„Cerul e albastru. Te iubesc!”

Cronica volumului Și dacă tu ești o planetă străină de Traian T. Coșovei

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Traian T. Coșovei (1954 - 2014) a fost un poet român optzecist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Cenaclului de Luni. Împreună cu poeții Mircea Cărtărescu, Ion Stratan și Florin Iaru formeză nucleul greu al Generației 80. În această formulă publică și volumul colectiv Aer cu diamante (Litera, 1982), care devine un fel de fanion al întregii generații. A debutat în anul 1978 cu volumul de poeme Ninsoarea electrică, apărut la editura Cartea Românească. De-a lungul întregii sale vieți a publicat nu mai puțin de douăzici și unu de volume de poezie și critică literară, fără a mai pune la socoteală antologiile sau reeditările. Dintre volumele sale amintim aici doar câteva, într-o selecție absolut aleatorie: 1, 2, 3 sau… (Albatros, 1980), Cruciada întreruptă (Cartea Românească, 1982), Rondul de noapte (Militară, 1987), Mickey Mouse e mort (Cartea Românească, 1994), Ioana care rupe poeme (Asociația Scriitorilor & Cartea Românească, 1996), Bună dimineața, Vietnam! (Călăuza, 1999),  Greva căpșunelor (Libra, 2004), Jurnalul morilor de vânt (Tracus Arte, 2012) și Aritmetica pleoapelor (Tracus Arte, 2013).

În anul 2021 apare o nouă antologie de autor, de data aceasta una tematică, întrunind cele mai frumoase poeme de dragoste, Și dacă tu ești o planetă străină, selecția poemelor aparținând soției acestuia, prozatoarea Ștefania Coșovei. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că ceea ce mi-a atras atenția la poemele de dragoste ale lui Traian T. Coșovei este faptul că el reușea, asemenea unui alchimist de cuvinte, să extragă acele cuvinte ce exprimă sentimentele cele mai curate, din absolut toate câmpurile lexicale: din metalurgie, din istorie, din geografie, din botanică, din mitologie, din religie, din astronomie, din arheologie, ca să nu mai vorbim despre trimiterile la literatura universală prezente la tot pasul. Un prim exemplu în acest sens poate fi chiar poemul cu care se deschide antologia de față, Metalurgia unui sentiment: „Iubito, vrei să te vorbesc la trecut?/ Dar eu am metalizat trecutul până l-am făcut/ un continent nenăscut./ L-am făcut din cuvinte și fiere - / în fiare și fierării./ Iartă-mă că n-am avut mierea la mine/ ca să te fac din poezie în poezii./ Iartă-mă, înco o dată, continent nenăscut:/ n-am avut la mine toate cuvintele/ ca să te vorbesc la trecut”.

De asemenea, o altă strategie poetică foarte interesantă și totodată misterioasă din lirica lui Traian T. Coșovei este aceea de a-și plimba cititorul de la Ana la Caiafa printre cuvinte și imagini aparent disonante, care luate separat abia dacă mai prezintă vreun interes în ziua de astăzi, pentru ca fie la final, fie în mijlocul șuvoiului de imagini, să scoată, ca din pălărie, acele cuvinte care să transforme întregul amalgam de vocabule mișcătoare în stil brownian, într-un sublim poem de dragoste, care dintr-o dată capătă limpezimea unui izvor de munte și oferă totodată și revigorarea dată de acesta: „Nu-mi place muzica pe care o asculți,/ nu-mi place stilul tău de viață,/ nu-mi plac pisicile tale,/ nu-mi place câinele tău,/ nu-mi plac parfumurile tale,/ nu-mi place felul în care vorbești franceza/ nu-mi place maică-ta,/ nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,/ nu-mi place cum te privești în oglinzi,/ nu-mi plac rochiile tale,/ nu-mi plac fotografiile tale,/ nu-mi plac tablourile tale de pe pereți...// Cerul e albastru. Te iubesc!”.

Și pentru că despre poezia de dragoste este mai bine să tăcem, să nu descoasem prea mult sentimentele poetului (ar fi o dovadă de indiscreție, dar și de risc), m-am gândit că cel mai bine ar fi ca, în cele ce urmează, să las poezia să vorbească de la sine. Așa că voi reda în întregime alte trei scurte poeme, încheind cu cel dedicat chiar celei ce a alcătuit această antologie, soției sale, Ștefania Coșovei:

 

„Se spune că frumusețea Elenei din Troia

putea lansa la apă patru sute de corăbii.

 

Gândește-te de două ori

până când să lansezi frumusețea la apă.

 

Cerul e albastru, îndepărtat.

A te îndrăgosti este ca și cum ai spiona un înger”;

 

„De ce te-ai făcut frumoasă

tocmai în iarna aceasta

în care nu ninge?

 

Iubito,

dacă aș fi un secret,

ce-ai face cu mine?

M-ai păstra

sau m-ai spune?”;

 

„Mai dă-mi o șansă, șperaclu-speranță,

o lesă de amintiri la drumul mare...

Îndurare, iubita mea, haraci și peșcheș,

tribut pe iertare!

 

Dăruiește-mi parfumul tău de foame și sete;

dă-mi, dă-mi ceva care să te uite, să te regrete

și să te zidească-n firidă

os lângă os, cărămidă de cărămidă

tandră, demolată de mângâieri -  

zugrăvită cu dezmierdări de niciunde, de altădată...

 

Tu, iubito, care dai catedralelor de vis și absint

numele meu: Niciodată!”

 

 

 

 

Cu inima pe tavă pe tabla de șah

Cronica volumului de poezie, Jurnalul insurgentei anA de Gabriela Ana Bălan

(Editura Neuma, 2022)

Gabriela Ana Bălan s-a născută în 1968, la Sibiu, dar din 1993 locuiește în comuna Alexandru Vlahuță din județul Vaslui. De-a lungul timpului a colaborat cu poezie și critică literară la mai multe reviste culturale, dintre care amintesc: Transilvania, Astra, Plumb, Euphorion, Sintagme literare, Bucureștiul literar și artistic, Meridian Cultural Românesc, Literadura, Secolul XXI, Nautilus (Israel), Peregrinări (Irlanda) sau Alchemia (Canada). A debutat editorial cu volumul Împăratul de ceară (Editura Singur, 2012).  Au urmat volumele: Labirintul de cristal (Editura Self Publishing, 2014), Moartea trece pe tușă (Editura Art Creativ, colecția Regal, 2016 – volum distins cu Premiul Editurii Salonul Literar, 2017), Ochii leului berber (Editura Grinta, 2018), Prea mulți Pilați pentru două mâini (Editura Salonul Literar, 2021), Jurnalul insurgetei anA (Editura Neuma, 2022) și Diminețile din templul cuvintelor (Editura Rafet, 2022). În cele ce urmează mă voi apleca supra celui mai recent volum de poezie, Jurnalul insurgentei anA, apărut în anul 2022, la editura Neuma.

Așa cum reiese și din titlu, în paginile acestui nou volum, poeta Gabriela Ana Bălan se vede pe sine ca o luptătoare. Care sunt armele ei? Cuvintele, metamorfozate în poezie. Cu cine se războiește ea? În principiu, cu asemenea arme, aparent inofensive, dar cât se poate de subtile și puternice, nu te poți lupta decât cu dușmani nevăzuți, abstracți și la rândul lor, subtili. Iar primul dușman cu care poeta se ia la trântă în acest volum este timpul, a cărui necruțătoare armă este însăși moartea, prin care îi răpune mereu pe cei dragi: „timpul meu/ o foaie albă de hârtie/ modelată în formă de fluture/ de mâinile mamei/ într-o zi de post/ mi-a stors pe buze lapte de aloe/ am plâns/ până când mi-a dat numele ei// tata a venit să mă ia acasă/ cu haine prea mari/ mâinile erau atât de lungi/ încât vârfurile degetelor/ mi-au ajuns pe clapele pianului/ din sala filarmonicii vis-a- vis de spital/ încă mai visez că mă roagă/ să îi cânt// 22 și 22 de minute/ aripi de fluture/ viața mea din secolul trecut/ umbra sorții veacului prezent/ eu/ scriu”; „Am adormit cu gândul/ că sunt femeia care își apără/ patria visului/ și patria inimii/ cu arma cea mai puternică din lume/ cuvântul”.

Și pentru că orice război are nevoie de un teatru de război, poeta a ales să își ducă bătăliile, cum altfel decât, mitologic și metaforic, pe o tablă de șah (reală sau metafizică): „orașul meu e pavat/ ca o tablă de șah/ copiii mei își aleg/ pătrate albe, pătrate negre/ după umbra soarelui/ din farfuria de la micul dejun// costumați în piesele jocului/ se întrec/ în căutarea reginei/ uitând că s-au născut/ cu moartea în brațe/ dar foarte atenți/ să nu o scape cumva/ pe o pavelă neagră”. Nu întâmplător poeta își invocă, încă din primele două poeme ale cărții, atât părinții, trecuți la cele veșnice, cât și copiii, ci tocmai pentru că inima sa este împărțită mereu între unii și ceilalți, ca și cum iubirea nu ar fi de ajuns și pentru unii și pentru ceilalți.  

Deși sunt în mare parte poezii bătăioase, discursul Gabrielei Ana Bălan este unul ce fluctuează perpetuu între duritate și duioșie, între demnitate și supunere, între hotărâre și resemnare. Și aceasta deoarece poeta își asumă pe deplin feminitatea, cu toate vulnerabilitățile ei inerente. Este o războinică, dar una a luptei metafizice. Are drept armă poezia, dar pentru ca aceasta să aibă sorți de izbândă împotriva dușmanilor celor atât de subtili, cum sunt demonii interiori, fricile, moartea fizică sau spirituală, ea trebuie să își desfacă pieptul, și nu în gestul revoluționar din celebra pictură, „Libertatea conducând poporul”, ci pentru a-și scoate inima (tot în sens metafizic) și a umbla cu ea pe tavă pentru că, în fond, inima este adevărata sa armă, izvorul poeziei, al puterii și al vieții.

În final, voi reda poezia cu care Gabriela Ana Bălan alege să își încheie volumul, și nu doar pentru că este cea din urmă, ci pentru că îmi pare că ilustrează cel mai bine atmosfera generală a cărții: „nu există minune/ fără înger/ s-a mai spus/ nu am crezut/ dar a venit unul de sus/ nu seamănă cu mine/ nici cu Isus// un înger plânge peste țara mea/ cu un ochi de tată/ cu un ochi de mamă// acum am înger/ pot cere o minune/ am puterea/ să cred că mâine/ în lacrimă voi înmuia/ un colț de pâine// o pâine coaptă în pace/ în țara mea/ nici nu contează cine o frământă// peste munți de copii/ urcați pe umerii altor copii/ m-a dus în zbor/ și am simțit cum lacrimile dor/ mi s-a desprins o aripă/ nu am vrut-o la loc/ mi-a căzut frunza din cununa de laur/ nu am vrut-o la loc/ m-a părăsit până și gândul/ că într-adevăr aș putea zbura/ printre focuri de armă/ nu l-am vrut înapoi// un înger cu arma la umăr/ am visat un înger soldat/ plânge pentru noi/ nu mai contează ce minune/ îmi dă înapoi/ vreau ziua de mâine/ vreau ziua/ vreau”.

 

Niciodată moartea nu fu mai haioasă

Cronica volumului Melancolica moarte a Băiatului-stridie & alte istorii de Tim Burton

(Editura Humanitas, 2023)

 

Recunosc, nu m-am uitat la niciun episod din serialul Wednesday de pe Netflix, deci nu menționarea faptului că Tim Burton este regizorul acestui film m-a determinat să iau cartea aceasta la răsfoit în librăria Librarium Casa Cărților din Slobozia, ci însuși titlul cărții (se știe că moartea atrage curiozitatea, reciproca fiind valabilă doar pentru pisici), ilustrația de pe copertă, despre care am aflat, un rând mai la vale, că este opera aceluiași Tim Burton, și nu în ultimul rând faptul că este tradusă de Marius Chivu care m-a rupt în bucăți cu ani în urmă, cu volumul său de poeme, Vântureasa de plastic (Humanitas, 2018).

Ce-i drept, răsfoit este impropriu spus, pentru că a mea conștiință de cititor (scuzați inversiunea, nu a fost pentru vreun efect stilistic vădit expirat, ci doar pentru evitarea cacofoniei) nu îmi permite să deschid la întâmplare o carte, ci mă obligă să o citesc da capo și de preferat al fine. Așa că, am luat-o cu începutul, care s-a dovedit a fi unul... mortal de haios: „Băiețișorul o plăcea pe Chibrita,/ i se părea fatală./ Iubea chipul ei drăguț,/ o găsea mortală.// Dar cum se-aprinde flacăra/ între un băț și-o chibrită?/ S-a aprins literal:/ au ars într-o clipită”. Întrucât am întâlnit în aceste doar opt versuri și suprarealism, și jocuri de cuvinte și umos de cea mai bună calitate și nu în ultimul rând atitudinea ludică de a bagateliza ideea morții prin intermediul parodiei, m-am avântat și mai departe.

Așa am făcut cunoștință cu Dl și dna Smith, nu cei din celebrul film, cu Brad Pitt și Angelina Jolie, ci alții care s-au trezit că trebuie să crească un roboțel, ca urmare a infidelității doamnei Smith, care „l-a tradus” pe domnul Smith cu un electrocasnic, cu Zgâicioasa, care a câștigat concursul local de zgâit, cu Băiatul cu piroane în ochi ce se străduia să împodobească, în van, un brad artificial, cu Fata cu mulți ochi, ce inunda în jur când plângea, cu Puștiul-Pată, cel mai straniu supererou, a cărui singură frică era de... apă. Și bineînțeles, cu Băiatul - stridie, cel afișat ca exponat în titlul și pe coperta volumului, a cărui poveste mi s-a părut de-a dreptul impresionantă, iar a cărui melancolică moarte m-a emoționat până la lacrimi... de râs. Într-atât încât am decis să vă redau aproape integral acest poem, deși este cel mai lung și totodată cel mai amplu din întregul volum: „I-a cerut mâna-n deșert,/ s-au căsătorit lângă mare,/ nouă zile de miere/ au petrecut în Baleare.// La cină-au avut un meniu special -/ tocană de alge și câte-un pește rotund./ Iar în timp ce mâncau,/ aleasa și-a pus o dorință în gând.// Dorința i s-a împlinit - a născut un copil./ Dar era, oare, micuțul uman?/ Hmm,/ posibil!!// Zece degete la mâini, tot așa la picioare,/ avea puțulică, vedea,/ putea auzi și simțea,/ dar normal?/ Nu prea./ Această nenaturală naștere, această pacoste-a lor/ era începutul, sfârșitul și suma jurămintelor.// Ea ceru socoteală la doctor: „Cum să fie al meu ăst băiat!?/ Miroase-a ocean, a fructe de mare,-i sărat””// „Ar trebui să mulțumești pentru atâta noroc,/ chiar săptămâna trecută/ am consultat o fetiță cu trei urechi și cu cioc./ Că fiul tău seamănă c-o stridie,/ ce vină am oare?!/... Nu v-ați gândit, din întâmplare,/ să-nchiriați o casă aproape de mare?”// Fără a ști ce nume să-i dea,/ i-au spus, simplu, Sam,/ și uneori, când regretau că n-au doică, „chestia aia ce seamănă-a scoică”.// Se întrebau toți, dar nimeni nu știa/ când băiatul-stridie își va părăsi cochilia?// (...)// Doctorul spuse:/ „Nu sunt sigur,/ dar cauza poate fi ea însăși un leac./ Se spune că stridiile-s afrodisiac./ De v-ați mânca fiul,/ s-ar putea s-o faceți neîncetat”// Pe vârful degetelor tatăl veni pe ascuns,/ - era o noapte cu lună -/ avea broboane pe frunte,/ iar pe buze,-o minciună./ „Băiete, ești fericit? Nu vreau să mă bag,/ dar tu nu visezi îngeri cu care te joci printre nori?/ Nu ți-ai dorit niciodată să mori?”// Sam clipi dublu din ochi,/ dar rămase tăcut./ Tatăl strânse cuțitul în pumni./ Își lărgi nodul cravatei la gât...// De cum fu înșfăcat,/ Sam se scăpă-n pijamale de frică./ Tatăl duse cochilia la gură/ și Sam fu-nghițit într-o clipă.// L-au îngropat degrabă-n nisip, lângă mare,/ - au lăcrimat, s-au rugat -/ când s-au întors acasă era încă soare.// O cruce din surcele era mormântul Băiatului-stridie./ Cuvintele scrise-n nisip/ spuneau că Isus mântuie.// Dar amintirea lui se pierdu odată cu primul val/ mai înalt.// Odată ajunși acasă în pat,/ el o sărută și îi spune:/ „Hai să ne facem de cap.”// „De data aceasta”, șopti ea-ngrijorată,/ „să ne gândim, te rog, la o fată””.

După acest poem atât de suav de macabru, merită să mai trecem în revistă și alte personaje de aceeași factură: Voodooțica, cea cu multe bolduri colorate înfipte în inimă, Roy, băiatul-toxic, cel ce se dădea în vânt după amoniac, clorură și fosfat, Mumiuțul, băiatul ghemotoc, cel născut din blestemul unui faraon egiptean, Gunoiela, fata născută din resturi și gunoaie, care era mereu plină de zoaie și Cărbunelul, cel pentru care, cel mai frumos cadou de Crăciun era un bulgăre de huilă.

Aceste poeme ale lui Tim Burton mi-au amintit de un alt volum savuros tocmai prin îmbinarea aceasta stranie dintre umor și macabru, este vorba despre Poezii pentru văduve semnat de Marcica Belearta (pseudonimul poetei Ioana Laura Florescu), pe care, de asemenea îl recomand cu aceeași plăcere morbidă.

Revenind însă la volumul de față, special pentru a închide cronica aceasta oarecum atipică, este momentul să spunem câteva lucruri și despre autor.

Tim Burton este, cu normă întreagă, regizor și scenarist, printre peliculele sale celebre numărându-se Batman-ii din 1989 și 1992, Charlie și fabrica de ciocolată (2005), Alice în Țara Minunilor (2010), Copiii domnișoarei Peregrine (2016) și bineînțeles deja vedeta serialelor, Wednesday (2022), film ce vine în descendența celor cu macabra familie Addams, și care a fost filmat în bună parte în România. Apetența sa spre morbid îl impune drept unul dintre cei mai originali și stranii regizori de la Hollywood, dar și drept unul dintre cei mai buni scriitori ai genului cunoscut îndeobște drept comedie neagră. În mod surprinzător, nici ilustrațiile sale nu sunt de neglijat, ceea ce ne pune în situația de a-l recunoaște pe Tim Burton drept un artist complex și cine știe, poate chiar complet.

 

 

„Moarte, unde îți este veninul? unde, iadule, îți este victoria?”

Cronica antologiei Întâlniri. Poezii din Ucraina și Polonia

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Luna aceasta se împlinește un an de la începerea invaziei ruse în Ucraina, operațiune care a căpătat prea repede numele de „Războiul din Ucraina”. Însă mie nu îmi vine să îi spun „Războiul din Ucraina”, pentru că nu este propriu-zis un război, ci avem de a face strict cu o țară agresoare, invadatoare și cu una care încearcă din răsputeri să își mențină independența, și să își recâștige teritoriile răpite în mod nedemn de către agresor. Este o reiterare modernă a clasicei lupte dintre David și Goliat, dintre o țară vulnerabilă din punct de vedere militar și un gigant înarmat până în dinți. Nu cu mult timp în urmă, Polonia, o țară a cărei istorie modernă este sinonimă cu ocupația străină, a devenit victimă colaterală a Rusiei, ceea ce a făcut ca între cele două state agresate, Ucraina și Polonia, să se sudeze și mai mult solidaritatea. În lupta cu tirania, războiul nu se poartă doar cu arme fizice, cu tancuri, avioane sau mitraliere, ci și cu arme spirituale, prin cuvânt, fie că este vorba despre discursuri pacifiste, încercări de negociere a păcii sau poezie.

Și pentru că am ajuns la poezie, în cele ce urmează vă voi prezenta antologia de poezie, Întâlniri - Poezii din Ucraina și Polonia, apărută spre finele anului 2022 la editura Tracus Arte. Volumul beneficiază atât de o prefață, semnată de Ewa Goczal, cât și de o postfață aparținând Cameliei Dinu, iar traducerea poeziilor a fost realizată de un colectiv format din Constantin Geambașu, Luiza Săvescu, Vasile Moga, Ioana-Diaconu Mureșan, Marina Ilie și Maria Hoșciuc. Au fost selectați pentru această antologie câte zece poeți din fiecare dintre cele două țări. Astfel, din partea Ucrainei, semnează: Serhii Jadan, Natalia Belcenko, Mîroslav Laiuk, Katerîna Mihalițîna, Halîna Kruk, Iurii Zavadskîi, Ostap Slîvînskîi, Irîna Șuvalova, Olesia Mamchych și Dmîtro Lazutkin, iar din partea Poloniei, îi avem pe: Jan Polkowski, Wojciech Wencel, Tadeusz Dabrowski, Mirka Szychowiak, Ryszard Wasiliewski, Krzysztof Szatrawski, Roman Honet, Adam Leszkiewicz, Dariusz Suska, și Justyna Bargielska.

De bună seamă că subiectul principal al acestor poezii este războiul, prezent, cum este și firesc, mai pregnant în cazul poeților din Ucraina, deși el nu lipsește cu desăvârșire nici din creațiile poeților poloni, unde plaja de subiecte este totuși ceva mai diversificată, dar având totuși de a face cu tema suferinței, a ocupației, a agresiunii de orice fel și nu în ultimul rând, a identității, atât naționale cât și personale.

Cu toate acestea, între poezia celor două țări există un puternic liant, și acela nu este într-atât suferința și groaza de război, cât mai curând credința în Dumnezeu, în faptul că până la urmă David trebuie să învingă, că victoria va fi a celui nevinovat.

Astfel, în secțiunea poeziei din Ucraina, într-una dintre poeziile sale, Serhii Jadan (cunoscut cititorilor români și datorită romanelor sale traduse în limba română), personificându-și țara, se roagă îngerilor pentru ea: „Păziți-o, îngeri, luați-o sub aripile voastre ușoare./ Spuneți-i să-și  păstreze calmul când intră din nou în cădere liberă”; Halîna Kruk își începe una dintre poezii parafrazând o replică a Sfântului Apostol Pavel adresată morții (deși vădit retorică), „Unde îți este moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni, 15, 55), iar parafraza și continuarea acesteia sună cam așa: „Moarte, unde îți este veninul? Unde, iadule, îți este victoria?/ Prin puterea acelei iubiri care vindecă/ și ne face întregi pe noi cei înjumătățiți,/ rostogolești piatra de pe inimă precum piatra de pe mormânt”; iar Irîna Șuvalova își încheie poemul Vox (din ciclul „Cântece de sfârșit”), cu versurile: „exact așa aș vrea să vorbesc/ ca un fulger de foc noaptea deasupra mării/ ca femeia beată care merge pe stradă cântând/ ca și cum nimeni n-ar auzi/ numai dumnezeu”.

Trecând la secțiunea dedicată poeților poloni, trebuie spus că aceștia dovedesc un și mai mare atașament față de valorile religioase (să fie oare vorba despre moștenirea spirituală a Papei Ioan Paul al II-lea?), divinitatea fiind prezentă, într-o formă sau alta, în mai toate grupaje de poezie ale acestora. Jan Polkowski, spre exemplu, imortalizează o secvență dintr-un Ajun cernit: „Azimă, Ajunul, mama în rochie cenușie/ așează cum spune tradiția încă o farfurie/ în dreptul scaunului gol. Se uită fără să se miște/ prin noi și prin aerul tremurând, borș de sfeclă,/ pește și fân crenguțe de brad, prin pereții/ acoperiți de ger spre drumul din piatră albă/ și spre silueta aplecată/ prăbușindu-se sub povara trădării inevitabile”; Wojciech Wencel scrie o poezie mistic-patriotică, în care Dumnezeu și patria devin valorile supreme ale poetului: „Scriu același poem despre tine Polonia/ dar îmi lipsesc cuvintele pentru a te reda/ poeziei contemporane// croindu-mi drum printre șisturile limbii/ curățam cu peria pietrele/ subiectelor și ale predicatelor// am scormonit în textele vechilor legăminte/ am încercat să sap până la sensul/ conceptelor: Dumnezeu onoare patrie// dar de fiecare dată a fost la fel -/ de sub mormanele limbii polone vechi/ se uitau la mine ca într-o oglindă// ochii credincioși ai celor jertfiți”; iar Ryszard Wasiliewski îl cercetează iscoditor pe Dumnezeu, într-un splendit psalm ce nouă românilor ne amintește de psalmii arghezieni: „spune-mi Doamne/ cum vine asta/ că doar mi-ai dat o părticică din Tine/ dar nu știu - când ard în foc -/ dacă Te faci cenușă odată cu mine/ ca amestecați cu praful pământului/ să renaștem în piatră/ în iarbă// și dacă duși de vânt nu intrăm în ochii/ celor îngenuncheați în loc să-i binecuvântăm// când mi-e atât de frică/ de nu vreau să mă-nec în vin/ nu în cenușă caut scânteia/ ci-n picăturile de rouă/ și-n frunza renăscută a pomilor”.

Așadar, poeții din Ucraina și Polonia sunt uniți atât în determinarea de a-l înfrunta și învinge pe Goliat, cât și în credința că până la urmă Dumnezeu va face dreptate.  

 

Cum îl văd azi evreii pe Iisus Hristos

Cronica volumului Isus și Iuda de Amos Oz

(Editura Humanitas Fiction, 2023)

 

Relația mea cu opera lui Amos Oz (1939 - 2018), considerat cel mai important prozator și eseist israelian contemporan, a fost una întru câtva sinuasă. Am încercat să îl citesc mai întâi ca prozator, și am ales ca primă lectură, romanul Rime despre viață și moarte, pe care în primă fază nici nu am reușit să îl termin, văzându-mă nevoit să îl abandonez după primele treizeci de pagini (niciodată nu abandonez o carte mai devreme). Apoi l-am descoperit ca eseist, cu volumele Dragi fanatici și Cum să lecuiești un fanatic, și pot spune că în această nouă calitate, m-a fascinat de-a dreptul, mai cu seamă pentru obiectivitatea frapantă cu care analiza perpetuu conflict dintre israelieni și palestinieni, temă care a ajuns, pentru o vreme, să mă obsedeze. Apoi am zis să îi mai acord o șansă și ca prozator și am reluat Rime despre viață și moarte, pe care de data aceasta am dus-o la bun sfârșit, fără însă a mă impresiona în vreun fel, apoi am mai citit Sumki și Deodată în adâncul pădurii, pe care le-am considerat două povești fascinante pentru copii și adolescenți, și Aceeași mare, care din nou mi s-a părut o carte interesantă, dar mai curând prin prisma structurii inedite și a poeziei, decât a subiectului în sine.

Iată-ma ajuns astăzi la o nouă întâlnire cu eseistul Amos Oz, prin prisma plachetei Isus și Iuda, apărută la începutul anului 2023 la editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz, în traducerea Ioanei Petridean, având o prefață semnată de Erri de Luca, care mă fascinase, la rândul său, cu mini-romanul În numele mamei.

Eseu acesta pornește de la o întrebare cel puțin interesantă: „Cum îl mai văd astăzi evreii pe Iisus Hristos?”. Iar răspunsul este unul dual, în funcție de formarea religioasă a acestora. Astfel, aflăm că până în ziua de astăzi, evreii fundamentaliști, ortodocși, cum își spun ei, dacă sunt nevoiți să vorbească despre Iisus, folosesc sintagma „Omul Ăla”, cu un ton vădit peiorativ; în schimb, evreii ceva mai destupați la minte, fac eforturi să îl redescopere pe Iisus și să îl analizeze, fie doar și numai în calitatea sa de evreu. Cert este că nici unii, nici ceilalți nu iau în calcul ideea de a se raporta la Iisus Hristos, ca la Mesia cel prezis de profeți și așteptat de ei de la începutul vieții pe pământ, ceea ce, până la urmă, este întru câtva firesc.

Amos Oz se situează în tabăra evreilor reformiști, care se dovedește fascinat de personalitatea lui Iisus Hristos, pe care îl va ortografia tot timpul ca Isus, ceea ce nu este nicidecum o crimă (aviz creștinilor fanatici), iar această fascinație vine din familie, de la un frate al bunicului său, un oarecare profesor universitar, Joseph Klausner, care la începutul secolului XX publică două cărți despre apariția creștinismului, prin care încearcă să îl recupereze pe Iisus ca evreu (pentru că, se pare, inclusiv evreii îl scoseseră din rândul conaționalilor săi), incluzându-l, „alături de alți mari vizionari rătăcitori evrei, precum Spinoza sau Heine, în perena tradiție evreiască a dezbaterii, dezbinării, disputei, neînțelegerii, îndoielii, a căutării spirituale și a reinterpretării la nesfârșit a textelor antice, într-o infinitate de moduri creative”.

Așa cum spuneam și mai sus, Amos Oz devine încă din copilărie fascinat de personalitatea lui Iisus, și chiar dacă nu se situează mereu pe aceeași poziție de gândire cu acesta, neputând să înțeleagă, printre altele, porunca întoarcerii obrazului și nici pe cea a iubirii tuturor oamenilor, îl găsește drept unul dintre cei mai luminați evrei din toate timpurile, drept un rebel sau mai bine spus drept un evreu reformist, un zelot răsvrătit, ca mulți alții din vremea lui. Iată cum descrie Amos Oz relația sa cu Iisus Hristos: „În timp ce citeam Evangheliile, m-am îndrăgostit de Isus: de poezia lui, de viziunea lui, de tandrețea lui, adesea inseparabilă de imprudență și de mânie, de magnificul său simț al umorului, de subtilitatea înduioșătoare a înțelepciunii lui, de faptul că învățăturile lui tind să fie uneori surprinzător de pline de veselie, chiar jucăușe. Este inutil de spus faptul că nu puteam fi de acord cu Isus în anumite privințe. Iar lucrul acesta este cât se poate de firesc: nu poți face niciodată doi evrei să cadă de acord în privința nici unei chestiuni. De fapt, este foarte greu să găsești până și unul singur dintre noi care să fie de acord cu el însuși sau cu ea însăși, și asta pentru că tindem să fim ambivalenți și pentru că mințile și sufletele noastre sunt divizate” (asistăm astfel și la o descriere a evreilor, strict din interior, una care de altfel ne aduce răspunsuri la multe întrebări despre aceștia).

Am arătat puțin mai sus două dintre punctele în care Amos Oz nu este de acord cu Iisus Hristos. Dar marea sa „durere” este însă alta, și anume problema lui Iuda Iscarioteanul (sau Iscariotul, cum îl numește acesta). Mai pe scurt, Amos Oz nu poate să accepte în ruptul capului relatările evanghelice legate de trădarea lui Iuda și de spânzurarea ulterioară a acestuia, pe care le consideră niște „adaosuri” inutile la Evaghelii, care altminteri ar fi rămas o poveste foarte frumoasă. Mai mult decât atât, el caută tot felul de explicații „logice” care să arate că lucrurile nu au stat întocmai precum le prezită Sfântul Evanghelist Marcu (Amos Oz face referire strict la textele din Marcu 11, 15-18; 14, 32-50; 15, 33-37).

Dar de fapt, cum de altfel ni se și dezvăluie la un moment dat, nu trădarea în sine îi neliniștește pe Amos Oz și pe evrei în general, ci faptul că, din cauza relativei omofonii dintre numele Iuda și numele neamului lor, iudei, aceștia au rămas cu impresia că lumea creștină, dintru început, i-au asociat pe iudei, luați „la grămadă” cu trădarea, și ca atare, numele lui Iuda ar sta la baza sentimentului antisemitic al creștinilor, ceea ce, între noi fie vorba, este o mare eroare.

De altfel, nu este aceasta singura eroare din raționamentul lui Amos Oz în privința relațiilor dintre creștini și evrei. Dar nici nu ne putem supăra pe el, cum nici pe restul evreilor, dat fiind că avem de a face cu o rană adâncă de aproximativ 2000 de ani, pe care, până în zilele noastre, nici măcar nu au încercat prea mulți, nici de o parte nici de alta, să o vindece într-un fel sau altul.

În altă ordine de idei, Amos Oz mi s-a descoperit încă o dată drept un eseist de mare calibru (păcat că a plecat dintre noi) și chiar dacă, la rândul meu, nu îi împărtășesc toate opiniile, nu pot să nu mă declar fascinat de maniera bătăioasă a argumentației sale și de zelul pe care l-a depus în a-l redescoperi pe Iisus Hristos, fie doar și numai în calitate de evreu.

În final, chiar și așa, în spiritul disputei, pentru mine, amicale, aș vrea să îi întorc lui Amos Oz o mică (sau nu chiar) „înțepătură”. Acesta le reproșează creștinilor că au trecut prea repede peste prima pagină a Evangheliei după Matei, în care Iisus este prezentat, prin prisma genealogiei sale, drept evreu. Eu îi răspund că și ei, ca evrei, au trecut și mai repede peste pagina următoare, în care se arată că Iisus Hristos S-a născut din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt, fiind Fiul lui Dumnezeu.  

Întoarcerea pe dos și înapoi pe față a parabolei fiului risipitor

Cronica volumului Întoarcerea fiului risipitor de André Gide

(Editura Polirom, 2015)  

 

La începutul carierei sale literare, André Gide, cel care avea să devină un stâlp al literaturii franceze de la începutul secolului trecut, fiind pasionat până peste poate de noile tehnici literare propuse de modernismul abia înfiripat, mai cu seamă de brodarea de noi opere pe scheletul vechilor mituri antice și biblice, scrie și el o serie de „tratate”, în care jonglează atât cu temele cât și cu tehnicile aflate atunci în mare vogă. „Tratate” ce nu sunt altceva decât scurte eseuri hibrid, scrise fie sub forma unor nuvele, fie sub aceea a unor piese de teatru, despre care chiar el afirma că nu sunt destinate montării scenice, ci doar lecturii.

Cele șase „tratate” reunite în volum sub numele de Întoarcerea fiului risipitor (volum tradus în premieră în limba română de către Magda Răduță și publicat în anul 2015 la editura Polirom), sunt: Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului), Încercarea dragostei sau Tratatul dorinței în van, El Hadj sau Tratatul falsului profet, Filoctet sau Tratatul celor trei feluri de virtute, Batșeba și bineînțeles, Întoarcerea fiului risipitor, care este și cel mai amplu dintre aceste scrieri hibrid, atât ca dimensiune cât și sub aspectul conținutului, drept pentru care, asupra acestuia mă voi apleca în continuare, urmând să revin și la celelalte, pe care le voi trece în revistă ceva mai frugal.  

Ceea ce este surprinzător la varianta lui Gide a binecunoscutei parabole biblice este faptul că reușește în egală măsură să păstreze spiritul biblic, dar să și îmbogățească povestea, atât prin introducerea unor noi personaje, cum ar fi mama și un al treilea frate, mai mic decât cel risipitor, cât și la nivelul sensurilor sau mai bine spus al problemelor existențiale ce se relevă în cadrul acesteia (fapt ce poate fi explicat și printr-un detaliu biografic, anume acela că, fiind născut și crescut în sânul unei familii protestante austere, simte de mic gustul revoltei împotriva conformismului religios și social). Astfel, fără a desconsidera sau fără a bagateliza în vreun fel înțelesurile deja explicate de-a lungul timpului de către exegeții biblici ai fiecărei confesiuni, Gide își ia libertatea de a privi problema și din altă perspectivă, și să ridice următoarele semne de întrebare: nu cumva experiența „risipirii” este cheia ce deschide cufărul cunoașterii depline a sinelui?; Nu cumva o prea strictă ascultare de „părinți” coincide cu o auto-condamnare la nedescoperirea sinelui?; și mai ales: Nu cumva Tatăl îl iubește mai mult pe fiul risipitor tocmai pentru că acesta a fost singurul care a demonstrat că are curajul de a se rupe de ai săi, de a-și asuma propria personalitate și de a-și desțeleni propriul drum prin viață?.

Dacă ar fi primit și acest eseu romanesc un subtitlu în același registru cu cele ce îl preced în cadrul volumului, cel mai potrivit ar fi fost „Tratat despre libertatea de a renunța la libertate”. Pentru că în fond despre aceasta este vorba: despre faptul că fiul risipitor, atât cel din parabola biblică, cât și cel sălăjluit latent în fiecare dintre noi, nu este altceva decât o perpetuă copie a lui Adam, cel care, având deplina libertate în starea sa paradisiacă, a uzat de ea ajungând astfel, pe de o parte să fie rob al păcatului, iar pe de alta să își descopere adevăratul sine. Iar faptul că și Adam, izgonit din Rai fiind, tot către Dumnezeu tânjea, explică de ce toți rătăcitorii autentici sfârșesc călătoria prin a se întoarce la Tatăl. De altfel, foarte sugestiv în acest sens este următorul fragment, desprins din discuția fiului risipitor cu fratele cel mic, care de altfel îi va și reitera răzvrătirea:

„- Frate! Eu sunt ca tine, când ai plecat. Oh! Spune: n-ai întâlnit în cale nimic în afară de amărăciune? Tot ce presimt că dincolo de ziduri este altfel decât aici e nălucire, oare? Tot ce ghicesc că-i nou în mine e numai nebunie? Spune: ce-ai întâlnit pe drumuri și ți-a ucis speranța? Oh! Ce te-a împins să te întorci?

- Libertatea pe care o căutam am pierdut-o; odată prins, a trebuit să devin slugă.

- Eu sunt prizonier aici”.   

 

În continuare voi trece în revistă și cele cinci „tratate” ce preced acest inedit remake după Parabola Fiului Risipitor:

- În Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului) André Gide, altoiește pe binecunoscutul mit al lui Narcis, o altă temă la fel de mitică, de arhetipică și bineînțeles, la fel de actuală, aceea a nostalgiei după Paradisul pierdut, dar un paradis pe care îl trece mai degrabă prin prisma poeților, transformându-l dintr-un rai al desfătărilor, într-unul al contemplării în numele Ideii:

- în Încercarea dragostei sau Tratatul dorinței în van, despre care el însuși declara în „prefață” că „nu e întru totul necesar”,  nu face altceva decât să aducă, sub forma unei povești vag romantice, un anti-elogiu acelui tip de iubire ce se înfiripă fulgerător strict în baza unei atracții fizice irezistibile, și care se stinge la fel de abrupt și iremediabil, din cauză că nu și-a putut zidi nicio temelie, cei doi neavând în comun nicio preocupare, nicio dorință, niciun vis;

- în El Hadj sau Tratatul falsului profet, reiterează sub forma unei povești cu iz oriental, tema biblică a falsului profet, însă o aduce cumva în contemporaneitate, oferind conceptului de fals profet și înțelesul de om care ajunge să manipuleze mulțimi, nu pentru că ar avea vreun interes ascuns, ci pentru că mulțimile sunt atât de lipsite de suflu vital și de inițiativă cognitivă, încât se lasă hipnotizate și conduse orbește și singurul om carismatic, de singurul om care are ceva de spus, nemaicontând dacă spune sau nu adevărul;

- în Filoctet sau tratatul celor trei feluri de virtute, eseu construit sub forma unei piese de teatru a cărei acțiune stă în legătură cu poveștile lui Homer despre luptele grecilor, autorul pune în dezbatere următoarea dilemă: Cui se cuvine ca omul să își închine viața? Zeilor? Patriei? Sau poate, pur și simplu sinelui său?;

- în Batșeba (care ar fi putut primi subtitlul,Tratatul dorințelor oarbe), Gide reiterează, tot sub forma unei piese de teatru, secvența biblică în care regele David, vrăjit de frumusețea Batșebăi, îl trimite în cea mai grea bătălie pe Urie, soțul acesteia, cu gândul vădit de a-l pierde, pentru a-și putea însuși soția acestuia. Scopul acestui „tratat” este acela de a trage un semnal de alarmă împotriva celor ce au tendința de a se lăsa orbiți de pofte iraționale.

Toate aceste eseuri hibrid au fost scrise și publicate în ultimii ani ai secolului XIX și primii ani ai secolului XX, fiind, așa cum am spus și mai sus, primele scrieri ale lui André Gide. Cum se face însă de sunt și astăzi la fel de actuale? Să fie oare un semn că lumea nu a evoluat prea mult de atunci și până astăzi? Nicidecum. Este numai un mod de a ni se demonstra că natura umană este cât se poate de conservatoare, inclusiv când vine vorba despre deprinderi rele sau cel puțin reprobabile. Dacă acest lucru este bine sau rău, nu este al nostru a judeca. Tot ce trebuie să facem noi este să reflectăm din când în când la fiecare dintre problemele ilustrate mai sus, și nu numai la acestea, să punem în mișcare mașinăria gândirii și cine știe, poate astfel, vom ajusta cumva, în timp, însăși natura noastră atât de îndărătnică.

 

 

 

Dragostea, moartea, credința

Cronică volumului de poeme, Când vreau să trăiesc țip de Halina Poświatowska

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Halina Poświatowska (1935 - 1967) este una dintre cele mai importante poete polone din secolul XX. Din cauza unei afecțiuni cardiace cronice dobândite la vârsta de nouă ani, în vremea eliberării de sub ocupația germană, a petrecut foarte multă vreme în spitale și sanatorii. La vârsta de 22 de ani rămâne văduvă, iar la vârsta de 32 de ani moare și ea, în urma unei operații nereușite pe cord. Dar în acești zece ani își scrie întreaga operă, de o forță literară formidabilă. Debutează în 1958 cu volumul Imn idolatru. În 1963, publică volumul Ziua de azi, în 1966 i-au apărut atât povestirea Pasărea albastră, cât și volumul de poeme Odă mâinilor, iar în 1967, îi apare cartea autobiografică Poveste pentru un prieten. În anul 2022, apare la editura Tracus Arte volumul antologic Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan, cu o postfață de Bartosz Suwinski. Asupra acestui volum de poeme alese mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Așa cum reiese și din scurta biografie a Halinei Poświatowska, aceasta nu a avut o viață tocmai ușoară, ci dimpotrivă, cei 32 de ani de viață au fost umbriți continuu, ba de război, ba de boală, ba de pierderea soțului la scurt timp după căsătorie. Este așadar de la sine înțeles ca poemele sale să fie unele triste. Cu toate acestea însă, tristețea ei nu este nicidecum patetică sau sfâșietoare, nu se victimizează nicio clipă, nu se înfurie împotriva divinității, ci este mai curând o tristețe a omului resemnat în fața morții, a omului care și-a asumat destinul tragic. De altfel, poemul cu care începe această antologie, pornește chiar de la una dintre cele mai cunoscute tragedii clasice, dacă îi putem spune așa, de la Romeo și Julieta a lui William Shakespeare, și aceasta deoarece, în urma pierderii bărbatului iubit, poeta ajunge să se identifice cu tragica eroină shakespeariană: „Sunt Julieta/ am 23 de ani/ am atins cândva iubirea/ avea un gust amar/ ca o ceașcă de cafea neagră/ mi-a întețit/ ritmul inimii/ mi-a stârnit/ organismul viu/ mi-a legănat simțurile// s-a dus// Sunt Julieta/ la balconul înalt suspendată/ strig întoarce-te/ chem întoarce-te/ mânjesc/ buzele mușcate/ în culoarea sângelui// nu s-a întors// Sunt Julieta/ am o mie de ani/ trăiesc”.

Deși despărțirea dintre cei doi survine atât de devreme, dragostea ei pentru el se dovedește a fi fost atât de puternică încât s-a manifestat cu aceeași forță chiar și după moartea acestuia. Sau poate chiar mai puternic, deoarece acum capătă dimensiuni cosmice sau mai bine spus panteiste, poeta simțindu-și iubitul pe care moartea i l-a răpit, sub forma tuturor elementelor naturii, într-o manieră cât se poate de senzorială: „ești aerul/ ce mângâie copacii/ mâini de azur/ ești aripa păsării/ ce nu atinge frunza/ trece/ ești soarele apunând/ plin de răsărituri/ o poveste din cuvinte rostite/ dintr-o răsuflare/ ce ești tu - / pentru mine - apă proaspătă/ țâșnind în deșertul arid/ un pin - care dă umbră/ un plop tremurător - care compătimește/ pentru cei înghețați soare/ pentru muribunzi - dumnezeu/ tu - strălucind în fiecare stea/ al cărei nume e dragoste”.

Așa cum spunem și mai sus, deși greu încercată toată viața sa, Halina Poświatowska nu se răzvrătește împotriva divinității, și chiar dacă îi cere socoteală lui Dumnezeu, nu o face zgomotos, ca biblicul Iov, ci șoptit, ca într-o rugăciune tainică. De altfel, în poemul următor, vedem cum pe de o parte, îl ceartă cumva pe Dumnezeu, dar apoi cade înainte lui cu rugăminți de îndurare: „Doamne îndură-Te spre mine/ de ce m-ai creat după neasemănarea/ pietrelor tari// plină sunt de tainele tale/ apa o preschimb în vinul dorinței/ vinul - îl preschimb în focul sângelui// Dumnezeu al durerii mele/ cu răsuflare de atlas căptușește/ cuibul pustiu al inimii mele// ușor - să nu-i șifonezi aripile -/ suflă în mine o pasăre/ cu glas argintiu de duioșie”.   

De bună seamă că una dintre ancorele de care poeta s-a agățat pentru a nu sucomba în durere a fost credința în Dumnezeu și resemnarea în fața planului Său divin. Iar o a doua ancoră a fost împăcarea cu moartea, raportarea la aceasta într-o manieră cât se poate de rezonabilă, fără să o blesteme, fără să se ia la trântă cu ea, fără să îi dea cu tifla, ci privind-o demn, ca pe un dat al sorții, după cum reiese din poemul în care este descris chiar momentul morții iubitului său: „ce e moartea/ o plecare din calea vântului/ a atingerii reci a cearșafului/ a mirosului pereților galbeni/ a privirii atente/ a ochilor tăi/ care studiază respirația/ plămânilor/ apoi prin arterele subțiri ale gâtului/ pe buze/ un norișor -/ acoperind soarele/ cu ceața-i albastră/ s-a risipit/ și ochii tăi - încet/ ca o navă rătăcită/ s-au lăsat în jos”.

Spuneam la începutul acestei cronici, că Halina Poświatowska este una dintre cele mai importante poete din literatura polonă de secol XX. Însă ceea ce îi conferă acest statut, nu este nici povestea ei de viață, în sine, nici suferința, nici credința, nici maniera în care a ales să se raporteze la moarte, ci pur și simplu faptul că a reușit să transforme toate aceste elemente în poezie de cea mai înaltă ținută literară, recurgând la un arsenal literar demn de invidiat, descris în linii mari prin: minimalism imagistic, concizie a frazării, dozare optimă a figurilor de stil, lexic simplu dar puternic, pregnant. Altfel spus, prin găsirea unui echilibru foarte puternic între fondul poeziei sale și forma acesteia, după cum foarte bine reiese și din poemul următor, cu care de altfel voi și încheia această cronică: „ne trebuie mai multe cuvinte simple/ ca/ pâine/ iubire/ bunătate/ pentru ca orbii în întuneric/ să nu piardă/ calea cea dreaptă// ne trebuie multă liniște liniște/ în aer și în gânduri/ să auzim glasul/ tăcut timidul glas/ al porumbeilor/ al furnicilor/ al oamenilor/ al inimilor// și țipătul lor dureros/ în mijlocul nedreptăților/ în mijlocul tuturor acestor lucruri/ ce nu sunt/ nici iubire/ nici bunătate/ nici pâine”.  

 

 

D de la dragoste sau de la durere?

 

Cronica volumului Iubirea pentru morți e cea mai mare de Cătălina Matei

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Cătălina Matei (născută în 1988) a absolvit Facultatea de Litere și masteratul de Teoria literaturii și literatură comparată din cadrul Universității din București, urmând, în paralel, cursurile Facultății de Interpretare Muzicală (specializarea pian, UNMB). A debutat în 2014 cu volumul de poezii Lanul de sârme întinse (editura Tracus Arte). A redactat, a tradus și a predat, fiind totodată și vatmanul cafenelei literare Tramvaiul 26 din București. În prezent predă română și muzică. Spre sfârșitul anului 2022 i-a apărut, la editura Casa de pariuri literare, un al doilea volum de poezie, Iubirea pentru morți e cea mai mare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Recentul volum de poezie al Cătălinei Matei, ar părea, la prima vedere unul previzibil, în primul rând ținând seama de titlul mai mult decât explicit. S-ar putea crede că este doar despre moartea unor oameni dragi. Același lucru l-ar spune, tot la o primă lectură, și poezia prolog, închinată, aparent, tot morții: „moartea era intimă/ ținută la distanță/ se spăla în familie laolaltă/ cu rufele murdare/ ne rușina/ ni se puneau mâinile la ochi/ de parcă ar fi fost o scenă vulgară/ acum se simte în coastă/ își arată sexul în vitrinele funerare nonstop// pandemia m-a învățat să mă d espart/ cu d de la definitiv. de la durere. distrugere./ de la război nu vreau să învăț nimic”.

Dar de ce am ținut să subliniez acel „aparent”? Pentru că încă din acest text inițial ne putem da seama că poeta se referă la moarte într-un context mult mai larg decât moartea fizică a unor oameni, ea vizând inclusiv moartea sufletească, care se instalează treptat, cu fiecare pierdere, indiferent de natura ei. Așadar, volumul acesta ar fi mai curând despre pierderi și despre durerea provocată de acestea. De altfel, vom putea proba această supoziție în cele ce urmează, parcurgând fiecare dintre cele cinci cicluri poetice din care este alcătuit volumul, trei dintre ele denumite cvasi-criptat: d1, d2 și d3, între acestea fiind intercalate, două intermezzo-uri.

Astfel, în d1 asistăm la un episod din viața poetei în care aceasta simte că s-a pierdut pe sine sau că viața i-a fost cumva confiscată de ceilalți oameni cu care trebuie să își împartă timpul și energia. După toate probabilitățile, pare să fie vorba despre perioada post-natală, în care aceasta resimte atât dificultatea noului rol de mamă, cât și (cvasi-)imposibilitatea de a menține un echilibru între noul său statut social/ familial și propriile sale dorințe și nevoi, strict umane, printre care se regăsesc nevoia de a fi femeie și nevoia de a scrie: „imposibil să mai scrii când banii/ imposibil să mai scrii când tac-su/ imposibil să mai scrii când mă-ta/ imposibil să mai scrii când frac-tu/ imposibil să mai scrii când sor-ta/ imposibil să mai scrii când bărbac-tu/ imposibil să mai scrii când bărbac-su/ imposibil să mai scrii când/ copilul tău// știați că și mamele/ își cumpără farduri/ după ce le-au citit/ ingredientele/ comparat/ prețurile/ făcut mustrări/ de conștiință/ un rimel cât/ 12,5 sticle de lapte bio// știați că și mamele/ tânjesc după haine/ de piele/ nouă fină/ de bărbat/ după ce și-au numărat/ locurile rămase neatinse// știați că și mamele/ citesc pe ascuns/ după ce s-au asigurat/ că nu le vede nimeni/ că doar nu o sta la bunici/ ca tu să freci menta/ că doar nu o sta cu tac-su/ ca tu să freci menta// știați că și mamele înjură și regretă și se fut?”. Angoasa ce răzbate din aceste versuri, amplificată inclusiv de acele repetiții ce crează efectul de „picătură chinezească”, nu este defel departe de o moarte sufletească.

Intermezzo 1 vine cu o nouă angoasă și deci o nouă moarte sufletească: plecarea bărbatului și chinul administrării singurătății: „să mergem dincolo/ de o viață înăbușită// îți zici că plimbarea de dimineață îți va face bine/ deși te-njuri că nu ai luat mașina și asta-ți dă timp să te gândești/ e prea devreme să suni pe cineva să te țină ocupat/ oricum n-ai chef/ cerul e gol ca un semn că uite se poate fără încărcături/ și mergi te uiți trăncăni în cap/ în ce casă ți-ar plăcea să locuiești stânga sau dreapta/ și-ți răspunzi unde și cu cine deși știi că din casa aia a ta/ nu te mai scoate nici dracu/ și de fapt abia aștepți să te bagi/ în patul ăla al tău atât de al tău și să te învelești cu pătura atât de a ta/ și te minți că e în regulă că nu te-ai mai gândit la (in)utilitățile vieții/ câteva zeci de minute te-ai plimbat prin bucureștiul care cândva era plin de câini/ acum e gol și de ei și nu e mai bine și-ți zici lasă/ măcar ai luat și tu aer dar știi că nici aerul nu mai e ce-a fost”. Aceeași angoasă se propagă și în d2, ciclu ce se încheie cu un poem - bilanț post-relație, intitulat, dintr-o relație nu rămân prea multe lucruri: „sigur că și tristețea poate fi un lucru (deși lucrurile nu se țin după tine); sau o nonființă./ sigur că și cuvintele pot fi lucruri (deși lucrurile vin din afara ta);/ obiceiurile pot fi lucruri. mutații de la un corp la altul. te trezești/ că melodia ta preferată e x, da’ e a lui. că-ți plac poeziile lui y, da’-i/ plăceau lui. mesele fără ardei iuți și nicio masă fără. viața de dinainte/ să cunoști un om și viața de după./ dintr-o relație nu rămân prea multe lucruri./ mai ales că le separi bine la despărțire_acolo ale tale, aici ale mele”.

Fără a fi soluționat cumva criza singurătății și a statutului de mamă singură, poeta încearcă, în Intermezzo 2, să treacă mai departe, să caute o formă de asumare a angoasei și a împăcării cu sine însăși, deziderate ce par a-și găsi o cale de îndeplinire în primul rând prin sfidarea „gurii lumii”, prin călcarea în picioare a tuturor constructelor sociale îngrăditoare: „să fii să fii să fii să fii să fii să fii să fii!/ fericit de Crăciun și de Paște, de ziua ta și de ziua lor,/ în zilele cu nume de sfinți, în zilele libere, în zilele noastre/ de-acum și-n vecii vecilor, să fii!// ultimele căutări pe google/ horoscop coronavirus rezultate alegeri/ cineva trebuie să-ți spună/ la ce să te aștepți/ să dormi opt ore noaptea/ să ieși la plimbare ziua// vremea te face vinovat/ de parcă cerul senin e pe cale să dispară/ de parcă trebuie să profiți de tot ce e frumos/ de parcă aerul te-ar face mai bun/ de parcă mișcarea ar mai putea schimba ceva// zi-mi că e OK să nu fiu OK să nu cedez presiunii de a fi OK/ zi-mi dacă e OK”. Și poate nu întâmplător acest poem începe cu repetarea de șapte ori a imperativului „să fii”, ci tocmai pentru a crea un fel de mantră, un fel de descântec pentru spargerea nenorocului și pentru instalarea liniștii în sinele atât de zbuciumat.

Dar toată angoasa poetei acumulată și destăinuită până în acest punct al volumului, poate cu scopul terapeutic de a se dezbăra de aceasta, se risipește sau mai bine spus este acoperită de o durere și mai mare, aproape imposibil de reprodus în cuvinte, durerea provocată de moartea tatălui său: „te-au pus la socoteală când au anunțat numărul de cazuri/ când au anunțat nrul de la ATI/ când au anunțat numărul de decese/ unul dintre. și apoi gata./ pentru mine singurul căruia îi spuneam tată/ -l meu care ești în pământ/ îți port numele, stau în casa ta./ să-mi ierți tu greșelile/ precum și eu îți iert distanțele/ și nu mă abandona tu aici și mă apără de mine/ c-a ta este moartea// de dimineață am găsit totul la locul lui. m-am spălat cu același/ săpun. am folosit aceeași pastă de dinți. nimic nu se terminase/ peste noapte. și mi-a fost teamă să adorm. să mă trezesc. am pornit/ calculatorul. au apărut două ferestre. când scriam ultimele fraze tu/ trăiai. documentele își vor urma linia de parcă nicio întrerupere. de/ parcă nicun final// impasibilitatea asta îmi stoarce stomacul. stomacul - locul în care/ am simțit că te duci. tartorul meu. mă uit în jur. scaune. perne./ geamuri. haine. de ce naiba stau toate la fel!?// răceala încăperii mă dezgustă. tot ce-i neînsuflețiot a supraviețuit. de/ acum și tu. neînsuflețit. neîntrupat.// e de ajuns să-mi apară figura ta (în minte sau în inimă - nici nu/ știu unde te iubesc mai mult) și începe tristețea. această ciupercă/ a inimii sau a minții. doar așa te mai pot iubi acum, simțindu-te ca/ pe un nod în gât sau în inimă, nici nu știu unde doare mai mult./ am dat peste o poză - când am fost noi la mare? - cel mai bine-mi/ amintesc lipsa ta// un morman de dor strâns cu un nod un morman ai fost când/ te-au pus dezbrăcat într-un sac/ și te-au cimentat/ asta pe mama a distrus-o. și asta./ îi ziceam ce mai contează? ai scăpat, nu mai vezi că lumea-i de căcat,/ ai scăpat, tată,/ ai scăpat”.

Sfâșierea fără de margini pe care a resimțit-o poeta la moartea celui ce i-a dat viață reiese la fel de puternic atât din secvența de început a acestui poem, în care avem de a face cu o aparentă blasfemie, cu o parafrazare prin răsturnare a rugăciunii Tatăl nostru, prin care poeta își exprimă pe de o parte, furia față de divinitate, cât se poate de firească în astfel de momente, iar pe de alta, dragostea până la divinizare a tatălui, nu mai puțin firească, cât și din restul poemului în care ne lovim de o liniște atât de fragilă, de acea liniște de dinaintea unei furtuni devastatoare. Două procedee aparent diferite, într-un singur poem, pentru a exprima același sentiment, acela al pierderii definitive, irecuperabile, atât a celui iubit, cât și a unei părți din sine.

Deși Iubirea pentru cei morți e cea mai mare este genul de volum ce nu se pretează neapărat unei judecăți din punct de vedere estetic sau stilistic, greutatea lui rezidând cu precădere din subiectul tratat și din mesajul transmis, nu pot să nu remarc și faptul că inclusiv sub acest aspect, al esteticii, avem de a face cu un volum realizat impecabil, din care reiese rigurozitatea poetică a Cătălina Matei în a-și lucra fiecare poem în parte, acribia cu care și-a construit structura cărții și mai ales efortul depus pentru a se ține departe de ispita patetismului, care este cu atât mai de apreciat cu cât subiectul principal al poemelor sale îl constituie o stare perpetuă de angoasă, acutizată pe final de pierderea tatălui.

Așadar, după o pauză de opt ani, Cătălina Matei revine în peisajul poeziei române contemporane cu un volum de poeme foarte puternic, sub toate aspectele, ceea ce confirmă cu asupra de măsură faptul că avem de a face cu o poetă foarte bună, în care talentul și munca se îmbină perfect oferind cititorilor poezie de cea mai bună calitate.

 

Mitică al lui Caragiale, acuzat de Dan Puric, apărat de Dan C. Mihăilescu

 

Scurt eseu pornind de la două extrase din volumele Despre omul frumos de Dan Puric și  Despre lume, artă și neamul românesc de I. L. Caragiale (antologie de Dan C. Mihăilescu)

 

Poate cel mai savuros personaj al lui Caragiale este Mitică. 

„Când n-are tutun, îţi cere o ţigară...suvenir”.

„Când merge să se împrumute cu bani: unde ai plecat, Mitică? - La vânătoare de lei”.

„La Gambrinus: Mitică, la plecare, către băiatul care a servit: - Băiete, mi se pare că mi-a picat o băncuţă; vezi, dacă o găseşti, mi-o dai înapoi deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş”.

„Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitică zice: - Bea-ţi berea, că se răceşte” .
Personajul „Mitică”, atât de gustat în epoca lui, când era perfect adaptat la atmosfera vremilor sale, a ajuns astăzi să fie ori neînţeles, ori confundat, ori, mai rău falsificat. Astfel, un exemplu de neînţelegere a lui Mitică, combinată cu o nuanţă de confuzie (și aș îndrăzni să spun și cu o mare doză de maliție speculativă), o găsim la Dan Puric, în volumul Despre Omul frumos (Editura Compania Dan Puric, 2009), în eseul Tir încrucişat, în care actorul, mim cândva, devenit peste noapte, „o voce”, redă o conversaţie purtată în timpul unei conferinţe, cu un auditor, în care vorbind despre Eminescu şi discuţia deviind înspre Caragiale, acesta dă naştere unei tirade de afirmaţii, de fapt a unor imprecaţii, complet gratuite la adresa marelui nostru dramaturg: „În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică a lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu. În vremea aceasta, Mitică al lui Caragiale supravieţuia. În sensul acesta, amintirea lui Caragiale este bine venită pentru că măreşte temperatura şi distinţia dintre popor şi populaţie. Geniul lui Caragiale a surprins în bună măsură, acest început de deformare genetică a fibrei româneşti. Astăzi, ea pare a fi câştigătoare. Noi suntem astăzi înconjuraţi de tipul ăsta surprins de Caragiale” . Această cascadă de negativităţi adresate lui Caragiale, pe lângă faptul că îl pune într-o lumină cu totul antagonică față de Eminescu, de parcă aceştia s-ar respinge axiomatic, mai are şi menirea de a induce auditorul, sau cititorul într-o mare confuzie cu privire la opera marelui dramaturg. De fapt, confuzia este doar de partea lui Puric, care, deşi pare să îi recunoască meritul lui Caragiale de a fi ilustrat partea negativă a populaţiei, îl pune totuşi la zid, ca şi cum el ar fi creat-o, sau ar fi susţinut-o să se perpetueze şi să avanseze. Practic, aici face el dovada faptului de a nu distinge prea bine prototipul Mitică, de acel fals Mitică, cel în care l-a transformat deformarea societăţii. Căci Mitică cel creat de Caragiale, nu era smecheraşul de duzină de astăzi, ci un tip care având spiritul ascuţit, descria nimic altceva decât capacitatea poporului român de a se furişa printre problemele vieţii de zi cu zi, apelând deseori la hazul de necaz, mitizat cândva de Păcală şi devenind acum legendar prin însuşi Mitică. De fapt, Mitică nu este altceva decât alter-ego-ul lui Caragiale, care de fiecare dată când critică societatea, o face doar sub zodia pamfletului.
În atari condiţii, este nesară apariţia unui avocat al apărării. Şi acest rol îl va juca de minune, poate chiar fără ştirea lui (cel puţin în acest context de redresare a derapajului lui Puric), criticul literar Dan C. Mihailescu. În prefaţa volumul de publicistică caragialiană, Despre lume, artă şi neamul românesc (Editura Humanitas, 1994, ediția a II-a, 2012), pe care de altfel îl și coordonează în calitate de antologator și îngrijitor de ediție, acesta atrage atenţia, după cum se pare, profetic, atât în ceea ce privește greşita percepţie a unora asupra relaţiei dintre lumea lui Eminescu și cea a lui Caragiale: „Să nu ne facem iluzii: chiar dacă în anii din urmă s-a afirmat mai apăsat decât altădată perfecta complementaritate Eminescu-Caragiale, spunându-se că fiinţa noastră este caragialoeminesciană, sau că trăim în Caragiale, visând la Eminescu, spiritul caragialesc continuă să pară multora o grefă eşuată, respinsă de organismul naţional”, cât și în ceea ce privește greșita interpretare de astăzi a personajului Mitică; în articolul denumit cât se poate de inspirat, Pe Mitică l-a ucis miticismul, acesta arată cum s-a ajuns la confuzia de care se vede că suferă și Dan Puric, cum s-a ajuns ca spiritul caragialianului Mitică să fie prost înţeles, şi de aici înainte, prost practicat: „În epoca bunului simţ ca paradox, până şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versantilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există mai apăsat – toate aceste condimente când plăcut picante, când sufocante, au coborât în pivniţă, involuând fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantică, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rânduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separând zâmbetul de hohot, surâsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală” .
Aşadar, problema obiectivă, nu apare atât Dan Puric, căruia trebuie totuşi să i se aplice culpa pentru superficialitatea cu care l-a tratat pe Mitică, şi mai ales pe însuşi Caragiale, ci la însuşi poporul român, care luat de valul tranziţiei l-a înlocuit pe Mitică cu un pseudo-Mitică, pe care nu mă încumet să îl descriu altfel, decât ca „smecherul-păcălit”, insul superficial din punct de vedere cultural şi „miserupist” din punct de vedere social, părintele cocalarului și al pițipoanecei, dar și mai trist, al politicianului parvenit, incult și corupt până-n măduva oaselor și a spiritului, a celui care, indiferent de gen, ilustrează perfect zicala populară, „S-a urcat scroapa-n copac”.
În încheiere, voi reda o nouă şarjă de replici de-ale lui Mitică, prin care să îi redau personajului, devenit implicit personalitate, locul meritat în societatea ideilor, pentru că în societatea propriu-zisă, el nu îşi mai află locul de mult:
„-Ai parale, Mitică?
–Nu umblu cu metal, mi-e frică de trăznet”;

„Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălăria dintr-un cuier prea înalt.
Mitică îi strigă:
- Pune o coală de hârtie sub picioare!”

„Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să te asculte, fiindcă: petiţie fără timbru nu se primeşte”.

Mitică a murit. Trăiască Mitică!

La braț cu trauma prin trenuri de noapte

Cronica volumului de poeme, Camera albastră de Diana Rusu

(Editura Tracus Arte, 2022)

Diana Rusu (născută în 1985, în Jibou, județul Sălaj) a absolvit Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În 2010 a obținut o bursă Erasmus la Université de Lorraine. Din anul 2009, publică în revistele Apostrof, Noise Poetry și alte reviste digitale. În anul 2022 câștigă premiul „Alexandru Mușina” în cadrul Concursului de Debut în Poezie „Alexandru Mușina”. În urma câștigării acestui premiu îi apare, în același an, volumul de debut, Camera albastră, la editura Tracus Arte. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că Diana Rusu scrie o poezie nu tocmai facilă din punct de vedere al discursului, și aceasta deoarece în poemele sale limita dintre vis și realitate este una foarte subtilă, ceea ce crează un efect de perpetuă oscilare între concret și abstract, între coerență și delir, între aici și dincolo, între acum și atunci. Dincolo de aceasta, poeta pare să fi dezvoltat o obsesie, nu atât pentru camera albastră, așa cum ar putea sugera titlul volumului, cât mai curând pentru trenuri, semn că de acestea o leagă una sau mai multe experiențe cel mai probabil suficient de traumatice. Însă în absența unui discurs fluid și lucid, este foarte greu de stabilit sau măcar de intuit în ce anume constă această traumă, cel mai probabil ar putea fi vorba despre un accident sau un pericol iminent resimțit în tren, așa cum sugerează și primul poem al acestei cărți: „din când în când un claxon de tir/ greutatea mașinii pe asfalt/ versus emoția mea light ca o cremă de brânză/ alunec pe șinele unse cu trenuri din/ ‘85 încoace// de când am urcat prima oară într-unul/ și viața mea s-a oprit acolo/ dar hai să-ți spun mai bine povestea// imaginează-ți o noapte de iunie/ în care o gură de aer conține/ vocile câtorva adolescenți veniți dinspre gară/ un lătrat disperat la câteva străzi distanță/ două roți de bicicletă deranjând/ nisipul de pe marginea drumului/ și măsura de vals pe care o face trenul/ ești înăuntrul corpului meu/ și scriu de pe balcon încercând/ să inventez o poveste cu mine// treci acum prin primul compartiment/ o insectă subțire și semi-transparentă îți traversează/ ecranul telefonului// și călătoria în timp poate începe/ în al doilea compartiment se înghesuie prin colțuri/ mirosul de benzină și drumurile de la jibou la zalău/ cu dacia 1300/ nu stai treci mai departe/ în compartimentul următor e întuneric/ te sperie dar te și face să te simți/ în siguranță/ insecta subțire se oprește câteva secunde/ și ridică două antene/ apoi pleacă mai departe/ merg de mână cu tine în al patrulea compartiment/ și încerc să dau un nume sunetelor/ ciocan, piatră, metal/ să dau o formă literelor/ a, b, c/ piatră, hârtie, foarfecă/ mă întrerupe mirosul de perdele proaspăt spălate/ câinele de nicăieri/ închid-închizi ochii/ mașinile nu aud claxonul trenului”.

Dacă posibila traumă legată de trenuri este învăluită în mister, o altă traumă este însă ilustrată mult mai concret. Este vorba despre un episod de hărțuire sexuală petrecută în timpul unei călătorii cu mașina: „ne grăbim, spunea/ cu o mână pe volan/ cu o mână pe coapsa mea stângă/ dar mi-a fost atât de teamă că/ n-am să știu să zic/ dă-ne-o nouă astăzi/ la rugăciunea împărțită/ se țineau de mâini șoptindu-și/ pulsul// ce înseamnă puls/ copii?”.

De altfel, găsim în poezia Dianei Rusu, și cu precădere în poemul Dhyana, o sumă de posibile metode de a scăpa din ghearele traumei: două dintre acestea par a fi visul/ visarea și dedublarea / multiplicarea: „Am visat că visez/ asta nu se întâmplă des/ însă de câte ori se întâmplă/ mă trezesc de două ori/ prima oară pe o bancă/ de festival culinar/ la una din mesele alea întinse ca un pat/ prelungit și rece/ fără saltea/ de spital/ când m-am trezit acolo/ era cineva lângă mine/ și încercam să-i spun ceva/ până la urmă m-am mai trezit o dată/ de data asta în patul/ dintre pereții subțiri ai stomacului meu/ unde trăiesc mai multe diane”; după cum o alta, nu se știe cât de eficientă, pare să fie evadarea în lectură: „la zece ani mi-am propus să fac/ un catalog de cărți/ am început să memorez/ titlurile și autorii/ apoi să-i scriu în ordine alfabetică/ în oracolul de adolescent/ al tatălui/ erau multe cărți pe rafturi/ iar eu le umpleam de stickere/ cu saved by the bell/ îmi plăceau/ dar aveam mereu impresia/ că unul dintre corpurile/ bibliotecii/ urma să se prăbușească/ puțin câte puțin literele s-au umplut de imagini și/ sunete/ bunică-mea punându-mi pălăria/ pe capul moale/ spunându-mi să ridic/ cu mâna stângă un colț/ al fustei/ în poza de la grădiniță”; și avem, bineînțeles, și metoda abandonării disperate în brațele divinității, metodă sortită de asemenea eșecului, tocmai din cauza lipsei discernământului atât de necesar în dialogul cu divinitatea: „am ieșit afară din biserică de paști/ când mi s-a făcut rău/ în curte/ nu era nimeni între dumnezeu/ și mine/ iar literele s-au umplut de gusturi/ tu/ ți-ai tras mâinile și trupul mai departe de mine/ până când într-o zi/ literele s-au umplut de forme/ geometrice”.

De altfel, poezia însăși este, în cazul Dianei Rusu o formă de terapie, o metodă de a iesi de sub auspiciile traumei și de a-și redobândi pacea, siguranța și stima de sine. Sper ca experiența publicării acestui volum să o ajute în acest demers terapeutic, iar viitorul său volum de poezie să fie unul mult mai senin, din care să răzbată doar optimism și încredere în sine.