără cu o carieră de succes ce nu merită întreruptă de apariția unui copil”. Singurii care au făcut excepțieau fost părinții ei, care au asigură că vor fi alături de ea indiferent de ce decizie va lua în legătură cu sarcina. Așa se face că, deși în primă fază, ea este decisă să păstreze sarcina, toată această avalanșă de voci care îi strigă pe diferite tonuri: „avortează!”, „scapă de acest obstacol inutil din viața ta”, „fii o femeie liberă”, o fac să își pună întrebări tot mai serioase în legătură cu rostul și urmările aducerii pe lume a unui copil. Ba mai mult, inoculându-i-se ideea că este posibil să fie o sarcină cu probleme în urma căreia ea ar putea să moară la naștere, ajunge chiar,  să pună în balanță dreptul la viață al copilului cu dreptul ei la viață, sau mai bine zis, dreptul la viață al unei făpturi încă nedesăvârșite din punct de vedere biologic, cu dreptul la viață al unei persoane care are toată viața înainte.

Iar toate aceste gânduri îi sunt transmise punct cu punct fătului ce se dezvoltă în pântecele ei, romanul fiind scris aproape 100% sub forma unei lungi scrisori adresate acestuia, așa cum de altfel aflăm încă din titlu. Iar fătul pare să fi receptat absolut fiecare mesaj al mamei sale (fapt ce amintește și de cazul fătului din Copilul divin de Pascal Bruckner), iar decizia de a nu se mai naște, i-ar fi aparținut în totalitate lui, așa cum reiese din cele mărturisite, post-mortem (dacă termenul poate fi folosit și pentru moartea fătului în pântec) mamei sale, pentru a-i liniști conștiința și pentru a o asigura că nu a greșit cu absolut nimic pe toată perioada în care l-a purtat în pântece.

Așadar, avem de a face cu un roman, deși de mici dimensiuni (aproximatix 130 de pagini), de o complexitate uluitoare, antrenând teme și idei din sfera psihologiei, a filosofiei, a medicinei, a dreptului, dar mai ales a bio-eticii, dar cumva acea parte a bio-eticii care nu presupune și implicarea religiosului, ci care privește și analizează viața, în sine, ca proces de sine stătător. Deși sunt și teolog, am ales de la bun început să citesc și să analizez această carte ținând seamă exclusiv de orientarea religioasă a autoarei, sau cel puțin a personajului. Așa că nu voi emite, în niciun fel, păreri teologice cu privire la avort sau la dreptul la viață. Ce rămâne însă, și asupra acestui aspect ar merita reflectat îndelung, este lupta femeii, a mamei care nu a mai putut fi mamă, cu propria ei conștiință, care în contextul dat, funcționează poate chiar mai apăsător decât frica de a răspunde în fața lui Dumnezeu.

Fără a se substitui și fără a nega sau bagateliza poziția Bisericii în problema avortului, consider că și varianta propusă de Oriana Fallaci prin prisma acestui roman, trebuie să fie luată în calcul atunci când am fi tentați să judecăm în vreun fel sau altul, o femeie care alege să dispună de viața ei sau a fătului din pântecele ei. Pentru că, oricum am privi noi lucrurile din afară, cea care rămâne față în față cu propria ei conștiință, este tot femeia. Iar în fața conștiinței, nu se știe niciodată cine este de fapt călăul și cine victima. 


marți, 28 iunie 2022

28 iunie – Ziua care aduce Moartea

 


Cronica romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici de Dumitru Crudu

(Editura Humanitas, 2019)

 


Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, R. Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de poezie: Falsul Dimitrie (editura Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați  (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de poezie, dintre care amintesc de: Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45, 1995), La revedere, tată (editura Tracus Arte, 2015) și Cinci poeme din Rotterdam (editura Charmides, 2017). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (editura Tracus Arte, 2012), Un american la Chișinău (editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Moartea unei veverițe (editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (editura Humanitas, 2019) și Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor (editura Arc, 2001), Alegerea lui Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii: Bătrâna de 11 ani (editura Prut Internațional, 2015) și Vrabia din geantă (editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă, poloneză, sârbă sau suedeză. 

În cele ce urmează mă voi apleca asupra romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, apărut în anul 2019 la editura Humanitas, în colecția Prozatori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu.

Acțiunea romanului pornește de la un fapt real, istoric, poate unul dintre cele mai grele momente din istoria recentă a României și implicit a Moldovei, apoi se continuă într-o sagă de familie, asupra căreia nefastul eveniment pare a fi aruncat un greu blestem imposibil de rupt. Evenimentul cu pricina îl constituie cedarea Basarabiei de către România, în favoarea URSS, în fatidica zi de 28 iunie 1940, în urma unui infam ultimatum, ce până la urmă nici nu a mai fost respectat. În aceeași zi, la Chișinău se năștea Mihai Mihailovici, fiul Lizei și al lui Mihail Feodorovici Lebădă. Încă din prima zi a vieții sale, în care părinților le este confiscată casa abuziv, destinul îi va sta sub semnul fatalismului generat de ocupația rusească. Ba mai mult, însăși ziua de naștere, în care majoritatea basarabenilor, rapid spălați pe creier și rusificați sărbătoreau „marea eliberare de sub jugul românesc”, i-a fost aducătoare numai de nenorociri: la împlinirea vârstei de patru ani, în plin război, dă foc casei, ce-i drept, din joacă; la cinci ani, asistă la violarea unei mătuși de către doi soldați ruși; la șase ani tatăl său este arestat complet nevinovat de către cel ce avea să îi devină, ca o ironie (sau ca o forțare) a sorții, tată vitreg. 

În fiecare an, fără excepție, ziua de 28 iunie a fost marcată de câte un eveniment sumbru: morți, arestări, concedieri, bătăi, avorturi, inundații, războaie, emigrări, internări la spitalul de nebuni și multe altele, s-au succedat cu regularitate vreme de șaptezeci și opt de ani, până la moartea lui Mihai Mihailovici, care avea să fie înmormântat tot într-o zi de 28 iunie. Cel puțin aici se oprește cronica despre familia Lebădă, întinsă pe patru generații.

 Pe lângă trucul narativ de a-și alcătui cartea exclusiv din relatări ale faptelor petrecute în data de 28 iunie, Dumitru Crudu mai surprinde și prin faptul că reușește să recreeze atmosfera specifică fiecărui episod evocat. Astfel, cititorul va retrăi alături de eroii cărții, toată paleta de stări și sentimente pe care le vor fi trăit basarabenii începând cu anul 1940 și până în prezent: frică, teroare, foame, deznădejde, euforii iluzorii, mici bucurii de moment, rapid umbrite de vârtejul evenimentelor potrivnice, revoltă, frustrare, neputință și chiar resemnare. Ceea ce atrage atenția și invită la o profundă analiză de caz este faptul că, în ciuda diversității de stări, atmosfera cărții, cenușie și grea, rămâne aceeași de la început până la sfârșit, ca și cum, din 1940 până în prezent, basarabenii ar fi prinși într-o buclă nefastă din care nu se pot nicidecum desprinde, în ciuda tuturor evenimentelor petrecute și a oamenilor care au încercat pe cont propriu să spargă blestemul.

 Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici nu este un simplu roman, deși din punct de vedere al canoanelor literare, cam așa s-ar numi, ci el trebuie privit și ca o formă de istorie romanțată, ca o invitație sau chiar ca o somație la neuitare. Este o carte ce ar trebui citită în fiecare an în preajma zilei de 28 iunie, pentru a nu se uita niciodată Ziua aceea Neagră, Ziua ce a adus asupra basarabenilor durerea, întunericul și moartea.

În încheiere vă ofer spre lectură un fragment, zic eu, edificator, pentru atmosfera întregului roman: 

28 iunie 1948

După ce s‑au stins lămpile în Flutura, Radu Gavrilovici a ieșit din ogradă și s‑a pornit să străbată satul. Liza trăia în mahalaua de peste deal, în casa aia cu fântână în drum, din care începuse și el să bea apă în ultima vreme și până acolo a întâlnit doar o singură umbră de om, în fața țintirimului, și, ca să nu fie recunoscut, Radu Gavrilovici și‑a tras capela cu steluță roșie pe ochi. La Liza lampa era stinsă, dar n‑a intrat în ogradă. Stătea în fața porții și tușea, tușea dinadins ca să‑l facă pe Petrache să latre, dar câinele era așa de jigărit, că nici să latre nu mai voia, și atunci el a zgâlțâit poarta. Nu hămăiala câinelui a auzit‑o Liza, ci zgâlțâitul porții, și a ieșit, făcându‑i un semn să treacă în ogradă. Câinele lătra atât de stins, că nici unul dintre ei nu‑l auzi. S‑a furișat după ea în casă și s‑a oprit în tindă, lăsând‑o pe Liza să meargă mai departe singură, ca să verifice dacă Mihăiță, Valentin, Ivan, Anatol și Tamara dormeau. Dormeau tun și ea l‑a împins în camera vecină, cea care încă nu era terminată. A intrat după el cu o lampă în mână, pe care a aprins‑o de cum a închis ușa după ea. Radu Gavrilovici nu venea niciodată cu mâna goală la ea, dar de venit venea foarte des. De fiecare dată scotea dintr‑o torbă o strachină de făină, pe care i‑o punea în brațe, și Liza o lua și o ducea în cealaltă cameră. Nici atunci nu a făcut vreo excepție. A scos strachina și i‑a dat‑o, iar ea i‑a întors spatele ca s‑o ducă în cealaltă cameră, unde dormeau copiii. El nu mai avu răbdare s‑o aștepte și își scoase tunica soldățească de culoare kaki, iar când ea reveni, îl găsi gol. Se dezbrăcă și ea cu repeziciune și el o trânti pe spate pe podeaua de lut.

A doua zi, Liza a copt pâine, bucuroasă că și azi vor avea ce să mănânce. Ce fericiți mai erau Mihăiță, Tolișor și Tamara! Ei încă dormeau când mama a scos pâinea din cuptor și a tăiat‑o în felii mărunte. I‑a trezit mirosul acela atât de îmbătător de pâine coaptă. Au sărit din pat și și‑au lipit de obraz câte o hrincă albă. Pâinea era caldă, iar căldura ei li se difuză în tot corpul. După ce au mâncat‑o, i‑au sărit tustrei mamei la gât, au înlănțuit‑o cu mâinile, pupând‑o când pe un obraz, când pe altul și mulțumindu‑i cu lacrimi în ochi că le‑a făcut rost de pâine. Erau salvați pentru încă o zi. Câteva nopți Radu Gavrilovici nu veni. Veni în a cincea noapte, când ei nu mai aveau ce să mănânce, cu o nouă strachină de făină în torbă, pe care i‑o înmână la lumina lămpii din camera aia neterminată. O dată însă nu a venit tocmai două săptămâni și ea s‑a dus să‑l caute acasă, dar acasă nu era. Mai pe urmă a aflat că i se terminase și lui făina și plecase la Chișinău după un nou sac. Pentru că fără făină nu venea niciodată la ea, dar nici ea nu l‑ar fi primit dacă ar fi venit cu mâinile goale, căci numai pentru pumnul acela de făină ea primea să se culce cu el și el știa prea bine asta.

Trecuseră deja opt nopți și el nu veni deloc, iar acum se scurgea și a noua noapte, și el tot nu apăru. Deodată, cineva începu să zgâlțâie poarta și Liza ieși afară. Era Radu Gavrilovici”.

 

 

duminică, 19 iunie 2022

Despre ce amnezie poate fi vorba?

 

Cronica volumului Edenul tăcerii rele de Sebastian Reichmann

(Casa de Editură Max Blecher, 2021)

 


Sebastian Reichmann (născut în 1947) este un poet român, dar și de expresie franceză, fiind și unul dintre ucenicii lui Gellu Naum. A debutat publicistic în 1966 în Povestea vorbei, suplimentul revistei Ramuri și editorial, în anul 1969, cu volumul Geraldine, care este primit ca o revelație, în contextul relativei liberalizări a literaturii de la sfârșitul anilor `60. În schimb, cea de-a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971) este retrasă de pe piață în urma „Tezelor din iulie”. Ca urmare a acestei nedreptăți, emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în limba franceză, iar din 1977 începe să publice și în revistele din Franța. Îi apar în Hexagon mai multe volume de poezie. La începutul anilor 2000 reîncepe să scrie în limba română și să publice în România. Apar astfel volumele: Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea „Umbrella” (2009 – împreună cu Dan Stanciu), Perioada Translucidă. Poeme 1965 – 2012 (2012), Acceleratorul de încarnări și alte Biografobii (2017) și Edenul tăcerii rele (Casa de Editură Max Blecher, 2021). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că Sebastian Reichmann își numește poemele din acest volum, „noeme”, cu un cuvânt inventat de poetul americano-luxemburghez, Pierre Joris, pentru a desemna ceea ce scrie un „noet”, adică un „nomadic poet”, un poet ce scrie în altă limbă decât cea maternă. Iar acest lucru ne arată fără doar și poate faptul că poetul Sebastian Reichmann, chiar dacă a scris mai mult în limba franceză, el nu a încetat niciodată să se considere totuși român și poet de limba română (de altfel și volumul de față este alcătuit atât din texte scrise direct în limba română, cât și din texte traduse din franceză în română de Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici). De altfel, tema aceasta a sufletului împărțit între România și Franța, se și regăsește în volumul de față, și nu doar într-unul, ci în mai multe noeme, fiecare dintre acestea fiind străbătute ba de un sentiment de melancolie, ba de unul de sfâșiere: „Nefericiri de jur împrejur/ ale acestor übermench care fură munca suboamenilor/ care o fură pe cea a băștinașilor/ care o fură pe cea a apatrizilor”; „satul este în noi/și ochiul țăranului/ bănuitor/ cu limba ascuțită/ ochiul lui e îngropat în adâncurile noastre”; „fur cerșesc să mănânc/ și săru-mâna spun/ ca orice român bun/  am murit chiar acum/ în Transnistria românească”; „Îl aud pe Ginsberg cântând/ „Fiecare patrie este o închișoare””; „Te sun de la Cluj pentru a-ți spune asta/ ca și cum te-aș suna de la Paris// te sun din ce în ce mai rar de la Paris// acolo unde nu mă aflu/ pot fi găsit cel mai ușor”.

Sebastian Reichmann este fără doar și poate genul de poet care iartă dar nu uită. Așa cum am spus și mai sus, în prezentarea traseului său de scriitor, el a emigrat în Franța în urma neînțelegerilor avute cu mai marii puterii comuniste, cu plenipotențații zilelor acelora de tristă amintire. Sau mai bine zis, de neștearsă amintire, de vreme ce poetul se mai războiește și astăzi, în scris, cu cei care atunci l-au forțat, direct sau indirect să-și părăsească țara și prietenii. Iar cel mai relevant noem în acest sens este cel intitulat, Poetul Păun, în care acesta face o trimitere directă la Adrian Păunescu, la cenaclul său și chiar la cei care i se afiliau în demersul de îngenunchere a libertății de exprimare: „Viitorul bard al stadioanelor/ se plângea de mine cui voia să-l asculte/ mă compătimea că nu puteam înțelege/ mai nimic din ceea ce el făcea cu cuvintele// eu îl imitam îl plângeam la rândul meu/ pentru că nici el nu putea înțelege/ mai nimic din refuzul meu definitiv/ de a aplauda în picioare// sau chiar în genunchi/ în mijlocul mulțimii de mulțumiți/ din grădina zoologică plină cu poeți/ împăiați cu mult înainte să moară”.

De altfel, întregul volum de față mustește de o atmosferă politică, poetul având la tot pasul referințe critice la tot felul de derapaje politice, observate fie în România, fie în Franța, fie în alte țări, fie pornind de la evenimente recente, fie de la cele intrate deja în istorie, cum este, spre exemplu, Holocaustul, pe care îl privește, prin ochii lui George Steiner, drept o a doua Cădere a omului din Grădina Edenului, acel Eden al tăcerii rele, prezent și în titlul volumului: „Dacă nu sunteți observați din interior/ atunci sunați doar sunați și intrați/ dacă nu intrați ați pierdut/ dacă nu sunați rămâneți oricum pe facebook/ luptați-vă sau jugați-vă cu el/ de-a v-ați ascunselea/ cu pași de pisică cu ochi de lup/ cu blană de urs cu urechi de iepure/ oricum ați pierdut/ dacă din interior nu sunteți observați// ați căzut într-un loc unde nimeni/ nu-i mai vede pe cei care cad”; „pietrele de moară din capul meu sau al tău/ captive într-o cușcă de oțel/ pot fi aruncate vai atât de ușor/ în capul aceluiași țap ispășitor/ de vocea și de pana paradissimo/ a maestrului yankee al poeziei universale// pietrele nu mai pot fi stivuite într-o baricadă fleur bleue/ după ce am trecut râul ce desparte/ regatul de mult expirat și/ imperiul utopiei universale/ bine înghețat/ Voi mândri asasini palizi supraviețuitori/ stați liniștiți doar aveți/ ziare online și internet/ gânditori care gândesc pentru voi/ paradisul din cușca de oțel// niciun univers nu/ vă poate ajuta să intrați/ în Edenul ăsta atât de politicos/ Edenul tăcerii rele/ de ieri și de azi/ dragi ascultători/ Amirareșalul vă ordonă/ prindeți miorița și aduceți-o înapoi/ locul ei e aici printre oi”.

Se observă de bună seamă în discursul poetic a lui Sebastian Reichmann o îmbinare stranie între un suprarealism adaptat la paradigma poeziei politice (semn că moștenirea poetică și spirituală a lui Gellu Naum este încă prezentă în lirica sa) și o ironie foarte fină, sesizabilă doar pentru cei cu simțurile foarte ascuțite (semn că l-a vizitat în mod repetat și spiritul lui Caragiale, care l-a făcut să „vadă enorm și să simtă monstruos”). Poate cel mai subtil noem politic al lui este cel intitulat, cu o sintagmă biblică (ceea ce dublează doza de ironie), Stă scris: „Stă scris// „AMNEZJA” cu litere demne de planșa de oftalmolog/ pe portierele/ unui camion de marfă ce se bălăngăne/ pe șoseaua spre Charleroi// Stă scris// (însă despre ce amnezie e vorba/ cu exactitate/ nu aș putea nici n-aș vrea să vă spun)// „beleve” pe o cutie de pantofi/ de carton umezit de ploaie/ abandonată pe un trotuar/ din Place de la Bastille// e tot ce am văzut/ scris într-o zi anume sau în următoarele// călător fără arme sau bagaje/ din Nord spre Nord-Est/ trecând prin Sudul de iarmaroc”.  

Ceea ce surprinde în ultimă instanță la Sebastian Reichmann este prospețimea noemelor sale (venită în principal din prezența ironiilor) precum și racordarea sa la realitatea zilelor noastre. Este fascinant cum un poet de 75 de ani este la zi cu tot ceea ce înseamnă politică, atât națională, cât și globală, paradigme sociale și sociologice, și chiar cu tehnologia ce a evoluat surprinzător în ultimii ani. Este cât se poate de clar că avem de a face cu una dintre cele mai strălucite minți ale poeziei contemporane, și totodată cu unul dintre ultimii vlăstari ai suprarealismului european. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de prezența lui printre noi și să îl prețuim, citindu-i opera.

luni, 6 iunie 2022

Când iubirea și simțul civic urcă de mână scara lui Andrei Velea


Cronica volumului, Imn tandru pentru dragoste libertate și distrugere de Andrei Velea

(Editura Vinea, 2021)

 


Andrei Velea debutează în anul 2010 cu placheta de poeme, Gimnastul fără plămâni (Editura Centrul Cultural Dunărea de Jos), continuând cu volumele: Hotel în Atlantida (poezie, Antares, 2011), Lumea e o pisică jigărită (poezie, Eikon, 2012), Orgoliul (proză, CCDJ, 2013), Plaja de la Vadu (proză, Brumar, 2013), Benzinăria Whiskey (poezie, Paralela 45, 2017), #Agora (roman, Brumar, 2018) și Omul vag (poezie, Eikon, 2021) și Imn tandru pentru dragoste libertate și distrugere (poezie, Vinea, 2021).

Titlul noului volum de poeme al lui Andrei Velea, trimite fără doar și poate la volumul lui Geo Bogza din 1947, Cântec de revolt de dragoste și de moarte. Iar dacă ar mai plana vreo urmă de îndoială în privința autorului căruia Andrei Velea îi aduce tribute pe această cale, mărturie stă motto-ul desemnat să străjuiască acest volum: „...un atentat la liniștea și confortul spiritual al lumii”, firește tot dintr-un poem de Geo Bogza.

Cu acest nou volum de poeme, Andrei Velea se semi-reinventează. Și am spus „semi-” pentru că nu asistăm la o schimbare radicală a poeziei sale, ci doar la o schimbare de estetică, acesta trecând de la o poezie preponderent minimalistă (cel mult de desfășurare medie), la un discurs amplu, de largă respirație, pigmentat cu repetiții ce au rol de refren și îmbibat cu acea energie proprie imnurilor, nu neapărat în sensul că ar putea fi cântate, ci în acela că se simte în poemele sale din acest volum, o dimensiune de manifest politic și mai ales civic.

Pe de altă parte, îl avem și pe vechiul Andrei Velea, cu perpetua sa peregrinare tematică între dragoste (vezi primele două volume) și poezie politico-civică (vezi volumul Omul vag), fragmentată sau mai bine zis unită de zaua poeziei satirice (prezentă cel mai pregnant în volumul Lumea e o pisică jigărită). Am putea spune, în acest sens, că el a realizat cu acest volum, o sinteză a poeticilor sale de până acum, le-a împletit pe toate și le-a ridicat la un alt nivel, în sensul că avem aici de a face și cu o construcție destul de amplă, de un concept (deși concept a avut și în volumul Benzinăria Whiskey), acela de imn, chiar dacă nu poate fi vorba despre ceea ce considerăm îndeobște a fi un imn, deci fără conotații patriotice, ci un altfel de imn, unul al fiorului și al fierberii interioare, care simt nevoia să țâșnească, să defileze, să se facă cunoscute, cu un soi de emfază bine temperată.

Încă de la primul poem (din cele cincisprezece ce formează întregul cărții), dragostea se împletește cu simțul politic și civic, în sensul că poetul se folosește de pretextul unei povești de iubire pentru a realiza o critică acerbă a orașului Galați, mai bine spus a administrației acestuia. Dar cel mai frumos poem de dragoste din acest volum rămâne, după părerea mea, cântec fără noimă/ a fost sau n-a fost, și aceasta deoarece aici Andrei Velea reușește să creeze o atmosferă în egală măsură intimă și diafană, folosind o suită de imagini, în mod paradoxal, cât se poate de prozaice, ba chiar aș îndrăzni să spun sorbide: „iubirea noastră a fost sau n-a fost, cântec fără noimă/ cântat la un fluier înfundat cu câlți într-o ruină/ cântec inutil printre plante cățărătoare,/ șobolani și viermi alunecoși,/ mers cu tălpile goale pe toate sticlele de vin sparte din lume/ iubirea noastră a fost sau n-a fost/ nu există martori, nu s-au pronunțat niciodată acele cuvinte/ fix când să le pronunțăm am dat bir cu fugiții/ ceea ce nu e pronunțat niciodată nu există/ iubirea noastră a fost sau n-a fost/ miraj conectat excesiv la rețelele de socializare,/ poem abrupt, inspirat sau simplă aberație/ a fost sau n-a fost”.

De altfel, imagistica joacă un rol foarte puternic în acest nou volum al lui Andrei Velea, în sensul că ea este cea care dă tonul muzicii, poetul reușind să plaseze imagini forte, imagini de impact atât vizual cât și mental, în punctele cheie ale poemelor. Iar aceste puncte cheie, împreună cu versurile-refren, dau și acea melodicitate, acea structură de cântec, de imn, de operă măreață.

Pe de cealaltă parte, cel mai bun poem politico-civic este de departe cel denumit aproape profetic, noua religie/ fericirea, în care poetul stoarce la maximum lămâia satirei și a ironiei celei mai amare, încercând să deschidă ochii celor care sunt gata să cadă în plasa „fericirii” oferite cu forța, prin intermediul tuturor canalelor media și/sau social-media, prin intermediul cărților de dezvoltare personală și bineînțeles prin intermediul consumerismului deșănțat, în numele bunăstării și al confortului, altminteri pe deplin meritate. De altfel, această paradigmă a „fericirii forțate” nu este sau nu ar trebui să fie câtuși de puțin străină nici celor care au trăit în comunism: „fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală/ dacă i s-ar descoperi formula precisă/ s-ar amesteca asfaltul tuturor străzilor cu ea,/ s-ar pune în toate alimentele/ și la fiecare magazin de cartier/ s-ar vinde salam cu fericire la kilogram/ s-ar folosi păsări colibri mecanice/ s-o răspândească din floare în floare/ până și în cele mai ascunse cotloane de pe Lună/ s-ar putea găsi particule rătăcite de fericire umană/ fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală/ prostită, umanitatea s-a jucat secole/ de-a rândul de-a războaiele/ ignorând fericirea individuală/ câtă naivitate trebuie să se fi ascuns/ sub toate frunțile încrețite ale trecutului/ umanitatea s-a deșteptat de parcă soarele/ ar fi secretat deodată cofeină/ fiecare-și așteaptă porția de fericire/ pe care o merită, care este scrisă/ în lumea în care a murit dumnezeu,/ fiecare știe că are dreptul la fericire,/ e un drept universdal, inalienabil,/ e scris în cartea umanității/ știm bine, știm, pentru porția de fericire se naște fiecare/ fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală”.

De bună seamă, vorbim despre un volum de poeme de maturitate. Nu este la îndemâna oricui să împletească atât de agil firele poeziei de dragoste cu cele ale poeziei-protest și cu cele ale satirei executate în egală măsură frust dar și cu subtilitate. Evoluția constantă a lui Andrei Velea, cu fiecare volum în parte, este una cât se poate de reală, dar mai cu seamă, vizibilă. Îmi place însă să cred că el nu se va opri aici din urcușul spre culmile poeziei, ci că va explora în contiunuare noi culoare de excaladare ale acestora, revenind, mai devreme sau mai târziu cu un volum și mai bun decât acesta.

miercuri, 1 iunie 2022

„Nu ți-am spus eu că literatura bună îți salvează viața?”

 

Cronica romanului, Te pup în fund, Conducător Iubit! de Daniel Bănulescu

(Editura Paralela 45, 2022)

  


Daniel Bănulescu (născut în 1960, în București) este poet, prozator și dramaturg. A debutat cu volumul de versuri Am să te iubesc pân la sfârșitul patului (Cartea Românească, 1993). Au urmat volumele: Balada lui Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 1997), Republica Federală Daniel Bănulescu (Vinea, 2000), Daniel, Al Rugăciunii (Editura Muzeului Literaturii Române, 2002), Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 2010),  În Șerpărie, cele mai bune 35 de poeme scrise de Daniel Bănulescu (Tracus Arte, 2013). Ca romancier a semnat „Clanul” de romane Cea mai frumoasă poveste a lumii, alcătuit până în acest moment din romanele: Te pup în fund, Conducător Iubit! (Nemira, 1994), Diavolul vânează inima ta (Charmides, 2014), N-ai vrea să te trimit în Paradis? (Paralela 45, 2019) și Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (Cartea Românească, 2008); iar ca dramaturg, piesele de teatru: Cine a câștigat Războiul Mondial al Religiilor (2005) și Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu? (Charmides, 2013). Este laureat al numeroase premii, printre care: Premiul European pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie și pentru dramaturgie.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra primului roman din „clanul de romane”, anume, Te pup în fund, Conducător Iubit!, apărut în „ediție definitivă” la editura Paralela 45, în colecția Biblioteca românească, în anul 2022.

Încă din titlu ne putem da seama, fără a fi citit nici variantele anterioare ale acestui roman, nici vreunul dintre celelalte trei romane ale clanului, că avem de a face cu o satiră politică, îndreptate împotriva lui Nicolae Ceaușeșcu, caracterizat foarte plastic, aș zice chiar crud de plastic, pe coperta a patra, prin cuvintele: „Pe lângă Ceaușescu, împăratul Caligula era inofensiv ca un pisoi”. Parcurgând romanul, vom vedea că sintagma din titlu îi este atribuită „poetului oficial al regimului”, Emilian Răulescu (nimeni altul decât Adrian Păunescu, pus sub un pseudonim cât se poate de transparent).

Deși este structurat în nouă capitole, romanul vizează și totodată vizitează, trei lumi, aparent complet diferite, dar care într-un fel sau altul se intersectează și se întrepătrund, mai ceva ca în structura biologică a unui ADN, și anume: lumea hoților sau a spărgătorilor de apartamente, care gravitează cumva în jurul foarte tânărului și neînfricatului, Iarba Fiarelor, IF-ul cum era cunoscut de toată lumea (pe care îl vom reîntâlni, cel puțin și în cel de-al doilea roman al clanului), lume care ajunge să pună la cale un război de gherilă îndreptat împotriva dictatorului; lumea plină de contraste a lui Nicolae Ceaușescu, care se dovedește de un cinism și o cruzime inimaginabile, comandând „operații de înlocuire de organe” inclusiv pentru oamenii din anturajul său, cum erau securiștii, pentru cele mai mici și inofensive abateri de la ordin: „Atunci când mai multe persoane greșesc, Nicolae Ceaușescu ordonă uneori ca vinovaților să li se schimbe între ei, în scop educativ, anumite părți ale corpului. Președintele numește acest procedeu „a te pune în situația celuilalt”. La început, în sala de operații se tăiau capete, care erau apoi inversate și cusute pe gâturile unor corpuri străine. Oamenii nu mai trăiau, scopul de corijare nu era atins, așa că s-a renunțat la intervențiile radicale. Acum era practicată rocada unor părți anatomice mai puțin importante. Mulți dintre cei îndepărtați mai apoi din serviciul prezidențial își continuau existențele cu un nas, o ureche, degete sau chiar cu un braț ce aparținuseră cândva unui coleg, și el neascultător”, și care se dovedește a fi „coordonat”, nu atât de sinistra sa soție, cât mai curând de un duh, găsit în copilărie în grădina casei din Scornicești; și nu în ultimul rând, lumea tinerilor scriitori, care încercau să facă o cât de mică dizidență, lume în care se auto-include și el, Daniel Bănulescu, aflat încă în perioada studenției, a marilor iubiri și a marilor visuri, nu însă și în aceea a vreunei mari efervescențe literare (însă înclinat de atunci spre a surprinde esențialul): „ – Daniele, spune-mi sincer, ca de la fost utecist la comunist. Cât ai scris din cartea din pricina căreia mă înjuri neîncetat de zece ani încoace?/ - .../ - Nu-i așa că n-ai scris nimic?/ - Nu./  - Ai scris ceva?/ - ... Am scris./ - Cât ai scris din ea?/ - Doar titlul./ (...)/ - Și nu vrei să-mi spui și mie, Daniele, titlul ăla minunat al tău?/ - Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea./ - Ia uită-te, Spiri, exclamă tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nu ți-am spus eu că literatura bună îți salvează viața?!”.

Firește, despre literatura postdecembristă ce are ca punct de plecare viața românilor în comunism și sub Nicolae Ceaușescu, s-ar putea scrie tomuri întregi, chiar lucrări de doctorat (dacă nu cumva chiar s-au scris deja). Însă specificul romanelor lui Daniel Bănulescu, scrise împotriva dictatorului și a regimului de tristă amintire, constă în două elemente stilistice, devenite inclusiv o marcă a sa, înregistrată. Avem, pe de o parte, maniera aceasta de satiră în egală măsură savuroasă, dar și amară, în care se simte de departe „aroma” atmosferei ce domnea peste țară la sfârșitul anilor 80, când revolta tacită împotriva tiranilor, creștea direct proporțional cu lipsurile și teroare instaurate și se refula în glume și înjurături „birjerești”; iar pe de altă parte, și aici s-ar putea să vorbim despre un aspect unicat în literatura română, avem acea infuzie, dacă nu chiar incizie de Bulgakov, cu tot fantasticul său nebun și mai ales cu absurdul său tipic rusesc, ce aduce în romanele lui Bănulescu, un ecou din Maestrul și Margareta. Puiul de duh, metamorfozat apoi în labradorul vorbitor și plin de spirit, este fără doar și poate o replică, zic eu, reușită, a motanului Behemot. De altfel, în cel de-al doilea roman al „clanului”, prezența reală a Diavolului pe străzile capitalei, precum și maniera de manifestare a acestuia, este de asemenea un semn al prezenței lui Bulgakov în lumea românească predecembristă, reconstituită imagistic de Daniel Bănulescu.

Iar dacă cineva s-ar întreba, cât mai este de necesară astăzi reeditarea romanelor lui Bănulescu scrise împotriva lui Ceaușescu, i-ar recomanda doar să meargă într-o zi cu tramvaiul prin București, pentru a-i întâlni pe marii nostalgici ce încă îl regretă pe tiran, dintr-o mie de motive, toate menite să facă uitate lipsurile și teroarea cu care acesta a căpușat poporul român. Din punctul meu de vedere, ca unul ce nu a trăit comunismul, ci l-a descoperit ulterior, din cărți și din istoriile personale ale rudelor, pot spune că nu a fost o plagă mai grea pentru acest popor, decât comunismul. Tocmai de aceea, răul acesta nu trebuie uitat, căci ce se uită, se repetă. Firește, ca pedeapsă.  

    

 

 

 

duminică, 29 mai 2022

Orașul privește

 

Cronica volumului de poeme Republica surdă de Ilya Kaminsky

(Casa de editură Max Blecher, 2021)

 


Ce-i un copil?

O liniște între două bombardamente

 

Ilya Kaminsky (născut în 1977, la Odessa) este poet și traducător, naturalizat american. La vârsta de patru ani și-a pierdut auzul din cauza unui diagnostic greșit. În 1993 a emigrat cu părinții săi în Statele Unite ale Americii. A debutat în anul 2004 cu volumul de versuri, Dancing in Odessa (tradus și în limba română, la editura Vinea, în 2007, de către Chris Tănăsescu/MARGENTO), urmat, în 2019 de volumul, Deaf Republic (tradus în limba română în 2021, de către Gabriel Daliș, la Casa de Editură Max Blecher, sub numele de Republica surdă). Ilya Kaminsky s-a remarcat și prin pledoaria sa pentru traducerea literaturii internaționale în Statele Unite, fiind redactorul mai multor reviste literare dedicate traducerilor din poezia diferitelor limbi sau culturi ale lumii. Poezia sa a fost la rândul său tradusă în peste douăzeci de limbi. În cele ce urmează mă voi apleca asupra ediției în limba română a volumului Deaf Republic/ Republica surdă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).

Volumul de poeme, Republica surdă, este unul cu totul inedit din punct de vedere al structurii, și unul cât se poate de tulburător prin prisma subiectului abordat și mai ales prin maniera în care acesta este tratat. Republica surdă este o carte despre război, scrisă în 2019, având, cel mai probabil, ca punct de plecare, războiul „civil” din Ucraina, din anul 2014, dar devenită astăzi dureros de actuală. Volumul este conceput sub forma unei piese de teatru în versuri, din două acte, prefațate de un poem independent, care însă dă cheia de lectură a  acestuia, denumit foarte sugestiv: Am trăit fericiți în timpul războiului, în care amendează aproape muta luare de poziție a lumii occidentale (și nu numai) în fața acțiunilor militare nejustificate care au devastat zona Odessa din Ucraina, în 2014: „Iar când au bombardat casele altor oameni, noi// am protestat/ dar nu destul, ne-am opus dar nu// destul. Eram/ în patul meu, în jurul patului meu America// se prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă nevăzută - // am luat un scaun afară și am privit soarele.// În a șasea lună/ a unei domnii dezastruase în casa banilor// pe strada banilor în orașul banilor în țara banilor,/ măreața noastră țară a banilor, noi (să ne iertați)// am trăit fericiți în timpul războiului”.

Revenind la piesa de teatru în versuri, trebuie spus că fiecare dintre cele două acte ale acesteia, spune câte o poveste. În primul act, intitulat: Orășenii spun povestea Soniei și a lui Alfonso, este redată povestea tragică a unui cuplu de păpușari, Sonia și Alfonso, care în primă fază atrag mânia soldaților pentru că dovedesc un minim de umanitate față de Petia, un băiat surdo-mut ucis și lăsat în mijlocul străzii, și care sfârșesc prin a fi la rândul lor executați, după ce li se răpește și fiica nou-născută, Anușca: „În timp ce soldații mărșuluiesc, Alfonso acoperă fața băiatului cu un ziar// Paisprezece oameni, cei mai mulți dintre noi străini, ne uităm la Sonia îngenunchiată lângă Petia// cel împușcat în mijlocul străzii./ Îi ridică ochelarii strălucind ca două monede, i-i potrivește pe nas.// Observați acest moment/ - cum se zbate - // Zăpada cade și câinii dau năvală pe străzi ca paramedicii,// Paisprezece dintre noi privesc:/ Sonia îl sărută pe frunte - țipătul ei, o gură// sfredelită în cer, face băncile parcurilor, verandele să lucească./ Vedem în gura deschisă a Soniei// goliciunea/ unui neam întreg.// Ea se întinde/ lângă omulețul de zăpadă moțăind în mijlocul străzii.// În timp ce-și cuprinde burta cu mâinile, țara o ia la fugă”.

Se poate observa în acest poem cele două planuri antagonice ale tabloului: cei doi păpușari (de altfel, o profesie cu o simbolistică puternică, aceea de a se opune fățiș, invadatorilor care se cred niște păpușari atotputernici în mâinile cărora stau viața și moartea tuturor oamenilor), făcând scut uman în jurul copilului împușcat (doar pentru că, surd fiind, nu a „aplaudat” venirea „eliberatorilor”) și restul oamenilor, care în primă fază privesc, apoi o iau la fugă. Curajul păpușarilor versus lașitatea privitorilor. De altfel, „gestul” impasibil al privirii, va deveni și lait motivul acestui volum. Este momentul aici să spunem și faptul că volumul este presărat cu imagini grafice ce descriu diverse cuvinte sau propoziții în limbajul semnelor, iar cel mai des întâlnit semn este cel care spune „Orașul privește”, care descrie lașitatea și neputința. Și totuși, nu avem de a face cu o lașitate totală, căci nu întâmplător apar semnele din limbajul surdo-muților, ci pentru că, „în numele lui Petia”, băiatul surd, ucis de soldați, întregul oraș refuză să-i mai audă pe invadatori, de unde și numele volumului de, Republica surdă. Este totuși un act de curaj, de bravură și de sfidare, generalizate. Minimul act, dar care are totuși o oarecare greutate.

Cel de-al doilea act al piesei de teatru în versuri, denumit, Orășenii spun povestea Mamei Galia, prim planul este preluat de Galia Armolinskaya, o femeie de 53 de ani, patroana teatrului de păpuși la care lucraseră și Alfonso și Sonia, o femeie aprigă și isteață, care după ce o răpește pe fiica orfană a foștilor săi angajați, provoacă insurgența împotriva soldaților invadatori, gest ce îi va aduce, în loc de urale sau ovații, acuze grele, cuvinte de ocară și chiar bătăi, de la cei ai căror drepturi a vrut să le apere chiar cu prețul vieții: „Ținând un copil ca pe un braț rupt, Galia se strecoară prin Piața Centrală. Din clădirile bombardate de pe Strada Tedna n-au rămas în picioare decât tocurile ușilor. Uși și marionete se bălăngănesc de mânere, câte o marionetă pentru fiecare cetățean împușcat./ De pe trotuare vecinii văd două femei cum sar în fața Galiei. Sora mea a fost arestată din cauza revoluției tale! Una o scuipă în față. Cealaltă o apucă de păr: Îți crăp capul și-ți fac creierii jumări! O înșfacă pe Anușca, apoi o trag pe Galia în spatele brutăriei./ Piața se umple de negustori care cască și își desfac marfa. Tarabagii dau cu mătura. Galia iese de pe alee împleticindu-se, se lovește de un vecin, apoi de altul. Aleargă după femeia care o ține în brațe pe Anușca. Ei o îndepărtează cu măturile./ Ea strigă./ Ei își duc degetele spre urechi./ Cu tact, ai noștri își închid geamurile.// Mulțimea privește”. Pătimirile Mamei Galia, dacă îmi este permisă această paralelă hristică, spun multe despre natura umană, predispusă la lașitate, la neasumarea actelor de curaj, despre instinctul său de conservare prost înțeles și rău aplicat, ce ajunge să se confunde cu „confortul” de a pactiza cu inamicul, cu invadatorul. Ba chiar în finalul actului, și implicit al volumului, în care se arată că țara s-a predat, Ilya Kaminsky pune accentul pe „capacitatea” oamenilor de a uita de război, de a își relua viețile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Țara noastră s-a predat.// Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au întâmplat; prăvăliile erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem spectacole de marionete în parc”.

Republica surdă este mult mai mult decât un volum de poeme, fie el și pe jumătate teatru. În paginile acestuia, Ilya Kaminsky ne-a oferit în primul rând un manifest pentru pace, pentru conștientizarea valorilor umane. Este totodată un strigăt de neputință, un semnal de alarmă îndreptat împotriva celor ce „aleg” să nu aleagă un drum pentru propria viață, împotriva celor lași, celor pe care frica îi transformă în monștri. Este nu în ultimul rând, un volum pe care fiecare dintre noi trebuie să îl citim și să îl recitim periodic, fie că este vreme de război sau de pace. Ași zice chiar că mai abitir trebuie recitit pe timp de pace, pentru a nu uita războiul.