Cronica romanului Teoria apropierii de Bogdan Răileanu (editura
Humanitas, 2019)
Pe Bogdan Răileanu l-am cunoscut grație primului său
roman, Dinții ascuțiți ai binelui,
(editura Humanitas, 2018, colecția Scriitori
români contemporani), pe care l-am citit pe nerăsuflate, în mare parte
pentru că atingea una dintre temele care mă fascinează și pe mine, anume
împletirea perpetuă a binelui și a răului, atât în societate, cât și în fiecare
om în parte, indiferent dacă, conform conformismului, unii sunt catalogați a priori drept buni sau răi; dar și
pentru faptul că maniera narativă, ce îmbină de minune realismul vieții sociale
cu fantasticul ce țâșnește, vrând-nevrând din cele mai întunecate cotloane ale
minții umane, crează o atmosferă vecină cu cea a realismului magic patentat de
Marquez. Apoi am citit și volumul său de povestiri, Tot spațiul dintre gândurile mele (editura Polirom, 2018), și am
fost la fel de încântat să servesc din nou, aceleași stări, doar că în doze mai
mici.
Așa se face că apariția celui de-al doilea roman al lui
Bogdan Răileanu, Teoria apropierii
(editura Humanitas, 2019, colecția Scriitori
români contemporani) a fost pentru mine un motiv de reală încântare.
Firește, din nou am luat romanul și l-am devorat, pentru că din nou tema
„concubinajului” dintre lumină și umbră s-a insinuat încă de la primele pagini.
Dar să vedem, pentru început, un mic rezumat al acestuia.
Robert Negru, un jurnalist care dezvoltase o întreagă
filosofie despre prietenie, a cărei chintesență se rezuma în fraza: „Prietenia este ca ficatul, dacă bagi prostii
în ea, te doare”, are, în urma unui nefericit incident, revelația propriei
însingurări. Fapt ce declanșează în el nevoia de a relua legătura cu cel mai
bun prieten al său din copilărie și adolescență, Alexei Toma, de care nu mai
știa nimic de un sfert de secol, și care rămăsese în orașul natal, Buftea, unde
își întemeiase o familie și unde slujea ca preot la una dintre bisericile din
oraș. În ciuda celor douăzeci și cinci de ani de când nu se mai văzuseră și a
aparentei discrepanțe dintre profesiile lor și dintre modurile lor de a trăi și
de a vedea lumea, prietenia lor se reia imediat, iar pentru a recupera cât mai
bine timpul pierdut al prieteniei netrăite, decid să își îndeplinească acum, un
vis din copilărie, acela de a petrece împreună, doar ei doi, un weekend la
Veneția. În orașul gondolelor cei doi fac slalom printre protestatarii împotriva
turiștilor, vizitează expoziția de artă contemporană a lui Damian Hirst (în
gura căruia autorul plasează un enunț mai mult decât paradoxal, de-a dreptul
revelator: „Adevărul este întotdeauna la
jumătatea distanței dintre adevăr și minciună”), se delectează cu deliciile
bucătăriei italiene, dar mai ales discută despre ei, despre ceea ce i-a legat
cândva, despre ceea ce îi diferențiază, despre ceea ce încă îi fac să fie
prieteni. Și nu doar discută și chiar au ocazia să și pună în practică teoria
apropierii, întrucât mica lor vacanță nu va rămâne fără evenimente neprevăzute,
care le vor proba prietenia mai mult decât orice discuție și orice beție.
Structurat sub forma unui dialog între prezent și trecut,
între trăire și amintire, având un puternic substrat autobiografic peste care
ficțiunea se pliază doar cât să sporească savoarea celor povestite, romanul Teoria apropierii se prezintă ca o
veritabilă radiografie a unei prietenii speciale dar și ca un tratat teoretic
și practic despre prietenie în general. Scris mai degrabă cu inima decât cu
armamentul greu tipic romancierului clasic, el merge direct la sufletul
cititorului, care inevitabil își va trece propria poveste de prietenie prin
filtrul acesteia.
De asemenea, maniera narativă sinceră și dezinvoltă, în
care Bogdan Răileanu și-a descris o parte din viață, face din Teoria apropierii un roman ușor de
parcurs, dar nu la fel de ușor de digerat, care îți sădește în suflet și în
minte o serie de repere despre prietenie, dar și despre viață în general.
Și dacă tot am ajuns în acest punct, nu pot rezista
tentației de a face o mică comparație, din perspectiva manierei narative, între
Dinții ascuțiți ai binelui și Teoria apropierii. Și aș începe prin a
remarca asemănările. Din nou, așa cum am mai spus, avem de a face cu tema
conviețuirii binelui și răului în fiecare om în parte. Astfel, Robert Negru,
deși în primele pagini ale romanului este prezintă ca un tip cinic, care nu
pune preț pe sentimente și pe relațiile interumane, se dovedește a fi
depozitarul unui generos capital de bunătate. În contra-partidă, preotul Alexei
Toma, deși se străduiește să aibă o viață conformă cu statutul său profesional,
se dovedește a nu rezista foarte bine la toate ispitele în care îl atrage
prietenul său. Ceea ce este cu adevărat fascinant la aceste „ecuații”, este
faptul că abia prin asumarea de către fiecare dintre ei a dualității ce-i
locuiește, reușesc să devină perfect umani, să se realizeze pe deplin, ca
oameni.
Tot din sfera asemănărilor, remarcăm din nou prezența
fantasticului ce se insinuează, la răstimpuri, în mintea omului: „Următoarea dată când deschide ochii spațiul
e mai larg, nu îl mai simte ca pe un pantof în care nu poate să își miște
piciorul.Crede că el este cel care s-a micșorat. E în liceu și percepe liceul
ca pe un timp, nu ca pe un loc în care se află, și parcul Știrbey e tot o
bucată de timp, aleile, copacii, lăculețul, păsările, veverițele, toate ghindele,
conurile de brad, castelul, jandarmii care se plimbă pe acolo sunt bucăți de
timp pe care le-a trăit și acum le parcurge iarăși așa cum parcurgi un vis din
care te-ai trezit brusc. (...). Spațiul în care e începe iar să îl strângă. E
ca într-o cutie. Îl strânge tare și sunetul picăturii devine rapid, un pleosc
inversat care se aude din ce în ce mai repede. Pereții sau ceea ce e în jurul
lui s-au strâns atât de tare încât se simte un singur punct. E agitat, un punct
agitat. Cum a fost universul răstrâns la un punct din care au explodat toată
energia și toate particulele astea din care s-au format planetele, oamenii și
viața?”.
Cât privește deosebirile, cea mai puternică vine din
faptul că Teoria apropierii se
bazează pe o sumă de fapte reale sau cel puțin personajele principale au la
bază prototipuri umane reale. Iar acest fapt se simte din plin, conferind
romanului un gram de realism în plus, iar cititorului, acea senzație stranie că
a pătruns în universul intim al autorului, că de acum îl cunoaște mai bine.
Ceea ce este un fapt cu dublu tăiș. Căci pe de o parte se crează o
familiaritate între autor și cititorii săi, dar pe de altă parte, această
familiaritate își va cere constant un tribut: autorul va fi obligat ca pe
viitor să ofere producții literare cel puțin la fel de bune, în caz contrar
riscând să fie tras la răspunde de către cititorii săi, care sunt, dintr-un
oarecare punct de vedere și cei mai drastici critici literari.
În ceea ce mă privește, voi fi în continuare cu ochii pe
Bogdan Răileanu, așteptând o nouă carte. Cât despre așteptări, pentru moment
îmi păstrez convingerea că și aceasta va fi cel puțin la fel de bună, deși,
recunosc, mi-ar plăcea să fiu uimit cu o nouă doză de inedit.
Click pe link pentru o scurtă lectură din „Teoria apropierii” :)
https://www.youtube.com/watch?v=-1EJdZRDIec
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu