Cronica biografiei romanțate Steinhardt.
Bughi mambo rag de Lavinia Bălulescu
(Editura Polirom, 2020)
N. Steinhardt, cunoscut atât ca omul de cultură Nicu
Steihardt, cât și ca monahul Nicolae de la Rohia, a fost una dintre cele mai
interesante și complexe personalități culturale și umane din istoria recentă a
României. Debutează în 1934 cu volumul de parodii În genul tinerilor..., publică
masiv critică literară în mai toate revistele culturale din perioada
interbelică, este șicanat de către comuniști imediat ce aceștia ajung la
putere, este arestat în 1960, în cadrul „lotului Noica-Pillat”, sub „acuzația”
de tăinuitor al grupului de legionari-mistici, se botează în închisoare, trecând
de la iudaism la ortodoxie, este eliberat în 1964, în urma unui decret, se
călugărește la mănăstirea Rohia în 1980, iar în 1989, cu puțin timp înainte de
căderea comunismului, se stinge din viață. Cam acestea ar fi, pe foarte scurt,
principalele momente ale vieții acestuia. Biografia sa completă, sau mai bine
spus autobiografia sa, este cuprinsă între copertele cărții sale de căpătâi, Jurnalul fericirii, a cărei primă ediție
a apărut postum, în 1991.
În mod normal, a scrie o nouă biografie a lui Steinhardt
ar putea fi echivalent cu a-i rescrie Jurnalul,
întrucât în paginile acestuia, el a spus tot ce era necesar să se știe despre
sine, împărtășind cu cititorii săi și cele mai puternice credințe și obsesii
ale sale. Cu toate acestea, Lavinia Bălulescu, căreia i s-a propus de către cei
de la editura Polirom, îndrăznețul proiect de a scrie o biografie romanțată
dedicată acestuia, a găsit o furmulă realmente inedită, prin care, pe de o
parte a reușit să evite cu brio „rescrierea Jurnalului”, iar pe de alta, chiar
să arunce o lumină proaspătă asupra vieții și gândirii marelui spirit care a
fost N. Steinhardt: și-a imaginat cum l-au perceput pe el trei dintre oamenii
care au intrat în contact nemijlocit cu acesta, în diferite perioade din viața
sa și mai ales în circumstanțe diferite, chiar deosebite. Acești trei martori
ai vieții „evreului convertit la creștinism, în închisoare”, sunt tatăl său,
securistul căruia i s-a dat în grijă monitorizarea sa continuă, după eliberarea
din 1964 și unul dintre tinerii săi discipoli, un fost elev seminarist, care
i-a fost ajutor la Rohia, la amenajarea bibliotecii mănăstirii.
Portretul pe care i-l face tatăl, inginerul Oscar
Steinhardt, la rândul său o personalitate marcantă a generației sale, deși este
cel mai complex, este totodată și cel mai abstract. Dacă ar fost o pictură, cu
siguranță ar fi semănat cu una cubistă, în care figura subiectului ar fi fost
formată din cioburi ale imaginilor acestuia din diferite momente ale vieții: o
ureche de la maturitate, un ochi din copilărie, o mână din tinerețe, un umăr de
după eliberarea din închisoare și așa mai departe. Și aceasta deoarece
amintirile bătrânului, dincolo de faptul că sunt foarte subiective, sunt și din
cale afară de amestecate, pentru că, după cum el însuși declară în paginile
acestei cărți, „Săptămâna asta am
încurcat puțin lucrurile. Am început să uit, adică nu chiar să uit, dar e ca și
cum toate întâmplările vieții mele sunt niște fire. Aceste fire erau până acum
foarte clare în mintea mea și acum cineva și-a băgat o mână acolo, cum ai băga
mâna într-o pungă cu gheme, și le-a amestecat pe toate. Uneori apuc firul
verde, să zicem, firul copilăriei lui, și-mi amintesc de un băiat sensibil,
parcă ușor fricos, firav, bolnăvicios. Apoi, dacă stau să mă gândesc mai bine,
îl văd mare, om în toată firea, și trebuie să mă ștropșesc la el, îmi spun,
pentru că altfel nu se poate! Acum e un pișpirel, iar imediat este ditamai omul”.
Cu toate acestea, în relatarea bătrânului tată sunt surprinse foarte bine și
mai ales așezate în contexte cât se poate de potrivite, trei dintre cele mai
puternice obsesii ale lui Steinhardt, care se regăsesc, ca un întreit fir roșu,
în toate scrierile sale de după eliberarea din închisoare, și anume: versetul
biblic aparent paradoxal:„Cred, Doamne,
ajută necredinței mele”(Marcu, 9, 24), ideea desprinsă din scrierile
filosofului creștin existențialist Kierkegaard: „Opusul păcatului nu este virtutea, opusul păcatului este libertatea”,
precum și convingerea sa conform căreia, descoperirea lui Hristos și botezarea
la creștinism l-au transformat într-un om fericit, definitiv fericit.
Cea mai stranie mărturie despre Steinhardt, din această
biografie romanțată este aceea a securistului care trebuia să îl urmărească
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile din șapte. Și
aceasta deoarece, pentru acest meschin funcționar al serviciilor secrete,
convins că servește interesele patriei, obiectivul muncii sale se transformă
treptat într-o obsesie delirantă, ce-i sfredelește realitatea, transformându-l
într-un neom măcinat de îndoieli față de propria sa viață. În realitatea sa
alternativă, omul pe care ajunsese să îl deteste până la ură viscerală, devine
salvatorul, protectorul și îngerul său păzitor, valențe imaginare care nu fac
altceva decât să îl scoată din minți.
În contra-partidă, cea mai lucidă mărturisire despre
monahul de la Rohia este cea a discipolului, a ucenicului iubit, a acelui elev
seminarist ce i-a fost ajutor de nădejde și uneori confident, printre
nesfârșitele rafturi cu cărți din biblioteca mănăstirii. Fiind relatată din
perspectiva unui copil, aceasta se dovedește a fi și cea mai duioasă viziune
asupra bătrâneții și morții celui care a fost N. Steinhardt. În ochii acestuia,
monahul Nicolae era cel mai blând, cel mai bun, cel mai distins, cel mai
deștept și cel mai darnic dintre toți călugării de la Rohia. Prin intermediul
mărturiei sale, facem cunoștință și cu cea de-a patra obsesie majoră a celui
mai fericit dintre pământeni: „De obicei
propovăduia fericirea creștină. Ne spunea tuturor că un creștin trebuie să fie
fericit. „De ce ești supărat? Nu e voie! Creștinul nu e voie să fie supărat!
Trebuie să fie vesel! Noi suntem ai lui Hristos. Nu e bine să fim supărați!
Creștinismul este o școală a fericirii! Cea dintâi datorie a unui creștin e să
fie fericit!”” .
Așadar, prin biografia romanțată pe care i-o dedică lui
N. Steinhardt, Lavinia Bălulescu ne propune nu una, ci trei noi perspective
asupra vieții acestuia, perspective ce îmbogățesc, într-un fel sau altul,
percepția noastră față de omul N.
Steinhardt. Totodată, ne invită și la o lectură sau relectură, după caz
atât a Jurnalului Fericirii, cât și a
tuturor celorlalte cărți scrise de acesta, dintre care, cea mai importantă este
Dăruind vei dobândi, volumul ce
reunește mare parte dintre predicile ținute la mănăstirea Rohia, în fața a sute
și mii de credincioși ce veneau să îl asculte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu