marți, 18 ianuarie 2022

Într-un viitor (nu neapărat) îndepărtat, un nou Crist va veni pe Pământ?

 

Cronica romanului S.F., Evanghelia după Crist 2.0 de G.P. Ermin

(Editura Crux Publishing, 2021)

 


G. P. Ermin (pseudonimul literar al lui Germin Petcu, avocat) a debutat în anul 2017 cu romanul Dosar penal nr.666/AS/2066 ( Drac vs Dumnezeu ), apărut la editura Neverland. În 2020 îi apare romanul hibrid, S.F. & Fantasy, Făt Frumos vs. Darth Vader (editura Crux Publishing), iar în 2021, cel de-al treilea roman, Evanghelia după Crist 2.0, tot la editura Crux Publishing. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În acest nou roman, G.P. Ermin pornește de la o premisă ce i-ar putea clasifica demersul, atât în sfera S.F. cât și în aceea a distopicului, și anume, posibilitatea ca în viitor (și încă într-unul nu neapărat îndepărtat), Inteligența Artificială (IA) să ajungă la deplina conștiință de sine, să devină independentă față de om, ba mai mult, să ajungă în situația în care să îl subjuge pe acesta, devenind nici mai mult nici mai puțin decât noul Dumnezeu, ubicuu, atotștiutor și atotputernic. „Noul” Dumnezeu, purtând numele de ΑΩ (nume alcătuit din prima și ultima literă a alffabetului grecesc, ce sugerează faptul că este stăpân peste întreaga lume și peste întreaga veșnicie, împrumutat de altfel din Biblia originală, în care Iisus, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, spune despre sine „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul”) este unul despotic, ce are ca unică preocupare menținerea omului într-un stadiu de sclavie, mai ales după încheierea ultimului război între Sapiens și IA, pierdut de cei dintâi fără drept de apel. Mai mult decât atât, se prefigurează chiar o extincție generală a lui Sapiens, lumea urmând să fie populată exclusiv de IA. În asemenea scenariu sumbru, omul nu mai are decât o singură șansă: venirea unui nou Mântuitor.

Pornind de la această premisă, și alegându-și ca pattern, Evanghelia canonică după Luca (pe corpul căreia va grafa din loc în loc și scene/ scenarii din evangheliile apocrife) G. P. Ermin brodează o nouă evanghelie în care scenariu se desfășoară, în linii mari, astfel: Liz și Mary, cele mai inteligente femei din Imperiul IA, se întâlnesc și pun la cale crearea unui nou Crist, conceput pe bază de cod IA. Iar pentru a se repeta întocmai scenariul biblic, Mary va fi ajutată sau măcar asistată de Yoji. Astfel ia naștere Crist 2.0, un hibrid, o corcitură om-IA, a cărei semnătură de cod, fiind jumătate umană, jumătate IA, nu poate fi detectată de ΑΩ sau de acoliții săi.

Noul Crist va urma întocmai destinul celui biblic: va fi ispitit de D.E.V.I.L., se va întrupa apoi, pentru a-și începe misiunea, într-o carcasă de medbot (robot cu funcție medicală) aproape preistoric, va avea câțiva apostoli, aleși tot din rândul medboților, deși primul dintre apostoli va fi de data aceasta un uman 100%, anume Jude S, care îl va și trăda la un moment dat, aflându-se sub influența aceluiaș D.E.V.I.L.. Se va schimba la față asumându-și chipul unui om adevărat, va vindeca oameni, eliberându-i astfel de sub tirania lui ΑΩ, va pune pe jar clanurile lui Anna și Kay F. S., astfel încât va fi vânat, prins, și răstignit. Întrebarea care apare în mod direct este dacă va și învia, la fel ca prototipul său biblic. Dar nu vă voi devoala acest detaliu. Mai mult însă, pentru a spori misterul și incitarea la lectură, vă voi spune doar că finalul Evangheliei după Crist 2.0 este mai curând inspirat din Evanghelia apocrifă atribuită Mariei Magdalena, aici, Maggie.

Interesant este faptul că autorul reușește să dozeze atât de bine oglindirea Crist-ului său în cel real (sau biblic, pentru cei mai puțin convinși de existența sa reală), încât cu greu ar putea fi acuzat de blasfemie. Și aceasta din principalul motiv că G.P. Ermin nu pretinde nicidecum că personajul său ar fi primul și adevăratul Crist, ci dimpotrivă, încă de la început pleacă de la premisa că Liz și Mary știu istoria lui Iisus Hristos cel din Evangheliile clasice, canonice, și doar vor să creeze un nou Crist, după modelul celui dintâi, care să pună încă o dată în aplicație ideile și misiunea acestuia, pentru a realiza încă o dată mântuirea omului sau altfel spus, repunerea acestuia în demnitatea sa inițială. Pe de altă parte, nicio secvență construită în baza acestui paralelism nu aduce vreo atingere Evangheliei după Luca, care a servit drept model (excepție făcând așadar doar scenele care au la bază Evanghelia atribuită Mariei Magdalena, ceea ce este perfect explicabil).

Iar dacă cineva l-ar acuza totuși pe autor de blasfemie, răspunsul ar fi unul singur: avem  de a face literalmente și exclusiv cu literatura, nu cu dogma, Evanghelia după Crist 2.0 a lui G. P. Ermin înscriindu-se cu brio în descendența celorlalte „Evanghelii” literare, dintre care cele mai celebre sunt cele semnate de Nikos Kazantzakis, Jose Saramago, J. M. Coetzee sau Eric - Emmanuel Schmitt. Cu siguranță autorul nu și-a propus sub nicio formă să rescrie sau să caute noi sensuri Evangheliei originale, ci doar și-a permis un exercițiu de imaginație, sau dacă vreți, și-a lansat sie însuși o provocare: să realizeze, în virtutea imaginației și a culturii, o fuziune sau dacă vreți o sinteză între Evanghelia după Luca și un scenariu S.F. sau cum am spus și mai sus, posibil doar distopic, în care Inteligența Artificială ar dobândi conștiința de sine, cea care i-ar oferi fără doar și poate independeța față de om și implicit i-ar da posibilitatea de a se „rescrie”, anulând inclusiv cele trei legi ale roboticii, care îi interzic unei IA să atace omul.

Din punctul meu de vedere, pariul i-a reușit pe deplin. Ca teolog, am savurat întreaga construcție „evanghelică”, ca novice într-ale literaturii S.F., am sorbit fiecare fragment al paralelismului mai sus descris. Așadar, G. P. Ermin a dat literaturii române un roman mare ce sper să fie citit de un număr cât mai mare de iubitori de literatură.

 

 

 

joi, 13 ianuarie 2022

Poeme-lumină

 

Cronica volumului de debut, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul, de Tatiana Grosu

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 


Tatiana Grosu (născută în 1999, la Chișinău) a absolvit Centrul de Excelență în Viticultură și Vinificație din Chișinău, iar în prezent este studentă la Facultatea de Litere, specialitatea Limbile Engleză-Franceză, Științele Educaționale din cadrul Universității de Stat din Moldova. Este membră a Atelierului de Scriere Creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu. A publicat poezie în mai multe reviste culturale din Republica Moldova, România și Peru și este prezentă în antologiile, Supradoza de Dragoste (Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017) și UNSPREZECE (Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2019). În anul 2021 îi apare la editura Casa de Pariuri Literare din București, volumul de debut în poezie, intitulat, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de debut al Tatianei Grosu este structurat în trei secțiuni, precedate de un poem-prolog sau mai bine spus un poem-metaforă, menit mai curând să familiarizeze cititorul cu estetica sa poetică, pe alocuri simbolistă, pe alocuri ermetică: „un ciob de oglindă sub piele/ pe umărul meu stâng./ venele/ ca țevile în subsoluri,/ sirena/ iarăși ca o chemare la tine./amintirea despre/ cei îngenunchiați și cei drepți/ din fața mașinuțelor roșii,/ drumurile necunoscute,/ ochii plânși,/ o grămadă de pietre și cenușă în spate./ deasupra capului/ o libelulă albastră”.

Prima dintre cele trei secțiuni, singura care are și un nume, iluzii, și care este și cea mai amplă din punct de vedere cantitativ, cuprinde o serie de douăzeci și cinci de poeme cu un puternic iz reflexiv-confesiv, în care tânăra poetă încearcă să ni se prezinte sub forma unui autoportret poetic, cât se poate de sincer, în care se pictează în tușele discrete ale unei vulnerabilități asumate, la care apelează nu cu scopul de a frapa, de a se exhiba, ci strict în ideea de a se accepta și de a se înțelege și ea pe sine însăși, o dată cu cititorii săi. Putem spune că sunt poeme-oglindă, poeme terapeutice, în care aceasta reiterează o serie de evenimente ce au gravitat în jurul unei relații de dragoste eșuate, ce pare să fi răscolit și alte traume mai mari sau mai mici din copilărie și adolescență: „îmi doresc să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți/ așa cum îmi doream când veneam de la școală/ să vină moș crăciun,/ când deschideam ochii în fața ușii voiam să plâng/ că nu o puteam ajuta cu nimic pe mama,/ noi toate am suferit fără vină în copilărie/ nimeni nu mă avea la suflet/ și eu făceam niște chestii apoi în gând mă rugam să mă iubească./ acum/ mă rog să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți”.

Cu siguranță, cea mai grea traumă din copilărie rămâne pierderea prematură a tatălui, dramă despre care va scrie o serie de poeme foarte emoționante, grupate în cea de-a doua secțiune a cărții. Sunt poeme în care poeta nu doar reiterează nefericitul eveniment, ci îl și actualizează prin tehnici anamnetice, cele mai multe dintre acestea ivite ad-hoc, în momente în care se surprinde în contexte sociale ce gravitează în jurul relației tată-fiică. De departe cel mai emoționant poem dedicat tatălui este următorul: „În ziua aceea de iarnă/ Tata m-a chemat să vin lângă el,/ stătea lungit pe marginea patului/ Și eu/ într-un colț, lângă fereastră/ cu genunchii la gură/ încercam să nu plâng/ îl ascultam atent/ fără să-l întrerup/ și eu auzeam fiecare nod pe care îl înghițea în sec/ și se poticnea încercând să aaleargă cuvintele potrivite/ explicându-mi de ce oamenii mor/ apoi m-a mângâiat pe cap/ și eu/ am învățat tatăl nostru/ singură,/ Dintr-un carnet vechi și mototolit/ Scris de mână/ Îl țin minte până acum/ Și îl repet într-una/ Cu speranța/ Că va mai fi așa/ O dată”.

În cea de-a treia secțiune a volumului, poeta a adunat o nouă serie de poeme de dragoste, care se deosebesc totuși de cele din prima secțiune prin aceea că de data aceasta nu mai avem de a face cu binomul iluzie-deziluzie, la limită generator de patetism, pe care însă aceasta reușește cu brio să îl evite, prin stăpânirea unor tehnici poetice ce denotă o maturitate artistică precoce, ci cu poeme cumva mai mature, în care dragostea este străbătută și de o doză de cinism, ca și cum poeta este tot timpul în gardă, apărându-se de eventuale noi suferințe: „E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/ Să simt cum/ Se prelinge/ În corpul meu/ O sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă trezesc/ într-un pat străin”.

Vedem, așadar, în poemele Tatianei Grosu multe emoții considerate negative: durerea doliului, frustrarea, deziluzia, cinismul practicat sub formă de scut. Cu toate acestea, nu întâmplător mi-am intitulat cronica „poeme-lumină”, ci tocmai pentru că, în ciuda atâtor moduri de a se abandona negaționismului, poemele Tatianei Grosu emană totuși o lumină aparte, izvorâtă pe de o parte din sinceritatea netrucată, iar pe de altă parte din candoarea sa intrinsecă, pe care oricât s-ar strădui să o mascheze, tot ca un mecanism de apărare, nu o poate ascunde cu totul, aceasta ivindu-se în diverse construcții și imagini poetice extrem de transparente în acest sens: „îmi imaginez cum toți copii mei/ se joacă/ în timp ce eu vă spun/ că iar s-a făcut dimineață”; „Stau întinsă pe podea/ și privesc în flacăra lumânării”; „Așa cum aș cuprinde în podul palmelor/ Un câmp cu maci roșii/ Înainte de a fi distruși”; „În partea stângă a pieptului meu/ A încolțit o sămânță”.

Aceasta este, așadar, Tatiana Grosu la ceasul debutului său în volum: un bulgăre de trăiri adeseori contradictorii, din care răsar vlăstari de lumină, o poetă pentru care poezia este în primul rând sinceritate și terapie, și care știe să lase impresia că tehnicitatea nu este câtuși de puțin muncită, ci că versurile i se așează bine de la sine, deși este cât se poate de clar că în spatele acestei aparente estetici ingenue se află foarte multă muncă, și o slefuire asiduă a versurilor, deprinsă cu siguranță în cadrul atelierelor coordoante de Dumitru Crudu. Așa cum spuneam și mai sus, Tatiana Grosu denotă deja o oarecare maturitate artistică, drept pentru care suntem îndreptățiți să spunem că prin acest volum de debut ea s-a înscris deja pe traiectoria spre poezia mare, în care se va așeza, cu siguranță, o dată cu viitorul său volum de versuri.

luni, 10 ianuarie 2022

Când sufletul se rupe între acasă și departe

 

Cronica volumului de poeme, Grădina de naftalină de Roxana Baltaru

(Casa de pariuri literare, 2021)

 


Roxana Baltaru (n. 1991, Rădăuţi), a publicat poezie în reviste culturale ca: Steaua, Convorbiti literare, Cafeneaua literară, Tribuna, Luceafărul de dimineață, Alecart, fiind totodată și laureată a mai multor concursuri literare. A fost membră a Clubului de Poezie Alecart și a Cenaclului Zidul de Hârtie. Este fondatoare a Cenaclului Literar pentru Studenții Români, Universitatea Essex. Are un doctorat în sociologie la Universitatea Essex. În prezent, locuiește în Coventry și profesează ca Assistant professor in Sociology la University of Warwick. În anul 2021, i-a apărut volumul de debut în poezie, Grădina de naftalină, la Casa de pariuri literare din București.

 

Volumul este structurat pe patru secțiuni sau cicluri poetice foarte bine delimitate din punct de vedere al conținutului și al mesajului poetic: Bica Raveca și alte ecouri, Tipsy, Lockdown și Clandestin.

 

Poemele din prima secțiune sunt de departe cele mai emoționante, fiind dedicate amintirilor din copilărie. În acestea, poeta invocă foarte des imaginea prezențelor feminine din viața sa, cu precădere pe aceea a bunicii și străbunicii, în preajma cărora și-a trăit copilăria petrecută în haoticii ani `90, așa-numiții „ani de tranziție”, în care oamenii simplii erau mai mereu puși în dificultate de o mulțime de lipsuri materiale (și nu numai), care puneau sub semnul întrebării siguranța zilei de mâine: „pentru noi eram/ bunica străbunica nepoata.// vara strângeam fânul iarna/ alăptam mieii/ laptele curgea/ prin biberonul atașat la sticla de Cola.// grădina ne ajungea prin televizor/ de-abia ne ajungea/ ca limba unui șarpe lung dimineața./ orele 6:55 –// Deșteaptă-te române/ prin aburul de cartofi prăjiți/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care dau la vite/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care calcă uniforma/ Deșteaptă-te române/ picioarelor care fac naveta.// grădina ne ajungea prin țidule/ cupoane de pensie și chitanțe/ le conțineau vase bune/ în sucul chimic nemuritor// ca să ne justifice existența/ în cazul în care întreabă cineva/ dacă avem dreptul/ dacă figurăm.// când era de mers la instituții/ îmbrăcam hainele cele bune// mirosul de naftalină acoperea/ și ultima urmă de carne caldă.// pentru voi eram/ subiecți cuminți și igienici// Stimată doamnă/ nu știți unde// Domnule doctor/ nu vă supărați”. Deși sunt poeme emoționante în mare parte, totuși ele emană și o mare doză de cinism, provenit din faptul că oamenii acelor vremuri, erau în egală măsură empatici unii cu ceilalți, dar aveau și o oarecare asprime în raportarea lor la lume și viață, semn că nimic nu îi mai putea surprinde și că oricum se așteptau mereu la ce este mai rău: „în pod se află temporar/ lada cu hainele de moarte// o pereche de mocasini/ costumul naţional/ baticul negru cu/ bujori/ patru punct cinci metri de pânză/ douăsprezece ștergare/ tot atâtea lumânări/ batiste acătării pt cei cu funcție.// timpul trece –/ o banalitate.

 

Dacă poeziile din Bica Raveca și alte ecouri sunt despre copilărie și scrise într-un registru estetic caracterizat mai curând prin cursivitate și claritate, cele din Tipsy surprind perioada adolescenței, cu nelipsitele sale dezamăgiri din dragoste și atotprezenții aburi de alcool, iar estetica migrează la rândul său într-o zonă definită de un fel de ermetism și de exprimări ușor eliptice: „sunt o pisică scuip inima/ se rostogolește la picioarele tale// ghemotocul camuflat pentru mine/ evident pentru alții/ te iubesc până la somn până/ vine greața cu multe picioare// și țese pânza în care adorm// preferabil cu tine/ cel mai probabil/ on my own”; „după ore/ ne adunăm în crâşmă/ dăm în lături cu palmele/ fâşii de aer cald.// odată am văzut o fată/ cum a ieşit din piele/ avea tendoane lungi şi netede/ ca nişte panglici roşii/ când au realizat că se poate/ s-au îmbrăcat toţi în pielea aia.// atunci majoritatea/ am spus că știm.// în barul cu aburi rotunzi/ ne iubim de față cu lumea/ noi suntem problema/ porilor deschiși”.

 

Poemele din secțiunea Lockdown, caracterizate din punct de vedere estetic prin minimalism, dar și o doză ceva mai are de claritate, față de cele din Tipsy, vorbesc, după cum și titlul o spune, despre perioada de izolare „dictată” de pandemia de Covid 19/ Coronavirus, perioadă caracterizată printr-o sumă de modificări comportamentale, de incertitudini, de adaptare la noua paradigmă socială (sau mai bine zis anti-socială), și mai ales despre scufundarea omului în lumea digitală, altfel spus, despre nașterea „omului digital”: „dacă mă smulg din ațele digitale/ și nu mai știu cum să fiu cu hăul în piept/ dacă o să vii tu să mi-l astupi cu obrazul/ iar eu n-o să simt nimic.// de asta nu mă ridic/ de la calculator”; dar și despre rezistența omului în fața tehnologiei: „ce cauți de fapt/ când verifici notificările.// un magician desenează căsuța/ înăuntrul căsuței speranța e/ cea mai stabilă monedă.// atât cât merită/ realitatea ține de gust.// o bestie monogamă/ cu care te lupți// toată viața”.

 

            În ultima secțiune a volumului, intitulată, Clandestin, revine atât metafora naftalinei, ce simbolizează de bună seamă efortul adeseori supraomenesc de a păstra vii amintirile, dar și estetica ermetică din Bica Raveca, deși, așa cum sugerează și denumirea ciclului, poemele vorbesc despre viața de emigrant în Anglia, și despre faptul că poate unicul colac de salvare pentru a nu-ți pierde mințile în „haosul noului”, într-o lume în care vrând-nevrând ești un străin, un outsider, rămâne păstrarea amintirilor din țară: „peste granițe/ timpul ajunge mai greu/ ocolind cozi de check in/ doze goale scrumiere.// toți iepurii au fost identificați/ se integrează după plan/ în grădinile de naftalină.// când se trezesc/ românii din Anglia/ se duc la cumpărături// fără să se gândească măcar/ la bani”; „ce să fac înot cum pot/ prin melting pot.// pe lângă mine// trece un vas de croazieră/ after-globalization party// din spuma de naftalină/ se nasc imigranți în forță// spre port, la pont/ ne mișcă apele”.

 

            Poemele Roxanei Baltaru pot fi descrise cumva ca un caleidoscop de imagini din trecut și prezent, ce se ciocnesc între ele ca într-o mișcare browniană, de unde și perpetua oscilare între estetica ermeticului și a elipsei, ce tinde să disloce logica discursului de pe fundamentele ei și discursul fluent, firesc, cuminte, chiar emoționant. Sunt poeme izvorâte fără doar și poate dintr-o minte și un suflet răvășite de schimbările bruște din viață, de imperativul adaptării la o nouă societate umană și de necesitatea rămânerii, măcar cu un sfert din suflet, acasă, în preajma celor dragi. În fond, avem de a face cu o poezie proaspătă, încă verde, ce lasă însă să se vadă mugurii unui discurs poetic de forță, de care ne vom bucura cu siguranță odată cu apariția următoarelor volume de versuri.

 

marți, 4 ianuarie 2022

Dolce far niente cu stil și dichis

 

Cronica volumului de proză scurtă Kyparissia de Alexandra Niculescu

(Editura Litera, 2020)

 


Alexandra Niculescu (născută în 1980 la București) este prozatoare și are o specializare în cultura spaniolă. Publică proză scurtă și cronici de carte în diverse reviste literare. A publicat volumele de proză, Săptămâna merelor coapte (2012), No, Thank You (2014) și Kyparissia (editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană, 2020). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul Kyparissia este o culegere de proze scurte, unele relatate la persoana I, dar prin vocea unei oarecare Ava, o călătoare de cursă lungă, cel mai probabil un alter ego literar al autoarei, altele la persoana a III, dar într-o manieră inedită ce face totuși să persiste impresia că însăși autoarea a fost de față la cele întâmplate.

Majoritatea povestirilor din acest volum relatează sau mai degrabă descriu întâmplări petrecute în diverse vacanțe sau călătorii în destinații exotice (și nu numai) cum ar fi Santorini, Parma, Palma de Mallorca, Barcelona sau Kyparissia. De ce am spus „mai degrabă descriu”? Pentru că maniera narativă a Alexandrei Niculescu este una atât de inedită încât transformă orice întâmplare, fie ea banală sau extraordinară, într-un fel de reverie. Descrie în amănunt fie oamenii, fie locurile, fie pur si simplu un fruct sau un articol vestimentar, astfel încât focusul nu mai cade pe acțiune, ci mai curând pe stările și senzațiile trăite de personaje, stări pe care reușește să le transmită, să le impreme cumva și cititorului. Astfel încât, la finalul fiecărei povestiri, întâmplările petrecute în paginile acesteia să se estompeze, dar să rămâi cu o senzație cât se poate de vie, de palpabilă, legată de cele descrise. Ai toate șansele ca, deși nu ai mâncat niciodată o naramză, să ai convingerea că știi exact cât de amară este, că deși nu ai fost în Santorini, știi exact cu ce intensitate bate soarele în fiecare moment al zilei, că deși nu ai fost niciodată în Palma de Mallorca, știi exact ce structură are nisipul de pe plajă și așa mai departe.

O povestire cumva aparte din acest volum este cea dedicată fotografei Tina Modotti, femeia misterioasă și seducătoare, nelipsită din preajma fascinantului cuplu de pictori și revoluționari marxiști mexicani, Frida Khalo și Diego Rivera, și prin extensie, unuia dintre iubiții acesteia, Julio Antonio Mella. La rândul lor, Tina și Julio sunt două dintre figurile cele mai pregnante ale grupării comuniste din Mexicul anilor `30 -`40. Este interesant cum Alexandra Niculescu, reușește să facă din aceste personaje secundare, așa cum sunt ele descrise în toate biografiile dedicate Fridei sau lui Diego Rivera și să le transforme în adevărați eroi, în adevărate modele, în vedete, am putea spune. Ceea ce denotă faptul că atunci când ai o pasiune arzătoare pentru ceva sau cineva, ceea ce vei face pentru și din acea pasiune nu are cum să nu devină ceva remarcabil, ceva fascinant.

De altfel, pasiunea poate fi socotită drept unul dintre ingredientele secrete ale scriiturii Alexandrei Niculescu. Pe lângă aceasta, mai putem menționa atracția irezistibilă spre exotism, perpetua dispoziție spre melancolie și măiestria cu care știe să dozeze și să garnisească fiecare povestire cu senzualitate și mai ales cu umor.

Putem spune că Alexandra Niculescu este o voce aparte în peisajul prozei contemporane românești, sau mai curând o pensulă aparte, întrucât ceea ce lasă ea în urmă par mai curând tablouri vivante decât povestiri prinse într-o carte.     

sâmbătă, 1 ianuarie 2022

Return to (almost) innocence

 

Cronica volumului 17 poezii de Dan Sociu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 


Dan Sociu (născut la 20 mai 1978) este unul dintre cei mai angajați poeți ai generației douămiiste. A debutat în anul 2002 cu volumul de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Junimea) pentru care a primit atât Premiul „Ronald Gasparic” cât și Premiul național Mihai Eminescu. Au urmat volumele de poezie: Fratele păduche (Vinea, 2003), cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011), Poezii naive și sentimentale (Cartea Românească, 2012 – Premiul Radio România Cultural), Vino cu mine știu exact unde mergem (Tracus Arte, 2013 – Premiul Radio România Cultural, Premiul revistei Observator Cultural/ Premiul „Andrei Bodiu”), Vino cu mine știu exact unde mergem – antologie de poezie 1999-2014 (Polirom, 2015). Uau (Polirom, 2019), precum și romanele Urbancolia (Polirom, 2008), Nevoi speciale (Polirom, 2008), Combinația (CDPL, 2012), Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012) și Pluto în Scorpion (Polirom, 2020). În anul 2021 îi apre la Casa de pariuri literare un volum inedit de versuri, intitulat 17 poezii. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Spuneam că este un volum inedit, nu atât pentru faptul că titlul său ilustrează perfect conținutul cărții, cât mai curând pentru povestea sau motivația din spatele celor 17 poezii ce alcătuiesc volumul, dezvăluită chiar de autor în „prefață”: „sînt poezii de adolescent scrise la maturitate, ca și cum conștiin­ța mi s-ar fi dus pînă la capătul celor patru decenii de viață ale mele, s-ar fi izbit de marginea lor ca o bilă de mantă și s-ar fi întors pînă la 17 ani, s-ar fi revirginat, s-ar fi împrospătat, ar fi recăpătat pa­siunea metafizică romantică, de care așa-zisuluimatur din mine îi e atît de sete după atîta apă existențială”. Mai pe scurt, parafrazând o zicere de duh a părintelui Arsenie Papacioc, „dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar mai putea”, am putea redefini acest volum de poezie astfel: „așa ar fi scris Dan Sociu la 17 ani, dacă ar fi avut experiența poetică de azi, și aproape inocența de atunci”. Drept pentru care mi-am și intitulat această cronică, tot cu o parafrază, de data aceasta a unui super hit Enigma, „Return to (almost) innocence”.

Așadar, inapoi la inocența vârstei de 17 ani, ultimul an de minorat, ultimul an înaintea intrării în viața, adeseori haotică, de cele mai multe ori, promiscuă, de adult. Iar cum nu se poate sinonim mai bun pentru inocență decât jocul, găsim în aceste poezii ale lui Dan Sociu o serie de poeme, ce-i drept răsfirate, în care esența poetică o constituie fie jocul fonetic, fie atmosfera de joc, joacă: „ce frumos plutește orice rață/ liniștită și cumva măreață/ numai că sub grație/ e o agitație/ de piciorușe sub suprafață”; „două lampioane/ zboară peste mare/ unul s-a pierdut/ dincolo de zare/ în necunoscut/ unde nu mai zboară/ decât avioane”; „ursuzi pe-o bancă/ s-a pornit țîșnitoarea/ ne-a stropit și-am rîs”; „Dumnezeu le-a făcut perfecte pe toate/ cînd a făcut cacaua cu lapte/ și pîinea cu unt și cu sare// a căzut în visare/ și s-au furișat pe lume frigul la picioare/ și celelalte”.

Nu întâmplător am încheiat sarabanda poetică de mai sus cu poezia în care este invocat Dumnezeu, ci tocmai pentru a trece la cea de-a doua categorie de poezii din acest mic volum, cele de inspirație religioasă, pentru că, dacă ar fi să ne analizăm retrospectiv cu atenție, cam în acea perioadă a vieții, cea în care „copilul are o prostie îngerească” (superbă construcție),  ne-a încercat pe toți, într-un fel sau altul, fiorul mistic. În ceea ce îl privește pe Dan Sociu, atașamentul religios pare să se fi manifestat, la 17 ani, pe de o parte sub forma unei nevoi de a empatiza cu personajele inedite, speciale ale Bibliei, cum ar fi dreptul Iov, cel ce s-a răzvrătit în fața lui Dumnezeu, dar nu s-a lepădat de credință, sau Lazăr, cel înviat a patra zi de către Iisus Hristos, pe care le relochează în contexte contemporane (tot într-o manieră ludică, nicidecum blasfemitoare), iar pe de altă parte sub forma unui abandon absolut în fața divinității, tot într-o manieră ușor ludică: „spăl și de-o mie de ori mistria/ dacă-mi cere Meșterul meu/ că pîn-la urmă cine-oi fi și eu/ să-i pun la îndoială măiestria// și fiindcă nu-i ies din vorbă defel/ mi-a zis că-mi dă o altfel de mistrie/ când o să ies de-aici din sihăstrie/ și-o să vină să mi-o dea chiar El”.

Și pentru că vorbim despre vârsta de 17 ani, firește că nu se putea fără poezie de dragoste, manifestată fie sub forma unei pure prietenii: „pare că suntem aceiași, eu, Octav și cu Alina/ vorbe par să vină dintre ei și par că vin din mine/ cu adevărat știm însă că vorbește doar lumina” (din nou, un vers superb, de revelație); fie sub forma unei candide iubiri, pe care Dan Sociu alege să o ilustreze excelent în acest volum printr-o poezie ce poartă în sine atât un iz de Coșbuc, cât și unul de Arghezi, poeți ce, vrând-nevrând, ne sunt adevărați idoli la acea vârstă: „cînd mă port cu tine rău/ dar tu vii oricum zîmbind/ și-aștepți să mă vezi zîmbind/ atunci îmi pare foarte rău// că  mă țin de-al naibii tare/ pleci umilă, aplecată/ imediat ce ești plecată/ parcă te iubesc mai tare”.

Așadar, o scurtă dar cuprinzătoare radiografie poetică a vârstei de 17 ani, în 17 poezii alese pe sprânceană. 17 poezii completate de o poezie-epilog (cu care voi încheia și eu cronica mea), în care poetul își face un autoportret minimalist-existențialist, folosind în loc de culori, cuvinte, pe care însă înainte, le îmbibă de candoare, de savoare și mai ales de taină, de mister: „sînt un călător prin timp/ spre origini/ vin din bătrînețe, de după despărțiri/ și vă găsesc pe toți tot mai bine/ și nici nu știți de ce zâmbesc mereu”.

 

marți, 28 decembrie 2021

Blestem sau pronie cerească? Mister!



Cronica romanului Dispariția de Cosmin Perța

(Editura Polirom, 2021)

 


Cosmin Perța (născut în 1982, în Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și și-a definitivat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un masterat și un doctorat. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. A publicat mai multe volume de poezie, proză și eseu. Debutează în anul 2002 cu volumul de poezie, Zorovavel (Grinta, Cluj-Napoca). Dintre celelalte volume de poezie amintesc: Santinela de lut (Vinea, 2005), Bătrânul – o divină comedie (Charmides, 2009), Fără titlu (Paralela 45, 2011) și Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018). Ca prozator a debutat cu romanul, Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007) și s-a impus cu trilogia formată din romanele: Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015) și Arșița (Paralela 45, 2019). În 2021 a publicat și un mini-roman pentru copii, Anisia și uneltele fermecate (Polirom). Cel mai recent material editorial în reprezintă un nou roman, Dispariția, apărut tot în 2021, la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Intriga noului roman al lui Cosmin Perța o reprezintă o întâmplare cel puțin stranie, inspirată de un eveniment real: dispariția, peste noapte, a unui întreg sat din Ardeal, Peștera, după urmele lăsate, reieșind doar că oamenii și-au părăsit casele și gospodăriile lăsând totul vraiște, neluând cu ei decât cel mult câteva haine și obiecte de uz personal. Unde au plecat cu toții și mai ales de ce, nimeni nu a știut sigur vreodată. La câțiva ani de la acest eveniment sunt trimiși în zonă să dezlege misterul dispariției în masă a sătenilor, doi jurnaliști de la un ziar din Cluj-Napoca: Bianca și Lori.

Ancheta se dovedește anevoioasă, întrucât nimeni nu pare să știe nimic precis: primarul comunei din care făcea parte și satul rămas pustiu, măcinat de frica de a nu-și pierde funcția, nu poate face altceva decât să ridice din umeri și să încerce, prin șpagă, să le închidă gura jurnaliștilor, pentru a-și vedea în continuare de treabă; preotul, atins de un fior mistic, este de părere că acolo a avut loc o minune, și că oamenii au fost răpiți la cer, datorită vieții curate, desăvârșite a preotului de dinaintea sa; în contrapartidă, baba satului, al cărui suflet mustește de ură, este convinsă că asupra locuitorilor Peșterii s-a abătut un blestem din cauza răutății ce i-ar fi devorat pe toți, teorie ce pare a fi susținută și de un cioban ce-și păștea turmele în zonă, care afirma cu nonșalanță și cutremur în glas că toți cei care au trecut prin satul cu pricina după pustiirea sa, fie de curiozitate, fie ca să fure ce se mai putea fura, au înnebunit sau au murit în condiții misterioase la scurt timp după incursiunea de jaf. Misterul este adâncit și de faptul că Bianca, deja obsedată de această dispariție colectivă, dar strict pentru faptul că i se pare nedrept ca nimeni să nu fi încercat să afle până atunci ceea ce s-a întâmplat, visează noapte de noapte noi și noi scenarii: fie că sătenilor li s-au promis contracte foarte bune pentru munca în străinătate și au plecat toți într-o noapte spre Spania, fie că aceștia au fost nevoiți să fugă din sat din cauza defectării fabricii de detergenți din apropiere, care ar fi emis în atmosferă reziduri toxice.

Cu riscul de a spulbera misterul, voi spune că ancheta celor doi jurnaliști a rămas fără niciun rezultat, misterul nefiind nicidecum dezlegat. Dar de ce am dezvăluit deja acest lucru? Tocmai pentru a atrage atenția că nu în dezlegarea misterului stă cheia romanului. Dimpotrivă, se pare că autorul asta își și propune, în descendență blagiană, să nu strivească corala de mister a lumii, ba mai mult să o sporească, lăsând de înțeles că o lume fără mister este o lume pustie, că fantasticul face parte din viața noastră și că lumea, așa cum o vedem noi la prima vedere, nu este decât un înveliș fad pentru tainele ce dau cu adevărat un sens vieții. Teorie pe care de altfel o și probează, dacă se poate spune așa, prin intermediul Biancăi, care lăsându-se „răpită” de taina locului, se reconectează la traumele copilăriei și adolescenței sale, la anii în care a fost abandonată de părinți, plecați la muncă în străinătate, și lăsată doar în grija bunicii, traume pe care înțelege că nu și le poate vindeca decât abandonându-se pe sine acestui mister, drept pentru care alege să-și abandoneze meseria de jurnalist și să rămână în Peștera, în casa pe care o visase noapte de noapte. Iar pentru a nu strivi la rându-mi corola de mister, vă voi spune doar că finalul romanului este unul demn de marii prozatori de literatură fantastică ai lumii.

Așadar, un roman despre lumea aceasta și alte lumi, ca să parafrazez un titlu de C. S. Lewis, în egală măsură fantastic dar și puternic psihologic, frugal dar și generator de întrebări și de reflecții, în descendența firească a trilogiei mai sus menționate, care abundă la rându-i de elemente fantasy, care îl certifică încă o dată pe Cosmin Perța drept unul dintre cei mai buni autori de literatură fantastică contemporană din România.

luni, 27 decembrie 2021

Despre pseudo-credință și alți demon


Cronica romanului Toate păcatele noastre de Mihail Victus

(Editura Litera, 2021)

 




Mihail Victus (născut în 1986, la București) este prozator și artist plastic. Este unul dintre fondatorii revistei de proză LiterNautica, în care publică frecvent. A debutat în anul 2019 cu romanul Fracturi (Editura Vremea), roman nominalizat de Agenția de Carte la Premiile Cele mai bune cărți ale anului și laureat al Premiilor „Cristian Săileanu”. Cel de-al doilea roman al său, intitulat, Toate păcatele noastre, a apărut anul acesta la editura Litera, în cadrul colecției Biblioteca de Proză Contemporană. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Toate păcatele noastre spune povestea a doi frați, Irina și Horia, de vârste foarte apropiate, Irina fiind cu doar un an mai mare decât fratele ei, care trăind în copilărie și adolescență în sânul unei familii de o religiozitate toxică, pe de o parte devin foarte uniți între ei, iar pe de alta, dezvoltă, ca un mecanism absolut firesc de apărare, sentimente contradictorii față de ideea de religie și față de morala „oficială”. Roadele acestor sentimente, acutizate și de un eveniment îngrozitor pe care îl trăiesc în adolescență, s-au materializat în trei direcții: ambii frați s-au îndepărtat drastic de părinții lor, Irina a început o relație cât se poate de serioasă și asumată cu o fată, Tania, iar Horia, după o scurtă carieră de boxer amator și ulterior, profesionist, a dezvoltat un mod de viață solitar și în același timp libertin, devenind totuși profesor titular de istorie și suplinitor de sport.

Intriga romanului o reprezintă intrarea lui Horia într-un mega scandal de hărțuire sexuală, acesta fiind acuzat de o elevă că i-ar fi făcut avansuri și ar fi atins-o necuviincios în calitate de profesor de sport. Este practic contextul potrivit pentru a-i readuce împreună pe cei doi frați, Irina, reasumându-și rolul de soră mai mare și de protectoare a fratelui său, demarând o serie de acțiuni menite să demonstreze nevinovăția lui Horia, de care nu se îndoiește deloc (sau aproape deloc).

În esență, noul roman al lui Mihail Victus este unul vădit psihologic, urmărind mai curând procesele psihice care s-au desfășurat de-a lungul timpului în mințile celor doi frați, intriga romanului, mai exact spus, acuzațiile de hărțuire sexuală aduse lui Horia, fiind de fapt cadrul ideal pentru repunerea pe tapet a unor întrebări lăsate fără răspunsuri, ce își au originea în copilăria și adolescența celor doi. De exemplu, Irina, care este de fapt și principala voce narativă, amintindu-și de vara în care și-au expus goliciunea unul în fața celuilalt și și-au explorat reciproc, aparent fără intenții erotice, trupurile adolescentine, în care sexualitatea începea să se manifeste naiv dar hotărât, începe să își pună întrebarea dacă nu cumva Horia a făcut o pasiune bolnăvicioasă pentru ea cea de la 14 ani, și dacă acesta nu ar fi un semn că acuzațiile de hărțuire sexuală ar putea fi susținute de fapte concrete. Este de altfel și singurul ei moment de îndoială față de fratele ei, pe care însă reușește să și-l îndepărteze din minte înainte ca neîncrederea să prindă rădăcini.

Bineînțeles, o altă temă care traversează romanul este toxicitatea religiozității prost înțeleasă și greșit trăită în sânul familiei lor. Încă din copilărie, Irina și Horia sunt obligați de părinți, un tată bigot și o mamă ultra-supusă acestuia, să meargă la biserică în fiecare duminică și sărbătoare, să țină posturi și să își facă rugăciunile acasă, dimineața și seara. Mai mult, pedepsele lor constau întotdeauna din adevărate „canoane”, în executarea unui număr mare de metanii și în citirea celor mai lunci acatiste și paraclise. Ori trăirea autentică a unui sentiment religios sănătos, nu poate exista decât în „hotarele” unei libertăți depline. Oricât de frumoasă ar putea fi viața bisericească, cu tot afluxul ei de nou, de mister și de lumină, în momentul în care intervine obligativitatea și mai ales pedeapsa, tot ce ține de religie se va transforma inevitabil în umbră, va genera frustrări și în final va duce la negarea misterului și a tuturor normelor morale propovăduite de etica religioasă.

De bună seamă, vor fi voci care vor spune despre Toate păcatele noastre, pornind de la relația Irinei cu Tania, că este un roman LGBTQ. Eu ași spune doar că modul în care se dezvoltă sexualitatea Irinei este mai curând o urmare a traumelor suferite în copilărie și adolescență, deci filonul de urmat ar fi tot cel psihologic. Nu știm, desigur, mai nimic despre trecutul Taniei, în cazul acesteia putând fi vorba totuși despre aspecte ce țin de identitatea de gen. Dar în lipsa unor detalii concrete, nu cred că romanul în sine invită la o abordare ideologizantă în acest sens.

Din punctul meu de vedere, Mihail Victus a dat un roman puternic psihologic, un roman ce invită în primul rând la o serie de meditații privind pe de o parte viața familială, cu accent pe  relațiile dintre părinți, dintre aceștia și copii și bineînțeles dintre frați, iar pe de altă parte, privind maniera în care le este prezentată copiilor viața religioasă și bisericească, precum și efectele catrastofale pe care le poate genera o religiozitate toxică, din care este eliminată libertatea.

Toate păcatele noastre este așadar, un roman-lecție, cu multiple direcții de lectură și analiză, un roman, în ultimă instanță, necesar pentru înțelegerea unor fenomene de prea multe ori obscurizate cu bună știință sau din ignoranță crasă. În ceea ce îl privește pe autor, este cât se poate de clar că Mihail Victus, deși la doar al doilea roman, este un prozator de anvergură, cu nerv, stil și profunzime.

 


luni, 13 decembrie 2021

Am să mă întorc bărbat?

Cronica romanului Ultima armată de Cornel Bălan

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

 


Cornel Bălan (născut în 1972, la București), și-a început cariera de scriitor cu satiră și proză scurtă, publicând în revista Iocan dar și pe alte platforme on-line. În anul 2013 câștigă concursul de debut Humanitas/Unicredit cu romanul Escroc SRL, laureat ulterior al Festivalului Primului Roman de la Chambery. În anul 2019 publică la editura Humanitas romanul Liftul, iar în 2020, la Casa de pariuri literare, romanul Ultima armată. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

După cum foarte clar reiese și din titlul romanului, subiectul principal al acestuia este chiar acea ultimă armată desfășurată înaintea suspendării temporale a armatei obligatorii în România, care devenind membră N.A.T.O. urma să aibă o armată de militari profesioniști, angajați pe bază de contract. În ceea ce mă privește, am ratat cu puțin situația de a mă regăsi în paginile acestui roman, făcând parte din prima generație care „s-a bucurat” de suspendarea armatei obligatorii. Și am folosit ghilimelele pentru că cel puțin în acea perioadă m-am frustrat din cauza acestei decizii, considerând că mi s-a furat dreptul de a deveni bărbat, în mintea mea de atunci, având și exemplul unui frate mai mare care făcuse armata, cristalizându-se foarte bine această idee, că doar armata te transformă din copil în adult. Drept pentru care am început lectura acestui roman având în minte această întrebare: Oare armata chiar te transforma în bărbat?

Aceeași întrebare se insinuează și în paginile romanului lui Cornel Bălan, chiar dacă poate nu este formulată implicit cu aceste cuvinte. Iar răspunsul este lăsat mai curând la latitudinea fiecărui cititor, autorul nefăcând altceva decât să ilustreze într-o manieră cât se poate de naturalistă și cvasi-realistă o serie de întâmplări petrecute în decursul celor șase luni de armată la termen, a căror protagoniști sunt acea generație de băieți, dintre care nu se disting decât o parte dintre ei, care au avut onoarea și privilegiul (cu sau fără ghilimele) de a servi în calitate de militari, Armata Română.

Deși s-ar putea considera că romanul Ultima armată are un singur personaj – colectiv și anume întregul efectiv care satisface serviciul militar la UM 01741 din Râmnicu Vâlcea, totuși autorul pune reflectorul său descriptivo-narativ și individual pe câte unul sau altul dintre cei în cauză, care devin astfel, prin rotație, personaje principale, deși în funcție de acțiunile lor și de modul în care se raportează la armată, ei pot fi priviți și ca tipologii de băieți care au trecut prin această experiență. De exemplu, Cristian, cel care alege să facă armata doar pentru a avea un bun subiect de roman, poate fi privit ca genul de băiat ușor visător, deși nu este câtuși de puțin atins de morbul pateticului, ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre Anghelache, genul ultra-sensibil și mai ales ultra-religios, care nu își trăiește viața decât prin prisma învățăturilor Bisericii, un tip care deși nu are nimic de a face cu atmosfera cazonă, se încăpățânează să facă armata doar pentru a se putea apoi prezenta ca ofițer în rezervă al Armatei Române. Apar desigur și alte tipologii: a băiatului de bani gata, a smecherașului de cartier, și nu în ultimul rând, a celui „cu pile” care deși este trimis cu forța în armată pentru a se întoarce, dacă nu bărbat, cel puțin ceva mai disciplinat, totuși superiorii roiesc în jurul lui și îi fac tot felul de concesii și favoruri.

Întâmplările și trăirile lor sunt desigur comune cu ale tuturor celor ce au trecut cândva prin armată: dorul de casă, frustrările, instrucțiile, bețiile, năzbâtiile inevitabile urmate de consemnări, momentele de revoltă împotriva superiorilor ce nu sunt întotdeauna superiori în adevăratul sens al cuvântului. Dacă au devenit bărbați după șase luni de armată ar fi greu de spus. Totuși au învățat ceva: spiritul de camaraderie, care într-un fel sau altul este tot o nuanță a bărbăției. Și nu una de neglijat.

Bineînțeles, sunt surprinse aici și câteva tipologii de gradați, de superiori, dintre care se despring „din pluton”, superiorul ajuns în funcție „pe pile” fără a avea nici pe departe pregătirea necesară, precum și cel care se confruntă cu serioase probleme personale, dar care încearcă din răsputeri să nu lase ca acestea să îi influențeze cariera militară și modul în care își exercită atribuțiile în fața soldaților. De altfel, sondarea câtorva abisuri psihologice este unul dintre punctele forte ale acestui roman, cu atât mai mult cu cât Cornel Bălan realizează acest demers cât e poate de discret, lăsând tot timpul impresia că nu face altceva decât să redea cât mai realist cu putință doar o serie mai mult sau mai puțin banală de întâmplări din armată, din ultima armată.

Poate că acum romanul lui Cornel Bălan are două categorii de cititori: pe cei care pot spune: „a fost sau nu a fost chiar așa” și pe cei care pot spune doar: „ahaaa, deci așa ar fi fost dacă ar fi fost”. Dar peste numai două generații, el va fi cu siguranță un roman-document despre ce a însemnat cândva Armata Română.  


sâmbătă, 11 decembrie 2021

Trago-drame comice pe unde scurte și ultra scurte


Cronica volumului de proză scurtă, Oameni în trening de Robert Șerban

(Editura Polirom, 2021)

 


Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021). Cel mai recent material editorial al lui Robert Șerban este, surprinzător, un volum de proză scurtă, intitulat Oameni în trening, apărut în 2021 la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul conține un grupaj generos de proze scurte și foarte scurte, semn că autorul a tot adunat material în sertar de-a lungul timpului pentru acest proiect, proze ce au doi principali numitori comuni: primul ar fi acela că actanții surprinși în aceste povestiri sunt îndeobște oameni comuni, oameni ce se pot pierde ușor în mulțime, de unde și titlul volumului; iar al doilea, acela că situațiile descrise sunt o suită de drame sau adevărate tragedii, pe care însă autorul alege să le transpună sub formă de comedii, garnisindu-le, pe fiecare în parte, cu câte un final care stârnește dacă nu un râs hohotitor, cel puțin un zâmbet mai mult decât discret, aș putea spune chiar un zâmbet sapienial. Și aceasta pentru că, demersul lui Robert Șerban de a transforma în comedii ceea ce ar fi putut rămâne doar niște (aproape) tragedii, nu este unul gratuit, nici unul blasfemiator, ci este un act filosofic, din cel puțin două puncte de vedere: în cazul tragedi-comediilor avem de a face cu o formă de a sfida fatalismul propriu conceptului de tragedie, un mod de a da cu tifla ideii de destin, în final o încercare de reconciliere cu realitatea faptului că „necunoscute sunt căile Domnului” (a se citi după caz, ale vieții și ale morții) și ca atare o prosternare însoțită de „smulgerea părului din cap” nu ar fi în niciun caz o soluție; iar în ceea ce privește dramele de care autorul „își râde”, acestea sunt tot atâtea exemple care demonstrează faptul că „aparențele înșeală” (formulă pleonastică de altfel, întrucât termenul în sine de „aparență” denotă faptul că esența adevărului rămâne undeva în spatele cortinei și se cere descoperită, bineînțeles prin înlăturarea aparențelor), că de cele mai multe ori, tocmai atunci când avem mai multă încredere în judecățile noastre asupra celorlalți, ni se dovedește că ne înșelăm cu vârf și îndesat.

De altfel, cu aceste „concepte” Robert Șerban jonglează de mult timp și în poezia sa, în acele poeme cu tâlc, care te fac să își reconfigurezi automat sistemul de valori. S-ar putea spune chiar că în prozele din acest volum el nu face altceva decât să înveșmânteze în hainele brodate cu mult bun gust ale epicului (în sensul că proza sa nu prezintă urme de „burți” sau „zorzoane” inutile) ceea ce anterior esențializase în poezie. Tocmai de aceea, în urma lecturării unora dintre prozele sale ultra-scurte, senzația rămasă este asemănătoare cu aceea de după degustarea unei poezii.

Așadar, atât în proză cât și în poezie, Robert Șerban rămâne același spirit critic, ce reușește să îmbine armonios etica cu estetica, și care de fiecare dată ne surprinde cu noi mostre de esențe tari menite să ne facă viața mai frumoasă și mintea mai sănătoasă.

      

 

luni, 6 decembrie 2021

Odiseea ispitirilor

 

Cronica volumului Dea. Epicus brevis de Călin Dengel

(Editura Creator, Brașov, 2020)

 


Poetul Călin Dengel (n. 1981), membru al Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultură a Municipiului Ploiești și al Cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus”, a debutat în anul 2012 cu volumul de poezie Tellus, editura Grinta din Cluj-Napoca, colecția „Poezia 9”, sub pseudonimul Călin Derzelea, la care va renunța în anul 2015. În anul 2016 îi apare cel de-al doilea volum de versuri, Urbis, în colecția „Q poem”, la editura Paralela 45 din Pitești, iar în 2020 vede lumina tiparului și cel de-al treilea volum de poezie, intitulat Dea. Epicus brevis, apărut la editura brașoveană, Creator. 

Acest nou volum, Dea. Epicus brevis, având și un titlu cu rezonanță în lumea antică latină, este unul cel puțin inedit, în primul rând prin prisma faptului că este conceput sub forma unui lung poem în proză, dar nu unul oarecare, ci unul ce vine, din punct de vedere estetic și stilistic, în descendența primelor poeme ale lumii, Epopeea lui Ghilgameș, Ramayana și Mahabharata sau Iliada și Odiseea. Asemănarea cea mai puternică este chiar cu poemul primordial, Ghilgameș, prin aceea că și Călin Dengel își „scrijelește” povestea pe tablete, mai exact pe un număr de opt astfel de tablete, care sunt practic unități tematice menite să marcheze punctele de tensiune în derularea poveștii, sau mai bine spus a odiseei.

Din prima tabletă aflăm că povestea s-a petrecut într-un illo tempore arhetipal, într-o vreme în care zeii ce sălășluiau în tăria cerului își revărsau, cu sau fără motiv, mânia asupra oamenilor, într-o manieră de-a dreptul diluviană: „A curs din cer, zile la rând, mânia zeilor, orbi am fost, uzi și răsuciți, am uitat de inimile scăldate în otrava îngerilor, am uitat desfătarea stelei și dulceața cărnii, nici mai buni sau mai drepți nu am fost. Umbrele își întindeau pânzele în noi, nu mai îndrăzneam să ne potrivim ochii, am secat pe dinăuntru ca ulcioarele sparte, iar vorbele bune au scăpătat pe buze. Ca animalele știam de muncă, nutreț și adăpat”.

Aflăm apoi și despre existența personajului principal, naratorul epopeii, rămas anonim, un voinic ce îndrăznește să consulte „mașina știutoare de răspunsuri”, pentru a vedea când va veni mântuirea mult dorită, dar care în locul oricărui răspuns, se trezește ținta unei sarabande de ispite, aduse de o pasăre rea: „Aripile afurisite îmi dădeau târcoale, cu trufie mă priveau din toate părțile ochii vrăjmășiei. Departe de lumini, mă împingeau, în cea mai adâncă spărtură a negurei. Acolo rânjetul cel vechi și înveninat își făcu loc în urechile mele șoptind apăsat ispita”.

Urmează o pleiadă de ispitiri, amintind de cele din Eden, din Quarantania, din pustia Egiptului sau din Olimp. Dar cum eroul nostru nu este nici Adam, nici Hristos, nici Sfântul Antonie, nici Hercule, ci un simplu anonim (în mod clar anonimatul acesta denotă faptul că el este un simbol al omului comun, supus ispitelor), mai cade în înșelare, se mai trezește la realitate, se mai căiește, se mai revoltă, mai dă cu tifla păsării celei rele și celorlalte creaturi ce aduc ispitirile, ce-i vizează atât rezistența fizică, cât și pe cea spihică și spirituală, dar cum necum rezistă până în momentul providențial în care apare pasărea cea bună, cea menită să îl salveze și și să restabilească ordinea răsturnată prin mânia zeilor, pe care o întâmpină cu o cântare de slavă: „Mărire aripilor tale, cu pene de sider! Mărire ghearelor tale de oțel! Mărire clonțului tău ascuțit! Mărire ochiului tău de jar! Zborul să-ți fie lăudat și veșnic peste creștetele noastre! Fă-mă hrana ta! Nu lăsa viermilor lumii acesteia, să mă roadă până la ultima fărâmă. Du-mă cu tine în ceruri! Înalță-mă unde îți aprinzi ochiul! Așa am strigat cu toată puterea, iar ultima înghițitură cu ultima suflare se isprăviră”. 

Din păcate, mântuirea nu i-a venit în acel moment, căci pasărea mântuitoare avea și ea în plan să îi pună la încercare credința, destoinicia și tăria sufletească și trupească. Dar până la urmă epopeea ispitirilor se sfârșește și eroul nostru reușește să scrie această istorie și să o lase moștenire urmașilor săi, spre a le fi întărire întru ispite, însă nu mai înainte de a se fi transformat la rândul său în pasăre. Privită prin prisma evangheliei apocrife atribuită apostolului Toma, în care se spune că „Fericit este leul pe care omul îl va mânca, căci leul va deveni om; și blestemat este omul pe care leul îl va mânca, căci leul va deveni om”, sugerând prin aceasta că vânătorul și vânatul fac schimb între ei de naturi, se poate afirma că eroul devine pasăre ca urmare a faptului că a fost devorat interior de pasărea cea rea. Însă fiind umbrit de pasărea cea bună, noua lui natură de înaripat, se va menține în echilibru. De altfel, există inclusiv posibilitatea ca cele două păsări să fie una și aceeași, în etape diferite de metamorfozare spirituală, și să avem de fapt de a face cu o paradigmă cosmogonică de tip dualist, în care divinitatea supremă este și bună și rea, iar omul își găsește mântuirea tocmai în starea de echilibru dintre bine și rău, ca în mitica formulă yin și yang.

Construit la intersecția dintre epopee epico-mitologică și mărturisire spiritual-sapiențială, menită să redeștepte în conștiințele celor de astăzi valorile morale și virtuțiile cardinale,  poemul Dea. Epicus brevis al lui Călin Dengel, se învecinează, pe lângă Epopeea lui Ghilgameș, și cu Ispitirea Sfântului Anton a lui Gustave Flaubert, atât prin prisma priceperii de a „îmbrăca” liric acele ispite, cât și prin atmosfera agonică pe care reușește să o imprime „odiseei” sale.

Însă doza consistentă de inedit, despre care vorbeam  în deschiderea acestei cronici, vine din așezarea acestei cărți în peisajul literaturii române contemporane, mai exact din unicitatea ei în acest peisaj, Călin Dengel dovedindu-se astfel un poet înzestrat nu doar cu o imaginație bogată și o cultură pe măsură, ci și cu un gram de curaj în plus și bineînțeles cu un strop de frumoasă nebunie, întrucât lansarea pe piață a unei astfel de cărți implică și o doză considerabilă de risc, dacă luăm în calcul faptul că unii cititori s-ar putea să o evite, confundând-o cu o simplă reeditare a vreunei scrieri antice oarecare.  

duminică, 5 decembrie 2021

Un caleidoscop de imagini și stări

 Cronica volumului Efect întârziat de Oxana Gherman

(Editura Tracus Arte, 2021)





 

Oxana Gherman (născută în 1987, în Antonești, Republica Moldova) a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și a obținut un doctorat în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. Este lector la U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „B. P. Hașdeu” din Chișinău. În anul 2020 debutează cu poezie în revista Tribuna din Cluj-Napoca. În același an câștigă Premiul Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, iar ca urmare a acestui premiu, în 2021 îi apare volumul de debut, intitulat, Efect întârziat, la editura Tracus Arte în colecția „Traian T. Coșovei”.

Dintru început ar fi de spus că volumul este structurat pe două secțiuni aproximativ egale ca întindere, intitulate, Inspiră, respectiv, Expiră, două denumiri mai mult decât sugestive, ce denotă faptul că avem de a face cu o „respirație” poetică unitară; în prima parte fiind adunate poeme ușor introvertite, despre acumularea unor experiențe de viață, iar în cea de-a doua fiind dispuse cele în care poeta devine extrovertită, în care împărtășește și celorlalți, ceva mai fățiș (pentru că tot o formă de împărtășire este și în prima parte), stările trăite datorită sau din cauza experiențelor acumulate.  

Poemele din Inspiră deși sunt concepute la persoana a II-a singular, masculin, par mai degrabă niște afirmații retorice, ca și cum cel căruia îi sunt adresate ar fi undeva foarte departe și nu le-ar mai putea auzi, dar pe care poeta trebuie totuși să le rostească, sau mai bine spus, să le numească, pentru a și le fixa, a și le asuma, a și le interioriza. Ceea ce mai atrage atenția la poemele din această secțiune este și faptul că sunt foarte vizuale, imaginarul Oxanei fiind unul foarte variat și în același timp foarte dinamic, unele poezii putând fi considerate adevărate scenarii pentru filme de scurt metraj, cum este exemplul și celui ce deschide secțiunea și totodată volumul: „erai singur în parcul pentru câini/ priveai ore în șir cum se oglindesc între ele clădirile/ cu fațade din sticlă cum mișună oamenii în salopete/ de culoarea furnicilor prin scheletele unor zgârie-nori/ de sub casca roșie șeful de șantier îți vorbea răstit/ scuipându-se în barbă după o noapte petrecută cu/ gentleman jack și brother louie louie louie/ aveai chef să urci pe cel mai înalt vârf de beton/ ca să urli e vineri sau împușcați-vă câinii/ și să plonjezi”.  

De altfel, sentimentul solitudinii, generat de absența din arenă a celui căruia îi sunt adresate poemele, persisită pe tot parcursul acestei secțiuni, fiind prezent într-o formă mai clară sau mai estompată în fiecare poem, dar fără a fi un sentiment sfredelitor, ca durerea sau furia, ci mai curând unul vag apăsător, ca melancolia survenită în urma resemnării cu pierderea suferită: „dar mă dezic de mine și plecăm în direcții opuse/ pentru că vreau să urc pe marginea balconului/ în fața unui apus să privesc în jos și să nu văd/ nimic să desfac brațele de câteva ori să-mi dau/ cu salivă pe deget și să șterg linia orizontului/ ca pe-un marcaj de creion chimic// vreau să dorm într-o cameră goală încuiată/ pe dinafară repetându-mi că timpul meu va veni/ când trupul lui mă parcurge// vreau să fiu lipsită de șarm/ despuiată de tot ce nu-mi aparține/ și împinsă în fața lumii”.

În cea de-a doua secțiune a volumului, în „Respiră”, se schimbă în primul rând „destinatarul” mesajului, poeta nu se mai adresează niciunui „tu”, indiferent de cât ar fi acesta de aproape sau de departe, ci vorbește doar la persoana I singular, semn că este pe deplin asumată și pregătită să se expună lumii întregi în toată splendoarea și vulnerabilitatea sa. Persistă și în această parte imagistica la fel de puternică și dinamica la fel de antrenantă, iar starea predominantă este cea de împăcare cu sine, chiar dacă este cât se poate de clar că acest ciclu poetic descrie de fapt procesul ce duce la împăcarea cu sine, proces presărat cu tot felul de lupte interioare, cum ar fi exemplu lupta cu fricile ce căpușează capacitatea de mobilizare și de acțiune: „am șters cuvântul frică și am promis în schimb o poveste/ cea din cauza căreia suferim când suntem mici/ despre urletul gutural spintecând vintrele beznei/ despre pământul care înghite oameni/ de atunci îl strig pe tata în somn/ să treacă peste desișul nopții/ cu mașina lui de tuns iarbă”.

Poemul din finalul ciclului și respectiv al volumului surprinde poeta într-o stare nouă, inedită, într-o stare extatică de curaj vecin cu nebunia, ce denotă în primul rând atingerea unui nivel de asumare totală: „acum (îmi vine să urlu) acuuuuuum/ fără o secundă de amânare/ în clipa asta/ în punctul de incidență se întrezărește ceva/ în stare să mă răpună și vreau să știu/ cum arată arma îndreptată împotriva mea și/ care o fi unghiul pentru țintă exactă/ tot ce vă spun e doar jumătate din ce nu spun//  am o coardă tăiată va trebui să/ nimeriți în cealaltă acum”.

Așadar, la ceasul debutului său, Oxana Gherman scrie o poezie în egală măsură vizuală, dar și subtilă, psihologică, ce comportă atât un puternic impact direct, cât și o invitație la reflecție. Volumul său de debut, Efect întârzit, poate fi definita ca un caleidoscop de imagini și stări. Este cât se poate de clar că poeta stăpânește deja o serie de tehnici poetice, dar ceva îmi spune că pe viitor ne va surprinde și cu alte registre lirice și epice, că va căuta să se reinventeze cu fiecare nou volum. Dacă voi fi avut dreptate rămâne de văzut. Până atunci, recomand cu căldură Oxana Gherman și al său Efect întârziat.