Cronica
volumului de debut Industria liniștirii
adulților de Anastasia Gavrilovici
(Casa
de editură Max Blecher, 2019)
Industria liniștirii adulților, volumul de debut al tinerei poete Anastasia Gavrilovici
a obținut anul acesta Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus
Primus, în cadrul manifestărilor anuale dedicate poetului național, desfășurate
la Botoșani și Ipotești în preajma zilei de 15 ianuarie.
Încă de la decernare, o seamă de voci din rândul
scriitorilor au contestat alegerea juriului, acuzând-o pe laureată de „limbaj
indecent” în poezie. O remarcă complet nejustificată, poeta nefăcând altceva
decât să folosească cât se poate de justificat cuvinte din câmpul lexical al
sexualității și al dejecțiilor umane în poeme de revoltă față de nedreptățile
sociale, față de atitudinile sexiste ale pseudo-bărbaților cu probleme de
libido, față de ipocrizia și pudibonderia nejustificată a fals-puritanilor ce
pozează în jandarmi morali ai societății: „șervețelele
sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște/ inimi mici
gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn/ că la locul ei e și/
dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește/ sau măcar/
se masturbează cu gândul la tine”; „Pentru
50 de lei instalatorul îmi desfundă W.C.-ul./ Pentru 50 de lei, eu dau
meditații la engleză/română./căcatul din mintea unui om e mult mai periculos
decât/ căcatul din mațele lui spunea cineva și tind să-i/ dau dreptate”.
De asemenea, ea amendează în poemele sale și nepăsarea ce
ne împietrește inimile multora dintre noi: „Suntem
cu toții 80% „le am și eu pe ale mele”,restul/apă și calciu”; precum și
absurdul lumii și al vieții la care, tot din ignoranță și nepăsare contribuim
din plin: „o fetiță paralitică își
împletește păpușile/ imaginare ochii îi joacă în cap/ iată o instalație de
crăciun”; „Cum se văd lucrurile de
sus, că de jos oricum nu înțelegem nimic/ scria cineva distribuind poza unei drone
polițiște/ cu Notre Dame în flăcări. La 22:05, când focul încă îi/ mistuie
acoperișul, câți nu se gândesc deja la/ potențialul artistic al acestor imagini
iconice./ Un dramaturg obosit plecat în Franța spune că tragicul incendiu/ ne
obligă să ne punem întrebări profunde despre sensul dramei./ Cum să nu. Un
simplu scroll ne arată că, în aceeași zi, un/ copil a fost găsit mort în fosa
septică a școlii, dar copilul nu/ e important, avea o istorie de 3 ani, nu de
850./ Pădurea amazoniană nu arde toată odată,/ ci puțin câte puțin, prin
incendii controlate./ Când focul a pârjolit casa unei familii cu 8 copii,
nimeni n-a/ reduplicat acea construcție banală,/ fiindcă o casă nu e un simbol
național sau al civilizației europene./ Nu-i importantă”.
Pe alocuri, poezia Anastasiei Gavrilovici poate fi
asemănată cu o funie groasă, împletită dintr-un strigăt de revoltă, frustrare
și neputință, acut și strident, și un suspin închinat fragilității și vulnerabilității
femeii într-o lume rămasă în continuare „a bărbaților”, suspin eliberat în
intimitatea sinelui sau a așternutului: „Nu
e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol din pat/ unde dragostea apare
și dispare ca o eczemă, un punct/ roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu
e depresie, ci/ mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic/
nu deoasebește gura întredeschisă de plăcere de după/ orgasm de cea a unei
fetițe cu polipi în timpul somnului”; „cu
sânii de cârpă o să-ți astup pieptul dezbracă-mă/ sau pune-mi o botniță la
nevoie pot să și plec// să vină amețeala și păsările răpitoare să-mi
ciugulească/ parașuta deasupra ta”. O funie cu rol terapeutic, pe care
cititorul se poate cățăra spre a se salva din noroiul lumii acesteia.
Revenind la problema limbajului, este remarcabil cum
poeta reușește să uzeze de absolut toate registrele lexicale și stilistice ale
limbii române, și în același timp să dea naștere unui discurs poetic cât se
poate de echilibrat, transmițând un mesaj concret al cărui nume de cod este
„luciditatea”.
Voi
încheia această cronică cumva atipic, reproducând integral poemul care, din
punctul meu de vedere, reprezintă chintesența acestui volum:
„în partea asta a
orașului inima nu mai bate, ci tremură
ne-a
explicat în garsoniera ei întunecată de poetă
noir
tu nu ai spus nimic doar ai zâmbit cum îi
zâmbești
unei balerine la sfârșitul dansului
privind
cum prin colanții albi încă zvâcnește
piciorul
metalic”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu