Lupta Stelei cu Îngerul

Cronica volumului de poeme, Umbra de Stela Iorga

(Editura Eikon, 2022)

 

Poeta Stela Iorga, absolventă a Facultății de Limbi Străine din București, a debutat în anul 1998, cu volumul Miza pe 13 bis. Au urmat cărțile: A doua întoarcere din Nam (2009), Ziaristică la domiciliu (2010), Scrum de aripi (2011), Coffin Blues (2011), A deauville (2013), Dumnezeu e lângă mine (2014), Imposibila mireasă (2014), 11 feluri în care a murit Lola. Memoria păsărilor (2017),  Fecioara de fier (2018), Povești mici pentru oameni mari (2019) și, cea mai recentă, Umbra, apărută în anul 2022 la editura Eikon din București. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi spune dintru început că volumul Umbra este format din două secțiuni, de dimensiuni aproape egale, dar diferite ca estetică și întru câtva și ca tematică. Primul dintre ele se numește Nu mă mai vizitează îngerii și cuprinde poeme (în estetica clasică), în care poeta își analizează și își pune pe tapet relația cu divinitatea, cel de-al doilea, intitulat Umbra, conține poeme în proză de mici dimensiuni, în care autoarea se analizează mai abitir pe sine însăși. Desigur, ambele cicluri sunt traversate de o undă de existențialism.

În Nu mă mai vizitează îngerii, existențialismul este unul profund mistic, poeta luptându-se pe de o parte cu Îngerul/ Dumnezeu, pe de altă parte cu sine însăși, dar tot pentru a-și regla relația cu dimensiunea spirituală, duhovnicească a vieții sale: „nu mă mai vizitează îngerii/ iar noaptea visez întunericul care se va lăsa/ peste mine într-o zi nu știu încă care/ și o ploaie deasă/ deasă prin care trebuie să trec/ a ajuns să-mi fie frică de somnu-mi/ să nu fie cumva ultimul în care mă scufund/ Dumnezeu mă ia leneș de mână/ și mă călăuzește afară din noapte zilnic/ pentru care mântuire nu am cuvinte să-I mulțumesc/ Dumnezeul slavei mele deșarte/ aruncat într-un recycle bin/ numai pentru a fi folosit din nou a doua zi/ Doamne ce desfătare pe sufletul meu plin de disperare/ să mă arunc zilnic în lume/ când nu mai știu drumul înapoi spre casă”.

În poemele din această secțiune, poeta oscilează perpetuu între o atitudine de smerită și totală prosternare în fața lui Dumnezeu: „da, Doamne, întinde-mi însăși mâna Ta/ de carne caldă ca să ies la malul vieții/ fiindcă uneori mă prăbușesc lin din mine/ înspre alt sine departe de Tine/ cine sunt eu încă nu știu/ tot ce pot atinge este doar bezna/ care mă însoțește hoață și credincioasă/ ca un câine”; și una de frondă, aproape eretică, în care se revoltă împotriva lui Dumnezeu, pe care îndrăznește să-L compare nici mai mult nici mai puțin decât cu un păpușar: „scrisul despre tine este egal cu drumul în moarte/ mori câte puțin mânuind cuvinte multe/ care-ți sunt date dintr-o altă viață/ nu a ta despre care nu știi nimic/ te scrii cu cuvinte mai mari/ cu cuvinte mai mărunte/ te bați în cuie/ te sui pe cruce/ cobori de pe ea/ și nu mai învii la loc/ totul este aproape o rutină/ a unui păpușar cu mult simț al umorului/ care vrea să te vadă cât mai reziști”.

Și totuși, poemul care surprinde cel mai bine atmosfera generală a acestui ciclu de poeme este cel în care poeta împrumută îndrăzneala Sfântului Apostol Petru de a-L alunga pe Hristos, dar nu din răutate, ci din conștientizarea nevredniciei sale, în cazul acesteia însă alungarea are ca motiv o formă cvasi-maternă de a-L proteja pe Dumnezeu: „și dacă într-o zi însuși Domnul Dumnezeul tău/ ar cădea în paharul tău cu otravă?/ atunci l-aș scoate cu mare milă afară/ L-aș privi direct în ochi/ și I-aș spune/ du-Te/ aceasta este crucea mea/ să nu îngheți ca mine/ pe afară din ea”.

În cea de-a doua secțiune a cărții, cea care dă și numele volumului, poeta se adâncește tot mai mult în sine, nemailuptându-se decât cu propria-i umbră, care nu este, desigur, altceva decât o metaforă a sinelui, singura formă de așa-zisă materializare a acestuia în exterior, necesară pentru a da și un aspect văzut acestei lupte: „momentul acela când de atâta singurătate ți se chircește de groază și umbra ta pe asfalt, de parcă ar vrea să părăsească și ea așa om nenorocos, clipa când umbra reușește să ți se desprindă de trup și urlă de durere, nu o auzi, dar ea continuă să țipe, și să fugă spre alt om, pe asfalt, să se adăpostească de tine, veșnicul om trist, clipa aceea magică, când până și visele cad de pe tine, ca puricii de pe o mâță mult prea jigărită pentru a le fi adăpost, visele te părăsesc și ele sastisite de atâta deșertăciune și neîmplinire, clipa când până și Domnului i se face silă - milă de tine și îți dă în batjocură o moarte lungă, lungă, cam cât o viață”.

Lupta cu sine capătă o nouă dimensiune în semi-ciclul de poeme în proză, Scrisori către tine, care ar fi trebuit să se fi numit, „Scrisori către sine”, întrucât poeta nu face altceva decât să se dedubleze, să se obiectivizeze, raportându-se la sine ca la o străină, ca la un om distinct de ea însăși: „mi-e teamă că trăiesc cumva viața altcuiva, care nu îmi mai seamănă deloc, de la copilul care știa că este fericit, până la viața de acum, se întinde un cer și un iad de deznădejdi și de căderi...”.

Până la finalul volumului, poeta pare să se fi împăcat cu sine însăși, dar nu în sensul că ajunge la vreo formă de fericire sublimă sau de armonie, și în sensul că, asemenea biblicului Iov, înțelege și își asumă faptul că și fericirea, atâta câtă este, și durerea ce uneori pare de nesuportat, sunt ambele de la Dumnezeu, și chiar dacă nu întotdeauna înțelege pedagogia divină, nu are altă variantă decât aceea de a rămâne credincioasă.

Așadar, în volumul Umbra, poeta Stela Iorga, rămânând credincioasă inclusiv crezului său poetic, rămâne în sfera tematicii religioase, dar o duce cumva la un alt nivel, îndoind-o cu spiritul filosofiei existențialiste, inspirată cel mai probabil de filosoful danez Soren Kierkegaard și de titanul literaturii ruse, Fiodor Dostoievski. Totodată trebuie remarcă și construcția impecabilă, și desigur, cursivitate și limpezimea discursului poetic, indiferent de tonul abordat, mistic sau eretic, ceea ce arată că fără nicun fel de dubiu, avem de a face cu o poetă matură și experimentată pentru care poezia nu mai are secrete sau pietre de poticnire.  

 

 

Corabiacarte și Noul Potop

Cronica volumului de poeme Zece elegii de Nicolae Tzone

(Editura Vinea, 2023)

 

Nicolae Tzone (născut în 1958, la Malu, Giurgiu) este poet, editor și doctor în litere cu o lucrare numită Geo Bogza și avangarda românească. A înființat și conduce editura Vinea din București și Institutul pentru cercetarea avangardei românești și europene (ICARE). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu volumul de versuri Nicolae Magnificul (Vinea, 2000), prin care a deschis o trilogie completată de volumele Capodopera maxima (Vinea, 2007) și Viața cealaltă și moartea cealaltă (Vinea, 2010). Dintre volumele cele mai recente amintim: Dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nu vor mai fi altele/ cartea nenăscutului (Vinea, 2021) și Zece elegii (Vinea, 2023). Asupra celui din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cele Zece elegii ce alcătuiesc volumul (împreună cu un interviu luat autorului de către poetul și jurnalistul Robert Șerban), sunt de fapt zece părți ale unui singur poem, mai amplu. Un poem alegoric, suprarealist, cu puternice irizări biblic-religioase.

În fapt, poetul Nicolae Tzone își imaginează că este un nou Noe, ales de Dumnezeu să scape lumea de la un nou potop.

Desigur, se știe că în Biblia canonică, Dumnezeu îi făgăduiește lui Noe că nu va mai distruge lumea printr-un alt potop, în acest sens punând și curcubeul pe cer ca semn al legământului făcut cu Noe. Dar cum în lumea poeziei și a literaturii în general, totul este posibil, poemul lui Nicolae Tzone este bine venit. De altfel, tema aceasta a diluviului distrugător a mai fost exploatată în literatura română, inclusiv de către Marin Sorescu, în piesa de teatru Matca, din trilogia Setea muntelui de sare.

Revenind la poemul lui Nicolae Tzone trebuie spus dintru început că potopul acestuia nu are foarte multe în comun cu cel biblic: mai întâi că nu Dumnezeu îi dă sarcina de a salva lumea, ci iubita, apoi mama și în cele din urmă tatăl, despre care vom afla că era pe jumătate mort, pe jumătate înviat; apoi, potopul imaginat de Tzone este unul, am putea spune, local, patriotic, ce își are originile în Dunăre și apoi în Marea Neagră; și nu în ultimul rând, de data aceasta nu vom mai avea parte de nicio arcă, ci de o corabiecarte, cu foi albe, pe care urmează să se scriu un nou poem, salvator; desigur, nici nu se va mai pune problema salvării animalelor, ci singurii supraviețuitori ai lumii vor fi poetul, iubita, mama și tatăl acestuia: „haide scoală îmi zise iubita dar parcă nu iubita era ci mama era/ haide scoală că vine apa vine dunărea și ne ia/ și pe urmă vine și marea neagră și ne ia și ea/ eu dormeam în brațe cu o carte care avea toate paginile albe/ de fapt cartea era deja scrisă de la un capăt la altul în mintea mea/ încă nu avusesem timp s-o transcriu hârtia pe argint/ haine n-auzi îmi zise și tata scoală-te că vine apa și ne ia/ și atunci am dat deoparte din brațe cartea care tocmai se năștea/ și m-am ridicat din cearșafuri/ e grav e într-adevăr grav mi-am spus dacă mă striga / doar iubita și mama mai puteam bănui să s-au speriat/ că poate li se năzare că vine apa să ne ia/ dar acum știu că totul este cu adevărat grav/ pentru că m-a strigat tata și asta înseamnă că a înviat cu adevărat/ și a venit după mine să-mi spună că nu e de joacă nicidecum/ că potopul cel nou era deja început/ da așa era tata era în grădină nici nu avusese răgaz să iasă cu totul din mormântul lui vechi și ciuruit de timp/ scosese doar capul galben spre negru de pământ/ din vechiul pământ ca să vorbească liber cu mine”.

Curând se va descoperi că tema aceasta a potopului, fie ea și reinterpretată într-o notă foarte personală de către Nicolae Tzone, nu este decât un pretext pentru a propăși ideea că adevărata, singura salvare a lumii este de fapt poezia, respectiv cartea, că nimic altceva nu poate salva lumea de azi de la pierzanie decât poemul, numit uneori chiar „poemuldumnezeu”, respectiv cartea de poezie, numită „corabiacarte” sau „carteacorabie”: „carteacorabie plutește încă peste uriașele ape ale nesfârșitului/ poemele toate din ea sunt în viață și țin viața în viață/ și țin moartea în moarte și vor ține viața în viață/ și moartea în moarte până când și potopul cel nou/ se va încheia și chiar dacă nu se va încheia// poemul ține loc de prunc și râde și plânge și se dă de-a dura/ ca un cerc în care un alt cerc se dă de-a dura/ poemul este cârma prin care corabiacarte este condusă/ către viața viitoare și către moartea viitoare/ poemul ne îmbrățișează îndelung pe toți pe mine pe mama/ pe iubita mea pe tata înfășurat în mormântul lui/ vechi și ponosit/ poemul din când în când își deschide aripile de diamant/ deasupra apei de potop care ar vrea să nu mai fie/ pe lume nimeni în afara ei”.

Dar dacă doar poezia și cartea mai pot salva lumea de la noul potop, ar fi oare deplasat să considerăm că de fapt, potopul despre care vorbește Nicolae Tzone este potopul ignoranței generalizate care a cuprins lumea? Că marele pericol care ne paște este îndobitocirea oamenilor care se țin tot mai departe de lumea cărții, de cultură, de artă, de știință, de religie, de tot ce înseamnă cunoaștere? Aș îndrăzni să spun că nu am greșit cu nimic în această interpretare a mea.

Și totuși, există un fragment în poemul lui Nicolae Tzone care pentru mine a funcționat inițial ca o „piatră de poticnire”, în sensul că poetul, foarte curajos, înaintează ideea necesității scrierii unei noi Biblii sau măcar a unui nou capitol în Biblie, ceea ce, pentru orice creștin ar reprezenta o mare blasfemie: „acum e totul altfel de cum era pe vremea potopului legendar/ biblia veche nu mai ajută din păcate în ceea ce privește/ revărsările cumplite de apă din prezent cu nimic/ de aceea va trebui să scriu o altfel de tablă de legi un altfel/ de compendiu fie el și provizoriu despre supraviețuire/ despre deschiderea ochilor în spațiul atât de strâmt/ rămas între apă și cer/ cerul nici nu e cer e un zid cenușiu țesut/ din carne de nori cred că nu aș greși/ dacă aș spune din piatră de nori/ încep să scriu pe pagini de apă pentru limpezirea ființei/ care încă mai sunt un nou capitol al bibliei/ în care povestesc despre noul potop”. Am spus „inițial” pentru că, încercând să înțeleg ce a vrut de fapt să spună poetul, m-am gândit că de fapt și această abordare a fost tot un mod de a atrage atenția asupra faptului că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, de Biserică, de Biblie, de cele sfinte în general, că nu mai au nimic sfânt, nu mai au repere morale, că nimic din ceea ce scrie în Biblie, deși valabil și astăzi și până la sfârșitul veacurilor, nu îi mai mișcă cu absolut nimic. Ar fi de fapt, un mod inedit de a lansa întrebarea, condamnată la a rămâne retorică: dacă vi s-ar da o nouă Biblie, ați citi-o, ați folosi ceva din ea sau ați rămâne și față de aceasta la fel de nepăsători ca și față de cea veche?

Așadar, în volumul Zece elegii, poetul Nicolae Tzone, sub masca unui amplu poem în care reinterpretează în manieră personală și alegorică mitul biblic al potopului, trage o serie de semnale de alarmă cu privire la lipsa de repere a oamenilor din ziua de astăzi, care nu mai vor să știe nici de cunoaștere, nici de artă, nici de credință. De asemenea sunt tratate aici și alte teme precum iubirea față de părinți, grija de a nu-i uita după moarte, iubirea față de partenerul de viață care trebuie să atingă dimensiunea sacrificiului și nu în ultimul rând, stima față de sine, orice om fiind chemat la a-și atinge apogeul dezvoltării personale, și la a deveni un salvator, dacă nu al lumii, măcar al propriei familii sau iubiri.

În ceea ce privește interviul luat de Robert Șerban poetului Nicolae Tzone, care completeză acest volum, aflăm din acesta despre totala dăruire a poetului în fața poeziei, despre neștirbita lui credință în Dumnezeu (ceea ce arată că nu a existat nicio intenție de erezie/ blasfemie în poemul Zece elegii) precum și despre modul în care, scriind, acesta a reușit să îmblânzească moartea.

 

 

 

Atât în cer cât și pe pământ

 Cronica volumului de poezie Nervul metaforei de Adelina Labic - Lungu

(Editura Pontos, Chișinău, 2022)

 

Adelina Labic-Lungu s-a născut în anul 1976, în Republica Moldova, raionul Călărași, satul Meleșeni. A debutat în anul 2018 în revista Rotonda Valahă, cu un grupaj de poezii. În anul 2019 debutează editorial cu volumul de poezie, Pe aripile timpului, apărut la editura Pontos. Urmează volumele: Semințe de Cer (povestiri pentru copii, editura Epigraf, 2020), Nervul metaforei (poezie, editura Betta, 2021, reeditare editura Pontos, 2022) și Într-un cuib de rândunici (poezii pentru copii, editura Bestseller, 2023). În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului Nervul metaforei, ediția a II-a, revăzută și completată, apărut la editura Pontos din Chișinău.

Volumul debutează cu o poezie aparent pentru copii, dar care se dovedește totuși a fi pentru adulți, în care se simte din plin candoarea și aplecarea spre inocență a poetei, o poezie ce trimite cumva la clasica poveste a Micului Prinț, care este de altfel și fanionul literaturii ce face legătura între copii și adulți: „Alergând printre aripi de albină,/ doi copii/ văzură o planetă mică,/ cât un măr să se coacă,/ albă ca un lapte de pasăre,/ firavă ca o întâmplare./ Şi-au smuls gleznele/ din pieptul lanului de grâu,/ şi s-au lipit de pulberea galbenă/ din palmele vântului./ În acea clipă se împiedicară/ de un cerc al Sărutului/ şi intrară pe orbita acestuia,/ ce se învârtea în jurul planetei mici./ Erau mai tineri decât ei înşişi/ şi abia de înţelegeau/ Legea atracţiei universale./ Suspendaţi, se tot roteau/ în jurul aceleiaşi ore,/ nu se ştie cât timp,/ nimeni nu îl măsurase de o veşnicie,/ până simţiră/ febrilitatea globului vechi,/ ce urca ca o săgeată,/ apoi luneca şerpuitor înapoi,/ pe firea lor de nectar,/ pe buzele lor din/ maluri de codru”.

Curând însă, cititorul va descoperi și alte valențe ale poetei, volumul dovedindu-se unul foarte complex din punct de vedere al temelor abordate și al tonului folosit.

De exemplu, vom descoperi o Adelina Labic atașată valorilor perene cum ar fi dorul de glia strămoșească dar și tinderea spre întâlnirea cu divinitatea, pe care le expune într-o manieră apropiată rugăciunii sau discursului mistic: „Pe cerul cu o mie de pridvoare,/ În templul unui singur Dumnezeu,/ Îşi poartă cocostârcii iar cărare/ Spre primăvara cea din satul meu.// Din depărtate zări, de printre aştri,/ Torenţiale stoluri se desprind./ Atâţia cocostârci cu ochi albaştri/ Nu am văzut de când sunt pe pământ!// Înveşnicită-n liniştea-i senină,/ Îşi zice-n gând, clopotniţa de lemn:/ – Cât m-am rugat acasă să revină.../ Copiii mei, cu zborul lor cel demn!// În satul mic e mare doar tăcerea,/ Şi singur dorul, veşnic cireşar,/ Tot scutură din floare-n floare mierea,/ În cuibul din cireșul cel amar”; dar și o Adelina Labic având un puternic simț civic, amendând erorile din administrația Chișinăului, orașul său adoptiv, pe un ton ușor ironic, dar totodată ferm și mustrător: „Hai să facem o mică plimbare/ prin oraşul cu o mie de băltoace,/ cu balcoane ieşite din decolteul blocurilor,/ cu lumini oarbe/ şi copii sughiţând din afişe,/ cu femei elegante,/ purtând sacoşe, genţi şi rucsacuri în spate,/ de parcă ar duce povara înafara sufletului.// O mică plimbare prin bucla serii,/ în oraşul, în care am avut neşansa să fim,/ în care unul îşi (re)defineşte/ Libertatea, decorând un perete/ şi ridică alţi trei, patru, cinci,/ să se apere de frici,/ iar frici sunt atât de multe/ în acest oraş-plancton,/ cu mai multe sfredele,/ decât suflete vii, frici, ce trăiesc/ în alte sute şi mii de frici.// Dar hai, să facem totuşi/ o mică plimbare printre/ sutele de pereţi mici şi mari/ şi să trecem prin ei,/ ca prin nectarul de tei, împietrit în aer,/ până vom ajunge/ la o bancă abia vopsită/ să lipim pe pereţii dintre noi un sărut”.

De altfel, implicarea socială se vede și din sentimentul patriotic unionist, pe care poeta nu se sfiește să și-l declare și bineînțeles să și-l asume deplin, afirmându-și, curajoasă, atât dragostea pentru țara - mamă, România: „Jumătate plină, goală jumătate,/ Jumătăţi de Glie arse pe la coate,/ Jumătăţi de Codri, sferturi de copaci/ Gem cu rădăcina în romani şi daci.// Jumătate nouă piatra din Cetate,/ Jumătăţi de sate în singurătate!/ Jumătăţi de case dorm cu mir în gând,/ Iar Traian îşi culcă Valul sub pământ.// Nu se poate dorul înjumătăţi.../ Cerul nu ni-l poate nimeni împărţi!/ Țară mică, Țară... Ce aştepţi, ce vrei?!/ Te-au făcut mai mică tot copiii tăi.// Ți-au închis portiţa, geamul l-au bătut/ Într-un cui prea mare, într-un trup de lut/ Şi-apoi jumătăţi, tot ţi-au scos din hartă/ Şi-ţi întorc nepoţii jumătăţi de soartă...”; cât și disprețul pentru influența nefastă a URSS-ului ce ți-a ținut gheata pe grumazul Basarabiei atâta amar de ani: „Ceaţa atârna cu pieptul într-un măceş/ din care trăgea fructele o bătrână/ aplecată peste geam părea să se ţină/ destul de bine cu genunchii afundaţi/ în lutul pereţilor/ şi cu mâinile căutând fructele roşii/ ca pe nişte mere de aur/ un spin nebănuit i se prinse de pielea/ ce îi atârna din mânecă/ şi îşi pierdu echilibru/ poate pentru o secundă/ noroc de moşul ei/ ce avu gust de o ţigară/ o apucă de capătul fustei verzi/ ca pe o capră ce se rupe din laţ/ fructele se împrăştiară peste parchet/ printre găurile dintre scândurile/ desfigurate aduse din URSS/ bătrâna îşi zise că era sigură/ că măceşul o trase ca un suflet de dincolo/ dar dacă ajung până la iarnă vor bea/ ceai cu vitamina C ochi nevăzut/ trecea prin corpul metalic al ceţii/ până în scânteia de la capătul chibritului/ moşul îşi răsuci ţigara şi tăcu/ în geamul aburit bătea ploaia/ ca un bolnav în poarta spitalului de nebuni”.

Așadar, Adelina Labic - Lungu se dovedește a fi o poetă în adevăratul sens al cuvântului, întrucât știe să fie în egală măsură și sensibilă și bătăioasă, și melancolică și fermă, și copilăroasă și matură. Ea reușește să fie prezentă și în rugăciune și în lume, pe de o parte scrutând transcendentul dar pe de alta rămânând atentă și ancorată și în problemele reale ale societății, ale lumii acesteia trecătoare, dar în care totuși suntem condamnați să trăim. Aștept cu mare interes următoarele sale volume de poezie, mai cu seamă că am sesizat o evoluție netă inclusiv la nivel stilistic între volumul său de debut, Pe aripile timpului și volumul Nervul metaforei, de care tocmai am făcut vorbire.  

Pentru o întoarcere la naturalism

 

Cronică la volumul de poeme, Sentimentul naturii de Florin Dumitrescu

(Casa de Editură Max Blecher, 2023)

 

Florin Dumitrescu (n. 1966, București) debutează ca textier pentru formația Timpuri Noi la sfârșitul anilor ’80 (pe disc în 1992). Se consacră însă cu Sarmalele Reci, cărora le este unic textier din 1993 până în prezent. În următorii treizeci de ani, compune texte pentru o varietate de muzicieni de pop, rock, folk și jazz. Ca poet, publică volumele de poezie: Ana are mere (Cartea Românească, 1997, Premiul ASB pentru Debut), ÎNcântece (Vinea, 2007, Premiul Tiuk! pentru Poezie), Dodii (Vorpal/Nemira, 2016) și Sentimentul naturii (Casa de Editură Max Blecher, 2023). Este prezent cu poezie în volumele colective: Marfă (1996, 2012 și 2019) și Ce poți face cu două cuvinte (Grupul Editorial Art, 2012). În anul 2015 participă la proiectul București 2021 - epopee participativă, organizat de Svetlana Cârstean la ARCUB București. În prezent, este lector la Universitatea Transilvania din Brașov, unde predă antropologie și copywriting. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme, Sentimentul naturii, apărut la Casa de Editură Max Blecher, în 2023.

Volumul este structurat pe trei secțiuni: Ecolalii, Sentimentul naturii și Orfeu în stiren, fiecare dintre acestea avânt un specific aparte. Dintru început trebuie spus că o parte dintre poemele cuprinse în acest volum, mai exact zece, sunt ilustrate magistral de către artistul grafic Adrian Preda.

Prima parte, Ecolalii, care poate funcționa inclusiv ca un preambul pentru secțiunea centrală, cea care dă și numele volumului, debutează cu un poem care la prima vedere poate fi considerat blasfemiator, fiind nici mai mult nici mai puțin, decât un nou Crez, dar unul în care religia invocată seamănă mai curând cu una panteistă, naturalistă, în care centrul cultului este însăși natura, cu toate elementele ei constitutive: „Eu cred că Dumnezeu ne vorbește prin plante/ Da îmi dau seama cât de aberant e/ pentru unii dintre voi prieteni/ dar care ai ațipit vreodată sub cetini/ ori care ai trăit suprema liniște/ prăbușit într-o miriște/ râcâind un rizom/ spărgând în dinți o sămânță de cardamom/ care știi cum e să te-mproaște/ stupoarea plonjonului printre mătasea-broaștei/ când pielea-ți capătă o nouă piele/ și te dizolvi îmbrățișat de iele/ sau cum te dojenește la o adică/ mursecătura de urzică/ cum îți evocă tot felul de chestii/ învălurite lanurile de trestii/ ca într-un Tarkovski târziu/ ori care ai contemplat gardul viu/ cu tufe tunse uniform de merișor/ visând la lumile infinite dinapoia lor/ dureros promise și dulce amânate/ precum contele de Recanati/ sau care știi cum îți încleiază deștele/ lacrima scoarței și pecetluiește-le/ ca pentru apoi a ți le duce/ la frunte și a-ți face cruce/ în răcoarea catedralei de brazi”.

Totuși, vedem invocate inclusiv elemente ce țin strict de cultul creștin: Dumnezeu, cruce, catedrală. De asemenea, tonul dulce și suav în care poetul își declamă crezul, ne arată că nu poate fi vorba despre nicio formă de răzvrătire sau de erezie, ci doar despre o nevinovată invitație la a reconsidera natura, la a redescoperi beneficiile vieții trăite mai aproape de natură sau chiar în sânul naturii. De altfel, pe parcursul întregului ciclu incipient, sunt invocate și alte elemente de bază ale lumii naturale: frunze, tufușuri, ouă de broască/ mormoloci, duzi și așa mai departe, ba mai mult, în câteva rânduri poemele sunt imprimate de o cadență aparte, care duce cu gândul la ideea de invocație sacră sau chiar de rugăciune. Pentru mine personal, dovada că Florin Dumitrescu nu se rupe câtuși de puțin de creștinism este următoarea strofă, desprinsă parcă din episodul biblic în care vameșul Zaheu atinge metanoia urcându-se în dud să îl vadă pe Hristos: „Pe noi care ne-am cocoțat în duzi/ și-am explorat pe boltă stele umede/ n-au să ne smulgă neam din lumea de/ unde scoboară îngerii zăluzi”.

Secțiunea centrală, cea care dă și numele volumului, Sentimentul naturii, este concepută ca un lung poem unic, de tip parodic, în care poetul, pornind de la pretextul reiterării în vis a unui episod din anii de școală ce o are ca eroină pe profesoara de română cea plină de nuri, dezbate în fel și chip problema cât se poate de serioasă a sentimentului naturii: „Am visat că mă lua de mână/ azi-noapte profa de română/ pe care o iubisem în liceu/ mă încuia la ea în gineceu/ și-mi arăta pe îndelete/ cel mai ascuns dintre secrete/ pe care odinioară în clasă/ ni-l expusese fără ca să/ înțelegem ce spune/ În vis mi-l dezvelea ca prin minune/ etalându-și toți nurii// Ce-i ăla sentimentul naturii// De ce noi încă dragi copii/ citim Coșbuc și Alecsandri/ Cum de lipsa lor de profunzime/ din cele mai facile rime/ despre păsări copaci ninsoare/ închipuie suprema splendoare// De ce nu puteți trece anu’/ fără să-mi recitați din Topîrceanu// Din Eminescu de asemeni cum de/ uităm complet adagiile profunde/ ci doar cum lunecă pe ape lebede/ e ceea ce ne vine-n minte repede// Eu repetam după profă/ strofă cu strofă cu strofă// bucurându-mă de cum stăteam amândoi/ tandri tremurători și goi/ în ghiocul unei orhidee/ un ceas un veac o clipă n-am idee”.

Deși poemul Sentimentul naturii este un veritabil pamflet autoironic, scris în dulcele grai marcă propriu Florin Dumitrescu, totuși, din spatele tuturor hohotelor de râs răsună clar și cristalin cântul și chemarea naturii. Avem de a face cu o nouă odă, hazlie, închinată naturii, pe care din nou suntem chemați să o redescoperim așa cum este ea, cu parți frumoase și mai puțin frumoase, dar având toate partea lor de importanță în economia naturii și a vieții noastre.

În fine, cea de-a treia secțiune, Orfeu în stiren, conține poeme mai degrabă de protest împotriva celor care, cu știință sau cu neștiință ajung să distrugă natura, periclitând viața întregii umanității și chiar a întregii Planete. Sunt luați la rost, la fel, într-o abordare tragi-comică, cei care au provocat dezastrul de la Cernobîl, dar și cei care astăzi, prin ignoranță și consumerism deșănțat contribuie la distrugerea Terrei. „Hai cântă Orfeu/ într-o pungă de-un leu/ înalță o odă/ lui Polistiren-vodă/ Cântă într-o cutie/ de conservă aurie/ încapsulează/ timbrare și frază/ pune-n raft și comunică/ zeității de unică/ folosință/ simpla noastră dorință/ de-a afla fericirea/ la McDonaldʼs Unirea/ în pocal de carton/ în tipsii de teflon/ cântă-ți odele și/ înapoi nu privi/ Să te-ntorci nu ai cum (mă)/ plasticul te sugrumă/ Nu privi n-ai de ce/ să privești ce nu e/ Doar privește-nainte/ totu-i tot ca-nainte”.

Așadar, în noul său volum de poeme, Sentimentul naturii, Florin Dumitrescu trage un puternic semnal de alarmă împotriva celor ce, cu știință sau din pură ignoranță contribuie la distrugerea naturii. Totodată, el se străduiește, cu armele sale, care sunt poezia pură, ironia și candoarea, să ne facă să conștientizăm cât este de frumoasă și mai ales benefică viața trăită în sânul naturii, cât este de importantă conexiunea omului cu natura. Firește, eu am exagerat puțin cu titlul acestei cronici, pentru a vă stârni interesul. Dar nu poate fi vorba despre nicio invitație la a deveni membri vreunei noi/ vechi religii naturaliste sau panteiste, ci doar despre o invitație în sânul naturii, în catedrala de brazi sau în duzii în care să ne întâlnim cu îngerii zăluzi.

 

 

 

Despre colinde, mituri și sărbători la români

 

Cronica volumului Colinde, colindat, mituri de Aura Văceanu

(Editura Etnologică, 2023)

 

Aura Văceanu (pe numele real, Aurica Văceanu), s-a născut în anul 1948, în comuna Bucu, jud. Ialomița. Este profesoară, poetă, prozatoare, traducătoare, editoare și cercetătoare. Cea mai recentă lucrare semnată de aceasta în sfera cercetării o reprezintă cartea Colinde, colindat, mituri, apărută spre finalul anului 2023, la editura Etnologică din București. Volumul cuprinde o serie de lucrări prezentate la conferințele Institutuilui de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” și la cele ale Universității din București, între anii 2013 - 2018.

Lucrarea este structurată pe trei secțiuni majore: I. Colinde, colindat; II. Mituri și motive mitico-simbolice în balade și basme; III. Tradiții religioase românești. Primele două secțiuni se compun la rândul lor din mai multe subcapitole.

I. Colinde, colindat

  Secțiunea I. Colinde, colindat, este alcătuită din cinci subcapitole. În primul dintre acestea, intitulat, Elemente mitice precreștine și creștine în colinda românească, doamna Aura Văceanu merge pe firul roșu al faptului deja stabilit și de alți etnografi și folcloriști, conform căruia colindele românești vin în directă descendență din vechile mituri și rituri sacre ale geto-dacilor și sciților dintre care cel mai pregnant s-a dovedit a fi mitul solar, prezent de cele mai multe ori sub forma razelor care cad pe masă, pe crucea din fereastră și pe bradul cel mai înalt (motivul copacului, fie brad, fie paltin, fie fag, are desigur și conotația unui axis mundi care unește cerul cu pământul). De asemenea, mai este prezent și mitul distrugerii lumii sub forma unei regresiuni în haosul primordial, necesară pentru ca lumea să fie reclădită din temelii: entități rele, demonice, fură soarele, stelele sau luna, sau cheile raiului (aici demonul este Iuda Iscarioteanul), iar eroul providențial, cosmocratul, vine să învingă demonul și să restabilească ordinea în univers. Întrucât pe fondul păgân, precreștin al colindelor s-a suprapus cel creștin, de cele mai multe ori cosmocratul este unul dintre sfinți, sau Însuși Dumnezeu sau Iisus Hristos. Motivul regresiunii în haos și al renașterii lumii merge mână în mână cu cel al „desfâului sacru”, pentru că, după ce lumea este refăcută de la zero, se face un mare ospăț cosmic la care oamenii stau la aceeași masă cu Dumnezeu și cu sfinții: „În momentul restabilirii timpului și a spațiului sacru, se produce comuniunea divinitate-om. La mese „beau și se veselesc” bunul Dumnezeu, bătrânul Crăciun și Sângeorz, împreună cu gazda. Aceste imagini au semnificații arhaice: de Crăciun, în mod ritual este restabilită starea întreruptă „in illo tempore”, din cauza păcatelor omenești; colinda sugerează o imagine paradisiacă, unde cerul este atât de aproape de pământ, încât Dumnezeu și sfinții lui umblau printre oameni”.

În cel de-al doilea subcapitol al primei secțiuni, intitulat, Privire comparativă asupra datinei colindatului la români și la unele popoare din spațiul sud-est european, autoarea vorbește despre asemănările în ceea ce privește miturile românești prezente în colinde, cu cele ale celorlalte popoare din sud-estul Europei, în special cu popoarele balcanice. Avem aici două componente care justifică aceste asemănări: pe de o parte vorbim despre stratul străvechi de mituri tracice, comune tuturor popoarelor balcanice, iar pe de altă parte, despre suprapunerea sărbătorii creștine a Nașterii Domnului peste sărbătoarea păgână, romană a Saturnaliilor, care se celebra în preajma Solstițiului de iarnă și în care era preaslăvit Soarele. De altfel, mitul Soarelui sau al lui Mithra este și cel care s-a perpetuat cel mai pregnant în miturile și colindele popoarelor balcanice, astfel încât unul dintre simbolurile prezente în colindele acestora este cel al focului, iar una dintre datinile comune este aceea de a păzi focul din vatră să nu se stingă în noaptea de Ajun, prezentă la români, aromâni, vlahii din Moravia, sârbo-croați, dar și la francezi și italieni, dovadă că este o influență strict romană.

O situație aparte o constituie zona Dobrogei unde trăiesc în armonie nu mai puțin de 18 etnii, și unde se observă asemănări între datinile de iarnă ale românilor cu cele ale armenilor (care se pare că au împrumutat obiceiul colindului de la români, în Armenia neexistând acest obicei), turcilor și tătarilor.

Cel de-al treilea subcapitol, numit Filosofia culturii și dialogul intercultural, funcționează mai curând ca o paranteză în economia lucrării propriu-zise, dar din acesta reținem totuși două idei, și anume: 1) în viziunea lui Lucian Blaga, culturile minore sunt culturi etnografice, iar culturile majore sunt culturi monumentale, astfel încât primele vor fi mai aplecate spre conservarea specificului tradițional, iar ultimele de livrarea unor opere monumentale pentru umanitate, fie în literatură, fie în artă sau în arhitectură; 2) psihologul Constantin Cucoș afirmă că educația interculturală are în vizor abordarea pedagogică a diferențelor culturale, o strategie care ia în considerare ceea ce este specific spiritual sau alte diferențe: de sex, diferență socială sau economică etc.

Următoarele și ultimele două subcapitole ale primei secțiuni a lucrăii sunt în fapt două studii de caz: Colindatul de ceată bărbătească din Dobrogea și Ceata de colindători din comuna Bucu, județul Ialomița. Ceea ce mi-a atras atenția în aceste două subcapitole a fost vechimea intrinsecă a obiceiurilor colindatului în ceată bărbătească. Astfel, în Dobrogea, deși colindatul în ceată bărbătească a fost înscris în Patrimoniul imaterial UNESCO abia în anul 2013 (la Baku, în Azerbaidjan), datina este consemnată ca desfășurându-se, neîntrerupt, de dinainte de anul 1877-1878, deci cu mult înainte ca Dobrogea să fi revenit la patria mamă, România. Așadar, românii dobrogeni, deși aflați sub stăpânire otomană, continuau să pătreze ritualurile și datinile românești și creștinești. De cealaltă parte, ceata de colindători din comuna Bucu, reactivată după câteva zeci de ani, în anul 1994, de către domnul Nicu Faur, directorul Căminului Cultural din localitate, este atestată în perioada interbelică și postbelică.

Voi încheia expunerea mea despre prima secțiune a cărții doamnei Aura Văceanu, cea dedicată colindelor, citând la rândul meu spusele cercetătorului Petru Caraman: „Potrivit concepției populare colindătorii ne par niște vrăjitori cu puterea de a săvârși adevărate miracole, aducând în fiecare casă colindată sănătate și fericire”.

II. Mituri și motive în balade și basme

Cea de-a doua secțiune principală a lucrării este dedicată miturilor și este intitulată II. Mituri și motive în balade și basme. La rândul ei, secțiunea este împărțită în patru subcapitole, primele trei fiind dedicate câte unui mit sau motiv, cel din urmă fiind rezervat semnificațiilor astrologice în basmul românesc.

Primul subcapitol se numește Semnificații mitico-simbolice în balada Monastirea Argeșului și tratează tema mitului jertfei creatoare, care are la bază ideea că nicio creație valoroasă din punct de vedere estetic nu poate fi realizată fără o jertfă, fără un sacrificiu. Tema jertfei este, după unii cercetători, o reminișcență iudaică, intrată în lumea creștină în perioada tranziției de la cultul iudaic la cel creștin: evreii din Vechiul Testament aveau stabilite în ritul lor o serie de jertfe animale, având ca principal scop ispășirea sau iertarea. De regulă se jertfea un țap, de unde a rămas până astăzi sintagma „țapul ispășitor”.

Deosebit de interesant mi se pare răspândirea în zona balcanică a baladei Meșterului Manole (căci varianta cu Monastirea Argeșului este tipic românească). Astfel, conform cercetătorului Ion Taloș, varietatea baladei se prezintă astfel: „311 grecești, 165 românești, 87 bulgare, 38 maghiare, 37 sârbo-croate, 19 albaneze, 5 aromâne și 4 țigănești”.

Al doilea subcapitol din secțiunea miturilor este despre Mitul/ Cultul zburătorului în literatura universală și română. În Mitologia română de Romulus Vulcănescu, „Zburătorul este o semidivinitate erotică de tipul incubilor, un daimon arhaic, de natură malefică”. Iar G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent afirma că mitul zburătorului „reflectă problema sexualității la români”. În literatura română, mitul zburătorului, menționat inclusiv de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, printre vechile eresuri ale moldovenilor, alături de Drăgaică, Sânziene, Iele, Muma Pădurii/ Fata Pădurii, este ilustrat atât într-o serie de poeme culte de inspirație populară, păstrând numele Zburătorul/ Sburătorul, semnate de Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri și Ion Heliade Rădulescu, cât și în două dintre amplele poeme ale lui Mihai Eminescu, Călin (file de poveste) și Luceafărul. Interesant este că, după toate probabilitățile, pentru Luceafărul, Eminescu a avut ca sursă de inspirație poemul Demonul al lui M. Lermentov, pe care l-a citit în traducere germană pe când se afla la studii în Berlin sau Viena. Altfel nu s-ar explica numărul ridicat de teme paralele ce pot fi înregistrate între cele două capodopere.

În cel de-al treilea subcapitol al secțiunii dedicate miturilor românești, doamna Aura Văceanu, mare cunoascătoare inclusiv a culturii nipone, tratează despre Motivul eroinei apărută din arbore, în basmul fantastic românesc și japonez.  Autoarea se oprește asupra a două basme românești și unul japonez: Fata din dafin și Cele trei rodii, din culegerea lui Petre Ispirescu, respectiv Copilul din bambus sau Prințesa strălucitoare Kaguiahimé, din folclorul nipon. În urma cercetărilor avansate, autoarea a stabilit următoarele asemănări între basmele românești și cel nipon, toate la nivelul motivelor: familia fără urmași, încercări prin care trec aspiranții la mâna fetei de împărat, obiecte fermecate pe care trebuie să le aducă, metamorfoza ca procedeu, calul în basmul românesc, respectiv caleașca cu care  Kaguiahimé zboară înapoi în lună. De asemenea, sunt și câteva diferențe, cu precădere la nivelul finalurilor: dacă în basmele românești avem parte de finaluri fericite, respectiv de nunta fetei cu feciorul de împărat, în basmul japonez, prințesei i se refuză căsătoria cu un pământean, originea ei fiind una selenară. Vedem aici, mai curând asemănarea cu Demonul lui Lermentov, respectiv cu Luceafărul lui Eminescu.

În ultimul subcapitol al secțiunii despre mituri doamna Aura Văceanu ne aduce în prim plan o serie de Semnicații astrologice în basmul românesc.  În acest sens, are în vedere trei basme, două românești și unul sârbesc: Florița din codru de Ioan Slavici, Cele douăsprezece fete de împărat și palatul fermecat de Petre Ispirescu, respectiv, Cele douăsprezece dumicaturi de pâine de Nicolae Batzaria. Toate cele trei basme au ca numitor comun numărul 12, număr cu puternice valențe astrologice, având legătură în special cu cele 12 semne zodiacale. Jurnalista Rodica Purniche, afirmă într-un studiu dedicat influențelor astrologice din basme, referindu-se la Florița din codru, că basmul arată că-n aventura sa inițiatică Florița a asimilat cele 12 energii ale constelațiilor zodiacale, ajungând astfel la o trezire completă a sufletului/ inimii. Desigur că această observație este valabilă și pentru celelalte basme în care se regăsește numărul 12.

III. Tradiții religioase românești

Iată-ne ajunși și la cea de-a treia secțiune a cărții, denumită III. Tradiții religioase românești, dedicată în exclusivitate Sfântului Cuvios Alexie și obiceiurilor de Alexii. În legătură cu Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, sărbătorit în Biserica Ortodoxă în ziua de 17/30 martie, după data morții sale, au circulat încă din vremurile vechi o serie de legende creștine care l-au transformat, în mentalul colectiv în ocrotitorul insectelor, gângăniilor, al șerpilor, al peștilor și în general al tuturor viețuitoarelor care între ziua Sfintei Cruci (14 septembrie) și ziua Sfântului Alexie (17 martie) se retrag fie în pământ, fie în ape sau în mâluri. De aceea, de ziua Sfântului Alexie, cunoscut și ca Alexa cel Cald sau Alexa cu Broaștele, se fac în gospodării tot felul de ritualuri: se aprind focuri, se leagă paie de copaci, se sună din clopoțel, se pune mâncare pentru șerpi, tocmai ca Sfântul să protejeze gospodăriile de invazia omizilor, șerpilor, broaștelor și a altor dăunători.

În concluzie, volumul Colinde, colindat, mituri al doamnei Aura Văceanu este unul în primul rând necesar pentru redeșteptarea interesului față de tradițiile și obiceiurilor românești, prin intermediul cărora se menține atât relația cu strămoșii și cu valorile ancestrale lăsate de aceștia cât și relația cu transcendența, cu divinitatea, cu lumea magică și cu misterele, care asigură, fiecare în parte o mai bună ancorare a omului în toate dimensiunile esențiale ale existenței.   

 

 

O dragoste interzisă care a sfidat toate legile, inclusiv pe ale timpului

Cronica romanului Alcoforado. O poveste de Lucian Vasilescu

(Editura Integral, 2023)

 

Poetul Lucian Vasilescu este unul dintre cei mai seamă reprezentanți ai generației ’90 în poezia românească, alături de Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Floarea Țuțuianu, Mihail Gălățanu și de regretatul Cristian Popescu. A debutat în anul 1995, cu volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu (editura Nemira), carte ce a obținut premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. Este laureat al premiului pentru poezie al aceleeași asociații și pentru următoarele două volume: Ingineria poemului de dragoaste (Editura Albatros, 1996), respectiv Sanatoriul de boli discrete (Editura Cartea Românească, 1996). Urmează multe alte volume de autor, volume la două mâini sau colective, antologii de autor, ediții bilingve, ediții bibliofile, dintre care aș mai aminti doar volumul antologic, Viața dăunează grav sănătății (Vinea & Integral, 2016). Cea mai recentă producție literară semnată de Lucian Vasilescu este romanul-documentar, Alcoforado. O poveste, apărut la editura Integral, în anul 2023. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

De ce am clasificat încă de la început această carte drept un roman-documentar? Pentru că autorul, Lucian Vasilescu, pornește de la un fapt istoric și pe baza acestuia, sau mai bine-zis, în jurul acestuia, țese un roman în care se împletesc istoria oficială dar și neoficială, geografia, arhitectura, arheologia, cultura portugheză dar și cea românească, iar firul cu care acesta lucrează este cel al fanteziei dusă până în sfera suprarealismului și a onirismului. De altfel, nu trebuie uitat nicio secundă că autorul acestui roman este la bază unul dintre poeții cei mai apreciați ai anilor 90.

Faptul istoric de la care pornește Lucian Vasilescu este povestea de dragoste cât se poate de adevărată dintre Mariana Alcoforado (1640 - 1723), o călugăriță portugheză ce a trăit în mănăstirea Convento de Nossa Senhora da Conceição din Beja și ofițerul francez, Noël Bouton, marchiz de Chamilly (1636 - 1715). O poveste de dragoste interzisă, blamată, damnată și ucisă încă din fașă de către cei care s-au simțit lezați de „abaterea” călugăriței de la rigorile vieții monahale, respectiv părinții acesteia și maica stareță, care vedeau relația lor de dragoste drept o adevărată plagă pe obrazul familiei, respectiv al mănăstirii.

De fapt, adevăratul pretext al romanului îl reprezintă scrisorile trimise de Mariana iubitului său plecat înapoi în Franța, firește, cu o misiune militară. Avem de a face cu un număr de numai cinci scrisori, dar care s-au păstrat într-un volum ce a transgresat hotare geografice, lingvistice și temporale, ajungând și în cultura românească grație traducerii poetei Veronica Porumbacu, cea care le-a publicat în limba română sub titlul Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado (Editura Pentru Literatură Universală, 1967). Cele cinci scrisori, în traducerea Veronicăi Porumbacu sunt reproduse și de către Lucian Vasilescu la sfârșitul cărții sale, de bună seamă pentru ca cititorii săi să poată vedea exact cum au stat lucrurile despre care se face vorbire în roman.

În ceea ce mă privește, recunosc, am trișat. Când am vrut să iau cartea la lecturat, mai întâi am răsfoit-o, am amușinat-o, simțind parcă faptul că undeva este o chichiță de care trebuie să mă prind, și am descoperit la sfârșitul cărții, scrisorile. Dându-mi seama că de fapt acesta este nucleul romanului, am început cu lectura scrisorilor. Pot da mărturie că rar mi-a mai fost dat să citesc ceva atât de sfâșietor precum cele cinci scrisori ale tinerei călugărițe condamnate să își plângă iubirea interzisă. Și m-am frustat foarte tare de faptul că nu aveam niciun răspuns din partea lui, a celui căruia aceste scrisori îi erau adresate. Nu știam ce va fi gândit sau simțit destinatarul acestora. Dacă a fost chiar nepăsător la durerea iubitei sale sau dacă și el se lupta la rândul lui cu imposibilitatea de a-i răspunde pe măsura sentimentelor ei. Răspunsul însă l-am aflat în corpul romanului propriu-zis.

Și dacă tot ne-am întors la firul romanului propriu-zis, trebuie spus că avem de a face cu un fir destul de înnodat: naratorul pornește firul chiar din orașul Beja, unde ajunge în urma unei invitații a unui for cultural portughez pentru a citi o serie de poezii în cadrul unor manifestări culturale pan-europene desfășurate în acest oraș. Aici el este fascinat de tot ce se întâmplă în jurul său, afirmând chiar că în acest loc, „atunci când respiri, e ca și cum ai adulmeca o femeie frumoasă”, dar cu precădere de muzica fado și de povestea călugăriței Mariana Alcoforado. Apoi se întoarce acasă, în România, încearcă să își reia viața obișnuită, cu jobul plictisitor și stresant, dar absolut tot ce i se întâmplă, are într-un fel sau altul legătură cu misterioasa poveste erotică trăită în chilia mănăstirii din Beja în urmă cu 350 de ani: primește o serie de opt e- mail-uri de la un orb cu care se împrietenise în Beja, care la rândul său fusese obsedat de această poveste, și care îi dezvăluie detalii fără de care povestea „oficială” ar fi rămas nedrept de ciuntită; dar cel mai straniu, se împrietenește cu o bătrână doamnă care îl va plimba la rândul său înapoi prin Portugalia, într-o poveste ce îi implica inclusiv pe Regele Carol al II-lea și pe Elena Lupescu.

Și totuși, de ce roman-documentar? Pentru că autorul pornește de la scrisori și face o serie de „săpături arheologice” prin diferite surse și caută să reclădească întreaga istorie de amor exact așa cum a fost în realitate, acum 350 de ani. Și sunt convins că a și reușit să o facă. În ceea ce mă privește, m-a convins că lucrurile au stat chiar așa cum le-a expus acesta.

Însă dincolo de veridicitatea poveștii în sine, este fascinantă și povestea țesută de Lucian Vasilescu în jurul poveștii de dragoste a Marianei Alcoforado. Iar finalul poveștii sale este unul care lasă loc de alte o mie de speculații și inclusiv de o continuare pe măsură.

 

 

 

 

Moartea, un antonim al iubirii

Cronica volumului de poeme Celule Stem de Silvia Goteanschii

(Editura Prut Internațional, 2022)

 

Silvia Goteanschii este una dintre poetele reprezentative din Republica Moldova, volumele sale bucurându-se de ecouri inclusiv în România. De altfel, o parte dintre volumele ei de poezie sunt publicate în România. Cel mai recent volum al său de poezie se numește Celule Stem și a apărut în anul 2022 la editura Prut Internațional din Chișinău.

Deși titlul volumului, Celule Stem, are puternice conotații medicale, poemele cuprinse între coperțile acestuia nu au nicio legătură cu lumea medicală propriu-zisă, însă vorbesc totuși despre o boală, și încă una cruntă, despre lipsa iubirii din viața oamenilor din zilele noastre, boală pentru care, după cum se va vedea la momentul oportun, poeta speră să existe totuși acele „celule stem”, percepute în lumea medicală ca panaceu universal.

Încă din poemul ce deschide volumul vedem lupta poetei cu sine însăși pentru a înțelege măcar ce este dragostea și de ce nu o poate simți și mai ales cum de poate funcționa încă în lipsa iubirii: „neîncrederea îmi ronțăia din răsărit/ ca un șoarece din ușa de la casă/ credeam că limita mea e sobrietatea și digestia/ uneori panica și contrapunerea/ cu lumea electrică din creierii mei/ ascunși în cabluri și instrucțiuni/ de utilizare a luminii și altor șocuri// nu voiam prea multe –/ să sparg niște nuci cu tocul pantofului/ să-mi fiu mie utilă/ (alteori să-mi fiu mie dragoste)// deși doar umbra mea era ceva sigur/ iar în ultimul timp a prins și o crustă/ galbenă/ dureroasă/ ca o rană chemătoare la tine din primăvara/ lui Botticelli și dintr-o plăcută lentoare/ în care m-am depersonalizat/ fiindcă// în lumea noastră s-a exagerat mult// mi-am dat seama de asta/ azi dimineață/ când mi-am scos picioarele dintr-o valiză”.

În poemul imediat următor vedem și o încercare de diagnosticare a societății. Poeta vorbește despre mania societății de a mima dragostea, de a propune o dragoste cotrafăcută, o dragoste fake, cum s-ar spune în limbajul curent, dar una care reușește totuși să imite aproape la perfecție dragostea reală: structură, textură, caracteristici generale. Și totuși, ceva nu poate fi reprodus, nu poate fi falsificat, nu poate fi mimat: sentimentul propriu-zis și efectele reale ale acestuia: „s-au făcut autopsii anul acesta la noi în oraș/ și s-au descoperit inimi foarte haioase/ ciudate/ inimi pizza/ inimi ferrari/ inimi manea// se zice că au fost cântărite atent/ cu mare precizie/ fără șmecherii ca la piață/ și greutatea lor era absolut asemenea/ una cu alta// și a început să ne doară pe toți odată/ ceva pe stânga/ chiar și copacii se clătinau de durere îngrozitoare/ chiar și satana și-a pus o inimă cu motor/ în zona aia/ chiar și un preot și-o scotea/ chiar și eu credeam că am una/ de cea mai bună sorginte// și uite-așa am început uneori să iubim/ chiar dacă pe drumul iubirii/ cel mai ades/ ne așteaptă un tir cu un șofer obosit la volan/ care adoarme”.

Dar cum diagnosticul nu este niciodată suficient, fiind nevoie de o cercetare mai amănunțită pentru a se stabili cauza principală care a dus la apariția bolii, fie ea și una spirituală sau metafizică, Silvia Goteanschii face la rândul său toate săpăturile necesare pentru a ajunge la miezul problemei. Iar rezultatul este unul șocant. În poemul de la paginile 9-10 avem o radiografie sumbră a unui prezent anarhic în care anti-eroii principali ajung să fie copiii (ca un simbol al unui viitor deja compromis). Speranța în intervenția unui înger mecanizat, sugerată aici, arată faptul că lumea de azi a transferat inclusiv transcendentul în postumanism și nu mai simte nevoia să se roage, ci doar să joace, inclus de-a cele sfinte: „pe afară copiii se jucau fericiţi/ capul tău era mingea lor/ se rostogolea pe niște scări/ fără vreo logică anume/ durerea mea era sclipitoare/ cerul era o aeroambulanță/ îngerii cu demersul lor isagogic/ ieșeau dintr-o biblie cu micromotor/ și creau o lume// forma mea de viață/ te striga tot mai tare mai tare/ o căprioară îmi tresălta sub cămașă/ căci fugeam după tine/ fugeam după capul tău/ pe niște scări/ ca pe niște pagini de carte/ copiii plângeau după mingea lor/ măi copii/ veți crește mari și voi/ veți crește/ și nu veți avea scăpare// mingea aia nu era un cap/ era o anarhie/ aveți grijă de capetele voastre/ nu le împrăștiați/ nu le lăsați să vă sară să vă doară/ să se rostogolească pe scări// pe-afară zidarii unei toamne violet/ ieșiți din capul acela/ ca dintr-o ladă cu arme/ mă reconstruiesc migălos/ indolent/ și încet îmi scot unghii din carne”.

Bineînțeles că toată această lipsă de iubire nu rămâne fără consecințe. Iar cea mai gravă și cea mai pregnantă și mai greu de vindecat este fără doar și poate moartea sufletească. Un suflet fără iubire este condamnat la moarte. Dar cum sufletul este nemuritor, moartea sufletească nu este altceva decât o perpetuă agonie, un veșnică plângere și scrâșnire a dinților. Și nu întâmplător am făcut această trimitere biblică, ci pentru că însăși poeta, în poemul în care ilustrează această instalare a morții sufletești, face o trimitere biblică, alta decât a mea, dar nu mai puțin potrivită: aceasta își intitulează poemul „lărgiți-vă și voi”, cu o replică aparținându-i Sfântului Apostol Pavel, din epistola întâi către Corinteni: „Și ca răsplată - vă vorbesc ca unor copii ai mei - lărgiți-vă și voi” (2 Corinteni 6:13). Se înțelege, desigur, apostolul își roagă aici fiii duhovnicești să-și lărgească inimile, sufletele și mințile, pentru primirea învățăturii creștine. Același lucru îl face, în felul ei și poeta noastră: „e o liniște nebună în tot/ o moarte care nu e a mea dar care încearcă/ să stea prin preajmă foarte posibil/ din plictiseală// cel mai frumos lucru/ pe care l-am văzut la o moarte/ din punct de vedere sociouman/ nu și lingvistic/ (fiindcă aici moartea nu este/ decât un antonim al iubirii)/ e felul în care bea ceai/ cu picioarele goale/ îmbrăcată într-un pulover mai vechi/ de-al meu/ așezată pe scaun ca un om adevărat/ și împăcat cu tot ce i se întâmplă/ deși mulți se vaietă se chinuie/ rup din propria carne de frica ei// când ea tăcută și resemnată/ se ridică și pleacă/ și-atunci mă gândesc/ că doar își caută și ea o prietenă”.

Și totuși, pentru că inclusiv pentru moartea sufletească poate exista o speranță de vindecare, de eradicare, Silvia Goteanschii lansează, spre finalul folumului, ideea că speranța poate veni totuși de la generațiile viitoare care vor reuși să aducă împreună divinitatea și tehnologia: „[Bărbații construiau schele/ femeile fierbeau urzici/ copiii se jucau cu niște surcele/ ne era foarte bine/ și] nu știu cum s-a întâmplat/ de-a crăpat undeva/ o piele// și-am venit toți buluc/ să privim prin gaura mică/ cu mâinile la gură/ fiul// și l-am văzut/ împreună cu toată suflarea/ butona ecranul uriaș al icoanei/ și urmărea cum noi toți/ înăuntru/ pregăteam zgomotos/ evadarea// iar când toți am ieșit/ sub aceeași glugă/ conectați la aceeași rețea/ ne-am privit îndelung/ și-mpingându-ne/ am luat-o/ dezorientați/ la fugă// el fuma/ o țigară imensă din foi/ deschidea o intrare în logos –/ ne mâna/ liniștit [înapoi]”.

Desigur, vedem în poezia Silviei Goteanschii multă duritate, multă violență, pe alocuri chiar disperare, dar și multă fantezie, jonglând cu imagini specifice mai multor curente literare de la postmodernism la postumanism, și nu în ultimul rând, vedem și candoare, duioșie și chiar umor. Ceea ce înseamnă că ea este o poetă matură, responsabilă, stăpână pe sine, care știe ce mesaj are de transmis și îl transmite într-o formă impecabilă atât din punct de vedere literar cât și din punct de vedere uman.

Manifest pentru o poezie a limbajului

Cronica volumului de poezie experimentală Straturi de Ghe Adacor

(Editura frACTalia, 2018)

 

Ghe Adacor (a.k.a Marian Neguțu) s-a născut la Ploiești în 1988. A absolvit facultatea de Litere și Științe. Specializarea română-engleză, precum și programul de masterat Studii Culturale, ambele în cadrul Universității Petrol-Gaze din Ploiești. A publicat poezie și proză în reviste din țară dar și din străinătate. În 2013 a fondat revista on-line R.O.C.A.D.A., din care au apărut șapte numere. Este de asemenea artist vizual, expunând în țară și în străinătate lucrări de artă atât tradițională cât și digitală. A creat, împreună cu poetul Vlad Mușat, platforma culturală online Haimanale Literare, de care se ocupă și în prezent. Debutează editorial în anul 2018 pe două paliere literare simultan: cu volumul pentru copii Sfredeluș, porcul zburător, pe care l-a și ilustrat (editura Sonia), semnat cu numele real, Marian Neguțu, și cu volumul de poezie experimentală, Straturi, apărut la editura frACTalia, semnat cu pseudonimul Ghe Adacor (pseudonim despre care mi-a mărturisit că nu îl va mai folosi pe viitor). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Ghe Adacor (îi vom spune totuși așa, aici, de vreme ce cartea a fost semnată cu acest pseudonim) își începe volumul cu un manifest inedit, atât prin temă, cât și prin limbaj, intitulat: Manifest pentru Proteus sau Despre poezia straturilor. În acesta, poetul se revoltă dintru început împotriva poeziei exclusiv subiectrivă, deși îi înțelege geneza și intenția, aceea de a opune subiectivul, ca unică realitate obiectivă, unui obiectiv confuz și confuzant. Acestei poezii îi opene la rândul său o poezie a straturilor limbajului, care să fie mereu actuală, mereu la pas cu mersul lumii. Iar dacă lumea are tendința de a se digitaliza, e cazul ca și poezia să devină cumva digitală, adică să mizeze exclusiv pe limbaj și pe imaginar, îmbinate în formule care să pună mintea cititorului la treabă. După părerea mea, chintesența acestui manifest este surprinsă în următorul fragment: „Versurile nu sunt pentru dincolo, sunt pentru userul de acum și aici, care gândește cu ele, nu prin ele. Așadar, experiența este înlocuită de compresie, straturile se suprapun în unități pregătite pentru generare. Știu că sună străin de poezie pentru unii, dar asta nu presupune renunțarea la anumite tehnici și teme. Ba din contră, noua poezie permite orice, dar sub conștiința compresiei. De asta am așezat acest manifest sub semnul lui Proteus, pentru că poezia poate avea orice formă și mod de a fi, dar nu va vorbi până nu e prinsă, ceea ce presupune căutare și acceptare. Poezie care să emane inteligență, nu să cerșească empatie”.

Deși redactat într-un limbaj voit sofisticat, manifestul lui Ghe Adacor vrea să spună un lucru foarte simplu: poezia să fie una inteligentă, care să suresciteze inteligența cititorului. Să nu i se mai dea acestuia totul pe tavă, mură în gură, cum spune vorba românească, ci să îl incite să gândească. Iar pentru aceasta este nevoie de o poezie a straturilor, în care să existe referințe istorice, literare, artistice, muzicale, religioase, dispuse într-o manieră cât mai firească, pentru crearea unei atmosfere poetice, dar care să invite totuși cititorul la reflecție și la căutarea analogiilor care se impun pentru înțelegerea deplină a textului poetic. Iar un prim exemplu în acest sens este chiar poezia cu care se deschide propriu-zis volumul: „istoria a murit a zis Fukuyama/ ba nu a răspuns Fukushima/ luând-o prea personal// în timpul ăsta râsul este ca în timpul celălalt/ crimele astea sunt precum crimele celelalte/ și o frunză cade pe pământ la fel cum o făceau/ frunzele/ de acum o sută de ani// doar noi aici/ fiecare propoziție/ aduce lângă noi vorbitori pe care nu îi/ cunoaștem// ce doriți?/ specialitatea casei e tava// 53 Te iubesc/ 54 Întoarcerea la Brideshead/ 55 Tigrii zăpezii// scaunul/ nu știe gramatică/ istorie/ religie/ pacea fie cu el”.  

Iar pentru cei care din cele spuse/scrise până acum au înțeles eventual că poezia propusă de Ghe Adacor ar fi împotriva sentimentelor, pentru a le demonstra că se înșeală, voi reda în cele ce urmează o poezie în care apare și tema iubirii și care chiar emană emoție, dar care nu face nicidecum rabat de la cele enunțate în manifest: „cel mai bun vânător nu calcă pe ramurile/ căzute/ el se confundă cu ceața când ucide niciun/ minus nu apare/ în lume/ cerul e bătut/ iadul e afânat/ să crești mare și dulce// nu uita/ că iubirea/ nu are filet// nimic senzual în dezlipirea buzelor/ cuvintele te aruncă în lume și/ lumea te aruncă în cuvinte/ nu există Federer/ sfinte calorifer! e an bisect și lipirea pingelelor// să fiu serios totul e zăvorât/ proorocii se tem de uitare viața este o stare de/ fapt/ iar acum cu nasul înfundat de fraze de aer mă/ recomand ca singurul urmaș legitim al limbii/ tale”.

În finalul acestei scurte cronici, voi face eu rabat de la primul deziderat al manifestului lui Ghe Adacor și voi fi puțin subiectiv, inclusiv sub raport afectiv. Sper însă să fiu iertat. Așadar, voi spune doar că îmi pare foarte rău și simt o mare revoltă pentru că, deși această carte a apărut în anul 2018, eu am intrat în posesia ei abia în anul 2023. Dar mâhnirea mea este și mai mare pentru că a trecut complet neobservată în peisajul literar al acelui an, 2018, și chiar al următorilor. Așa se întâmplă însă când promovarea din partea instanțelor abilitate este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire și când bunul simț excesiv te împiedică să te auto-promovezi excesiv. Însă, mă bucur că acum o am în bibliotecă, am citit-o, m-am edificat cu privire la poezia straturilor, sau a poeziei de limbaj, cum îmi place mie să-i spun. Și știu că mă voi întoarce la acest mic volum, ori de câte ori voi simți nevoia să îmi reînoiesc limbajul poetic.