Cronica biografiei romanțate, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă
(Editura Polirom, 2019)
Constantin Brâncuși a fost cu siguranță un sculptor de
geniu. Lucrările lui au fost și sunt în continuare apreciate ca fiind geniale
și unice în mai toate marile muzee ale lumii. A fost considerat fondatorul
artei moderne, iar procesul intentat Statelor Unite ale Americii și câștigat
fără drept de apel, întărește acest fapt. Operele lui sunt recunoscute dintr-o
privire. Cine nu ar recunoaște astăzi Coloana
fără de sfârșit, Poarta sărutului,
Masa tăcerii, Pasărea Măiastră, Pasărea în
văzduh, Cumințenia Pământului, Rugăciunea, Țestoasa zburătoare, Domnișoara
Pogany sau mult chicotita Domnișoară
X? Cu siguranță toți românii se bat cu pumnul în piept că este român de-al
nostru, țăran din popor. Dar câți oare îi cunosc viața? Câți știu prin câte a
trecut acest român genial pentru a lăsa lumii acest dar neprețuit? În ceea ce
mă privește, cunoșteam aspecte diverse și dispersate despre viața lui, despre
relațiile de prietenie pe care le-a avut cu marii artiști ai lumii: Modigliani,
Picasso, Tzara, Duchamp, despre faptul că i-au trecut prin pat multe femei de
diferite statuturi sociale, despre faptul că avea o relație apropiată cu
Biserica și despre pasiunea pe care o făcuse, în a doua parte a vieții pentru
Milarepa, un mistic indian. Biografia romanțată scrisă de Moni Stănilă nu doar
că mi-a așezat în ordine piesele de puzzle pe care le dețineam din tabloul
vieții lui Brâncuși, dar mi-a și întregit tabloul.
De fapt, ceea ce a făcut aici Moni Stănilă poate fi numit
la fel de bine și biografie romanțată, așa cum indică numele colecției, dar și
roman biografic. Pentru că, dincolo de a pune în ordine o serie de informații
culese din diverse surse biografice, ea scrie un roman în sine, scriitura ei
fiind de la început până la sfârșit plină de nerv, de sensibilitate, de viață.
Iar cele mai frumoase pagini ale cărții, și cele mai pline de poezie, de
altfel, sunt tocmai acelea în care este mai prezent omul Brâncuși decât artistul
Brâncuși. Cele în care acesta nu crează, ci își trăiește viața la intensitate
maximă, cântând, dansând, bucurându-se de prieteni, admirând natura, ba chiar
și cele în care uneori își înfruntă moartea în lupte corp la corp, unu la unu: „- Să mergem, cântă cocoșul, a urlat
dintr-odată Brâncuși și toți au înțeles că e timpul să sperie clientela
localurilor din Montparnasse. Dar el, ca niciodată, a vrut să se schimbe de
hainele lui de atelier și să îmbrace costumul nou, german, pe care nu apucase
încă să-l etaleze. Haosul a fost de nedescris, au intrat cântând în toate
cârciumile și restaurantele deschise la ora aia. Unde erau trei săli, le
vizitau pe rând. Unde erau două etaje, dansau și pe scări. Iar unde au dat de
Picasso, au ținut să laude toți ceilalți pictori cubiști, dar în mod deosebit
pe Braque. Noaptea a trecut repede, însă Brâncuși era în mare formă și, pe când
toți au început să se târască spre casă, le-a propus lui Radiguet și Ninei să
plece într-o călătorie. Măcar până la Nisa”.
Cele mai scumpe pagini ale cărții, altfel spus, cele mai
importante momente ale vieții sunt cele în care este vorba despre „spațiul
dintre lucrări”, ca să parafrazez o expresie brâncușiană ce apare în carte în
cu totul alt context, dar care surprinde cam același lucru: „Ciocârliile cântă doar în mai și în rai.
Când stai în soarele amiezii tolănit aproape de un lan de grâu, sar ciocârliile
ca niște artificii spre cer și numai ce le vezi într-o străfulgerare luminoasă
și-ți încarcă urechea de geometrii. Dar sunt prea iuți să stai și să le vezi
cum trebuie, doar pieptul lor auriu în soare, ca o săgeată, ca un mic foc
alungit, atâta vezi, pata aia luminoasă țâșnind cu forța unui vulcan și
gingășia unui ghiocel, direct în mijlocul cerului. Asta e imaginea vie, nu
moartă. Mișcarea. Lumea se orânduiește în mișcare și el știe, pentru că vede și
simte”.
Dar nici paginile în care este descris travaliul creator
nu sunt mai prejos, Moni Stănilă reușind să scrie o poezie de zile mari, în
încercarea de a surprinde cât mai plastic starea lui Brâncuși de dinainte și
din timpul creației: „Lumina o descoperă.
Proporția. Ochiul îl bănuiește. Adevărul. Dalta alunecă în marmură ușor,
curbat, ca în lutul ud încălzit în mișcare. Se întoarce și dă formă, zburdă și
în mișcări ascunse prinde viață. Strălucește. Întins în iarbă când stă, poate
vedea mișcări fusiforme pe cer, luminoase. Închide ochii și le vede, deschide
ochii și scoate viața din blocul de marmură. În mâinile lui devine un aluat
docil. O străfulgerare în spațiu. Ai vrea să o prinzi, dar ți se strecoară
printre degete. Drumul de la Pasărea de aur la Pasărea în văzduh”. De
altfel, acest paragraf surprinde una dintre cele mai puternice nuanțe ale
vieții artistului, și anume faptul că el a fost dintotdeauna obsedat de ideea
de zbor și de lumină, dar nu de acea lumină fizică, fie ea electrică sau
solară, ci de lumina metafizică, cea „din ziua dintâi”, cum a numit-o Blaga
într-o poezie. Și nu s-a mulțumit cu sine până când nu a reușit să sculpteze,
dar și să trăiască, atât zborul, cât și lumina.
Celor ce nu au citit încă nicio biografie oficială a lui
Constantin Brâncuși, le recomand să înceapă cu această carte, scrisă pe
înțelesul și pe sufletul tuturor, fie copii, fie adulți; fie împătimiți ai
artei, fie simpli iubitori de frumos. S-ar putea chiar să nu mai simtă nevoia
de o documentație suplimentară, ci să-l înțeleagă pe Brâncuși pe de-a-ntregul,
și ca artist și ca om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu