Un debut în absența autorului

Cronica volumului de poeme, Iluzia Popescu de Alexandru Constantin Popescu

(Editura Junimea, 2024)

 

Alexandru Constantin Popescu (născut la 19 octombrie 1996, în Băneștii noi - mort la 10 august 2023, în Chișinău), a studiat la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A frecventat Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, coordonat de scriitorul Dumitru Crudu. A debutat publicistic cu poezii în revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova. Editorial a debutat, din păcate, post-mortem, cu volumul Iluzia Popescu, îngrijit de Dumitru Crudu și Șerban Axinte, apărut la editura Junimea din Iași, în 2024.  

Alexandru Constantin Popescu a trăit doar 26 de ani. S-a grăbit să plece chiar mai devreme decât membri celebrului „Club 27”. Ca un omagiu adus acestei vârste, poemele sale cuprinse în volumul de debut post-mortem au fost împărțite în trei secțiuni a câte 26 de poeme fiecare: carne și nerv, ca două jaluzele peste ochi și Iluzia Popescu. Între cele trei nu sunt diferențe tematice majore, drept care în cele ce urmează nu voi urmări o analiză a fiecărei secțiuni în parte.

De altfel, volumul lui este unul foarte unitar din punct de vedere tematic. Putem spune că tema sa majora este un triunghi vicios format din tema iubirii imposibile, a non-sensului vieții și bineînțeles a morții asumate, a sinuciderii.

Este înfiorător să vedem acum, post-factum, cum el și-a anunțat moartea prin sinucidere cu mult înainte de a-și duce ideea la îndeplinire, și cum nimeni nu a văzut în aceste versuri mai mult decât o metaforă existențială despre absurdul intrinsec al unei vieți căreia nu-i poți înțelege sensul: „Niciodată nu știi cine o să-și/ încheie conturile cu viața/ diseară/ în troleibuz/ oamenii se țin cu mâinile de bare,/ de scaune, de curele și se agață/ de viață/ dacă ai știi asta/ dacă ai gândi/ dar tu nu gândești,/ tu nu știi că fiecare își alege propriile/ unelte de tortură/ așa că nu râde ca prostul/ râzi de cei care fac sacrificii/ râzi de cei care renunță la multe/ nu mai râde ca un ignorant/ fiecare își alege propriile suferințe/ pe lângă cele comune/ nu râde zeflemitor/ nu-mi mai spune ce să fac/ o să decid singur când să-mi pun/ lațul în jurul gâtului/ de rușine și vinovăție încă n-am scăpat/ dar tu ești mai slab/ ești mai închistat,/ mai urât/ urăști tot ceea ce nu cunoști/ mă urăști pe mine/ te urăști pe tine/ clevetești și complotezi împotriva mea/ și împotriva ta/ tu crezi că vei învinge/ dar anxietatea și depresia îi așteaptă/ pe învingători și pe învinși/ așa că o să beau/ o să mă îmbăt uneori și asta nu e treaba/ ta/ tu știi numai să râzi ca prostul/ dar eu o să decid singur când o să-mi/ trag un glonț în cap cum a făcut/ Hemingway/ sau poate o să-l las pe Dumnezeu să/ decidă/ în locul meu/ nu știu,/ dar știu un singur lucru/ știu că nu-i treaba ta, așa că/ nu râde ca prostul/ poate eu o să-l las pe Dumnezeu/ să decidă în locul meu,/ nu știu”. Și totuși, deosebit de sugestivă mi se pare aici repetiția în finalul poemului a secvenței în care poetul stă în dubii dacă să decidă el sau să îl lase pe Dumnezeu să decidă cu privire la moartea lui, repetiție ce evidențiază lupta interioară deosebit de dură care se dă în sufletul și în mintea acestuia. Dacă nu am fi judecat acest poem și altele decât din perspectivă literară, am fi putut intui și durerea extremă ce se încuibase deja în sufletul poetului.

Spuneam mai sus despre acel triunghi vicios, din care mai face parte și tema iubirii imposibile, a unei iubiri sortite eșecului, cel mai probabil din cauza faptului că poetul nu se simțea în stare să iubească așa cum și-ar fi dorit, deplin, până la capăt, drept care are tendința de a reduce dragostea la sex, la orgasm, la mica moarte, pe care totuși o înfățișează nu în lumina unei plăceri, fie ea și de moment, ci tot în negura unei dureri profunde, a unei neputințe, a unei nimicnicii: „Dragostea mea,/ tu sau oricare dintre voi/ mi-am dorit  să mă ții de mână/ să-mi alini ultimele zile/ și n-ai vrut/ nici un mesaj,/ nimic, nimic./ Iubirea e un animal gâfâind peste/ alt animal și nimic/ dragostea e sperma de pe burta ta./ Nimic, nimic”.

Triunghiul durerii, pentru că îl pot numi astfel fără teama de a greși, este completat și de tema non-sensului vieții. Poetul nu reușește să găsească sens în absolut nimic și cu atât mai puțin în propria-i viață. Este tema care, subliminal, traversează aproape tot volumul și care în final dă și numele acestuia. Pentru că sintagma „Iluzia Popescu” este versul final din poemul final, cel care încheie volumul și din care transpare cel mai bine convingerea poetului că viața sa nu este decât o iluzie, că nu găsește nimic adevărat, niciun reper real de care să se prindă, în care să creadă astfel încât viața sa să capete sens: „Uneori veselia o aduce,/ alteori tristețea și frustrarea,/ ea vine după nopțile de insomnie, când/ gândurile se învârt obsesiv în creierul sleit./ Alteori vine după un somn ca de prunc,/ atunci se aude limpede și dulce,/ e atunci când oboseala este tot mai apăsătoare/ când mai ai de trăit câteva luni, zile,/ și vocea ta se va stinge pentru totdeauna,/ e atunci când scârțâie zăpada și fosșnesc/ frunzele sub picioare, atunci când vara e/ fierbinte și iubești o femeie superbă,/ e atunci când melancolia te învăluie/ cu brațele ei blânde și moi și/ totuși, ce e ea?/ o batistă pe țambal?/ o rugăciune, un blestem?/ e putere sau slăbiciune?/ narcisism sau noblețe?/ o vorbă tandră, înjurătură? e metafizică sau carne/ sau e iluzie?/ Iluzia Popescu”.

Și totuși, de ce am spus mai sus că tema non-sensului vieții traversează „aproape tot volumul”? Pentru că, în mod surprinzător, există în acest volum și două poeme în care se întrezărește lumina, speranța, două poeme a căror protagoniste sunt două fetițe: Alexandra și Marilena: „în ochii micuței Alexandra/ toți oamenii sunt fericiți/ câinele vagabond de lângă circ/ latră turbat cu spume la gură/ și tuturor le e frică,/ câinele de lângă circ latră până/ i se rupe vocea și lacrimile i-au umplut ochii,/ troleibuzele albastre trec pline/ și oamenii stau lipiți unii de alții/ transpirația și indiferența se scurg/ șiroind pe podea./ în ochii micuței Alexandra/ toți oamenii sunt fericiți”; „Marilena m-a întrebat: „ce crezi, oare mai există dinozaurii?”/ i-am răspuns că nu mai există demult,/ că au dispărut după ce pământul a/ fost lovit de un asteroid imens./ Marilena s-a gândit un pic și mi-a zis:/ „știi, eu cred că pe Pământ tot mai există/ unul sau doi...””.

Aceste două poeme ne arată că totuși, în preajma copiilor, Alexandru era alt om. Putea capta, pentru moment, modul lor de a vedea viața, și se putea bucura la rândul său de viață. Putea întrezări o speranță, prin ochii copiilor. Din păcate, nu a fost de ajuns. Poate pentru că, oricât ai încerca să vezi cu ochii altuia, nu poți să o faci pe termen lung. Iar ochii lui Alexandru au văzut pe termen lung în culorile sumbre ale sufletului său sfâșiat.

La un an și jumătate de la moartea lui Alexandru Constantin Popescu nu ne rămâne decât să îi acceptăm decizia pe care a luat-o. Dar nu putem să nu ne putem întrebarea unde ar fi ajuns el ca poet dacă totuși l-ar fi lăsat pe Dumnezeu să aleagă în locul lui. Volumul acesta, apărut post-mortem, având la bază manuscrisul pe care Alexandru i-l dăduse lui Dumitru Crudu spre redactare, dar pe care nu a mai avut răbdare să-l vadă publicat, ne înfățișează un poet în primul rând extrem de dur, având o voce preponderent gravă, sobră, un poet existențialist, pe alocuri visceralist, care nu se sfia să spună pe nume durerii, imposturii, nedreptății, prostiei, răutății, și tuturor tarelor sociale, care nu se ascundea în spatele metaforelor atunci când își striga durerea sau disperarea. Din păcate nu vom știi niciodată în ce direcție ar fi evoluat poezia lui. Cu toate acestea este foarte posibil ca Alexandru Constantin Popescu să rămână în istoria literaturii române cu această carte unică, apărută post-mortem, întrucât este genul de carte al cărei destin va fi cu siguranță mai lung decât cel al autorului său.