Însuflețirea Sfinxului din Liveni

Cronică la cartea Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman 

(Editura Polirom, 2019)

Despre viața și opera marelui muzician român George Enescu, nu s-au scris de-a lungul timpului prea multe cărți în limba română, iar cele care s-au scris, au apărut în mare parte la edituri de specialitate, fără o largă distribuție. Poate cele mai vizibile au fost cele semnate de Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu (editura Curtea Veche), scrisă chiar pe baza unor interviuri cu acesta, și de Noel Malcom, George Enescu. Viața și muzica (editura Humanitas). Așadar, cartea lui Dan Coman este mai mult decât binevenită, este de-a dreptul necesară, mai cu seamă pentru că este scrisă sub forma unui roman biografic, ceea ce o face accesibilă tuturor cititorilor, indiferent de vârstă și de formarea lor profesională.

Ar fi greu de spus dacă Enescu. Caiete de repetiții aduce elemente de noutate în ceea ce privește datele biografice cunoscute despre George Enescu. În fond, și autorul „caietelor” s-a folosit la rându-i de bibliografia deja existentă. Cel mai probabil Dan Coman nu a făcut altceva decât să rezolve puzzle-ul vieții marelui muzician roman, din bucățile dispersate în diversele cărți pe care le-a consultat. Iar acest lucru i-a ieșit de minune. Însă ceea ce aduce cu adevărat nou biografia romanțată a acestuia este faptul că reușește să picure suflet în „statuia” care îl înfățișează pe Enescu în toate celelalte biografii.

Sub condeiul lui Dan Coman, George Enescu trăiește intens. Suferă din cauza restricțiilor din copilărie: „Singurătatea își mărise teritoriile, regulile deveniseră  și mai stricte. Cînd, însoțindu-l pe tatăl său de-a lungul satului, întîlnea alți copii, George stătea deoparte, privindu-i doar cu coada ochiului, făcînd cu vîrful papucului cercuri mărunte în praful adunat din belșug pe drum, răspunzând scurt și foarte repede oricărei întrebări, evitând apropierile – un copil mîndru și arogant, cum ziceau gurile rele ale satului”. Își iubește părinții și suferă din cauza suferințelor acestora. Aflat în cele mai sofisticate orașe europene, resimte dorul de casă.

Se frustrează când dă greș și se revoltă când se simte nedreptățit: „Pe 19 februarie 1899, Colonne dirijează la Théâtre du Châtel noua lucrare a lui Enescu, Pastorale-fantesie. De data asta, nici un succes. Publicul aplaudă, dar fără prea mare tragere de inimă, iar critica pariziană are cuvinte mai degrabă reținute la adresa compoziției. Citind ziarele, Enescu a simțit în acea săptămână că este nedreptățit, că răutățile la adresa lui, absolut gratuite, au început să se înmulțească doar din cauza Poemei și a succesului său uriaș. Pentru prima dată am înțeles, i-a spus el lui Cortot, că jocul preferat al criticii e datul în scrînciob”.

Leagă prietenii și li se dedică cu loialitate, una dintre cele mai frumoase relații de amiciție fiind cea cu principesa Martha Bibescu, stabilită la Paris, a cărei moarte prematură îl zguduie puternic. De asemenea devine confident al reginei Elisabeta – Carmen Sylva. Însă cea mai durabilă prietenie este aceea cu Ninette, una dintre primele sale iubiri adolescentine, metamorfozată natural într-o amiciție sinceră și loială. Ninette este și cea care îi dă porecla de Pinx, derivată de la Sfinx, tocmai în ideea de a-l scoate de sub acel stigmat de bărbat fără trăiri. Acesteia îi scrie, după moartea ambilor săi părinți: „Pinx a rămas singur, scumpa mea Ninette. Singur și fără inimă”.  

Dacă primele iubiri, cele de adolescență, nu reușesc să-l transforme într-un bărbat pătimaș, ei bine, pe Maruca Cantacuzino o iubește de la început, cu patimă. Este rănit în dragostea sa și nu se sfiește să o arate, dar iartă totul în numele iubirii: „În mai, după o ceartă violentă cu Maruca (căreia el îi reproșase – pentru a cîta oară! – că-și călcase credința jurată – ce drept ai tu să-mi reproșezi așa ceva?), își prezintă în premieră Simfonia a III-a cu coruri, care are un succes fulminant – scena se umple efectiv de flori, iar publicul pare să nu mai vrea să iasă din sală. Apoi, în august (după câteva zile minunate la Sinaia, la Vila Căprița, alături de femeia aceea care știa să facă din el ceea ce face primăvara din cireși), Enescu a plecat în Elveția și, după aproape cinci ani de absență, a ajuns la Paris, concertând în beneficiul unui orfelinat pentru copiii de ostași”.

Dar mai ales, își revarsă întregul suflet în fiecare dintre operele sale, și se dedică trup și suflet fiecărui pas pe care îl face în lumea muzicii. Am putea spune chiar că dezvoltase un cult pentru muzică și pentru munca sa: „În august, România a intrat în război de partea Aliaților.
Arcușul și vioara sunt armele mele, cu ele voi lupta până la capăt. Sub înalta oblăduire a Crucii Roșii, Enescu s-a hotărât să facă echipe de artiști cu care să le cânte răniților în spitalele de campanie.  Am remarcat de nenumărate ori, i-a spus el Marucăi, cât de vizibilă devine pe fețe o adâncă preschimbare sufletească, după numai câteva note. Această prefacere a sufletelor este suprema rațiune de a fi a muzicii. Fără acest efect liniștitor, purificator asupra spiritului omenesc, muzica n-ar mai fi decât o înșiruire de sunete fără noimă. Așa cum războiul nu era altceva decât o înșiruire de fapte fără noimă”.

O informație inedită privitoare la preocupările din afara spectrului muzical ale lui George Enescu pe care ne-o oferă Dan Coman în cartea sa este aceea legată de pasiunea sa pentru desen, pe care se pare că a deprins-o din copilărie și nu a mai abandonat-o niciodată, desenând adeseori pe filele scrisorilor pe care le trimitea alor săi acasă: „Caietul galben era aproape plin: desene și litere în forme ciudate făcute în cărbune, reprezentând sunete muzicale. Nu le putea nimeni citi, dar Jorj, revăzîndu-le, își amintea totul - știa cu exactitate când a fost făcut fiecare dintre desenele acelea stranii, aproape fără contur și ce muzică ascultase în ziua respectivă – cântecele țăranilor întorși seara de la muncă în carele cu boi, taraful din Cracalia, pricesnele de la biserica din Liveni, sunetul îndepărtat și singuratic al fluierului, doina cântată pe câmp de câteva femei grase, bocetul care se cînta la morți, hora țărănească din duminicile cînd tatăl său organiza șezători în fața conacului, strigătul de nuntă, sunetul duios și ironic al frunzei la care cînta nebunul satului”; „În decembrie, cu puțin timp înainte de Crăciun, Costache a primit la Cracalia brățara, însoțită de un desen în cărbune al Bisericii Sfîntul Ștefan din Viena”

Astfel, o dată cu închiderea Caietelor de repetiție, cel care până acum trecea drept un Sfinx, un robot pentru care nu a contat decât muzica sa, care a muncit extem de mult la tehnica sa muzicală, obsedat doar de ideea perfecțiunii, poate fi privit și ca un om, în deplinătatea cuvântului, un om care nu și-a inhibat nicidecum emoțiile și sentimentele, ba dimpotivă le-a dat glas ori decâte ori acestea s-au manifestat în sine. Putem spune că  Dan Coman l-a readus la viață pe George Enescu, a însuflețit Sfinxul, și pentru asta nu avem decât să-i mulțumim.