Cronica romanului Pizdeț
de Alexandru Vakulovski
(ediția a II-a, editura Polirom , 2020)
Alexandru Vakulovski este o personalitate foarte complexă
și adeseori controversată a literaturii basa[1] contemporane.
Născut în 1978 în Antonești/Suvorov în URSS, astăzi Ștefan Vodă în Republica Moldova, este
blogger, eseist, critic literar, poet, publicist, prozator și traducător din
limba rusă. A debutat în anul 2002 cu romanul Pizdeț, apărut la editura Aula, roman ce a stârnit la vremea aceea
un val de controverse, în mare parte din cauza (sau datorită) limbajului
licențios abundent pe care tânărul scriitor își permitea să îl folosească. Am
spus în paranteze și „datorită”, pentru că această îndrăzneală a lui Alexandru
Vakulovski a însemnat o deschidere de drumuri, un precedent, astfel că
ulterior, tot mai mulți scriitori din noua gardă s-au dezlănțuit și au scris
liber despre tot ceea ce au crezut că poate fi literatură. Au urmat romanele: Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea
(Idea Design & Print, 2004), Bong (Polirom,
2007), 157 de trepte spre iad sau
Salvați-mă la Roșia Montana (Cartier,2010); volumele de poezie: Oedip regele mamei lui Freud (Aula, 2002),
TU (împreună cu Mihail Vakulovski,
Biblioteca de Poezie, 2002), ecstasy
(Pontica, 2005), dați foc la cărți (Tracus
Arte, 2012) și Priveliști (Charmides,
2017); piesa de teatru Ruperea. Ridicat
de la Însuși (2002), volumul de interviuri Afganii (Tracus Arte, 2016) și cartea pentru copii Ivan Turbinca 2.0 (Editura Muzeului
Literaturii Iași, 2019).
Anul 2020 a adus cu sine și cea de-a
doua ediție, revăzută, a romanului Pizdeț,
apărută la editura Polirom, în colecția Ego
Proză, având o copertă cât se poate de sugestivă raportat la conținutul
romanului, reproducând un desen purtând aceeași semnătură: Alexandru
Vakulovski. Trebuie să mărturisesc că nu am citit prima ediție a romanului, din
motivul obiectiv că nu se mai găsea pe nicăieri. Ceea ce este foarte bine
pentru orice carte bună. Am citit doar această a doua ediție, așadar mă voi
referi stric la ea.
Voi începe prin a spune că m-am prins în
mreaja acestui roman încă de la primele fraze, construite într-o manieră vădit
poetică, pline de figuri de stil, antagonisme și elipse atât ortografice cât și
sintactice, fraze ce surprind fuga de acasă a naratorului, altfel spus, intriga romanului:
„Cum după primăvară vine iarna cum iarba
începe să înghețe vrăbiile să cadă din copaci ca merele răscoapte cum eu m-am
săturat de toate astea și am hotărât să fug să fug până când transpirația mă va
șlefui din nou până când roșiile se vor coace și viermișorii se vor sătura. Mai
încearcă odată băiete mai încearcă cine știe.
1. de cumpărat bilet pentru Cluj-București. De făcut 1 litru
de cafeasau de ceai negru. Când nimeni nu-i acasă de strâns lucrurile care vor
trebui sigur, nimic în plus.
2. de ieșit în coridor, luat liftul, coborât parter, trecut
pe lângă cinematograful Mărăști, urcat în troleul nr. 4.
3. coborât la gară, urcat în tren.
4.
pa și pusi oraș minunat și împuțit”.
Până aici, nimic neobișnuit, nimic
vulgar. Iar așteptările mele alimentate de feed-back-urile celor ce citiseră
prima ediție, mai aveau de așteptat câteva pagini. Într-adevăr, începând cu cel
de-al doilea capitol al cărții, care funcționează cumva și ca o introducere
propriu-zisă în poveste, prezentând climatul familial al naratorului, unul nici
pe departe fericit, avalanșa cuvintelor „grele” se dezlănțui, răzând în calea
sa aproape orice urmă de limbaj „civilizat”, până la sfârșitul romanului.
În mod paradoxal, limbajul „licențios”
folosit din abundență, nu a avut asupra mea nicio influență negativă, nu m-a
frapat în niciun fel, nu m-a scârbit, nu m-a făcut câtuși de puțin să roșesc.
Și aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: Alexandru Vakulovski nu își propune
asta, nu are în plan să șocheze pe nimeni, nu împroașcă cu imprecații doar de
dragul de a își crea o imagine de băiat rău, asemenea cântăreților de hip-hop.
Tot ceea ce își propune el este să scrie cât mai liber cu putință, să își verse
năduful și în scris într-un mod cât mai apropiat de cel în care ar face-o și
într-o conversație amicală cu un prieten, la o bere.
Și își mai propune ceva: să atragă
atenția asupra mizeriei generalizate care acoperea la acea vreme și încă o face
și astăzi, toate straturile sociale și umane atât din Republica Moldova cât și
din România, de la relațiile familiale și sociale, la viața politică, de la
sistemul vamal la cel școlar-universitar, de la sistemul medical la cel
bisericesc. „Căcatul” generalizat este prima temă principală a romanului. Iar într-o
atmosferă atât de putredă și de fetidă, refugiul tinerilor nu poate fi decât în
alcool și în droguri, marea majoritate a acestora fiind alcoolici și narcomani.
Iar aceasta este cea de-a doua temă a romanului Pizdeț: consumul excesiv de narcotice, mare parte din ele de tip
artizanal, și efectele psihedelice ale acestora.
De altfel, cele două teme se
întrepătrund aproape organic de la un capăt la celălalt al romanului. În
continuare voi reda un pasaj, luat oarecum la întâmplare, tocmai în ideea de a
arăta că nu întotdeauna cuvintele considerate vulgare sau licențioase au
efectul acela respingător, ci dimpotrivă, sunt menite să te pună pe gânduri,
arătându-ți realitatea fără niciun fel de filtru, nici măcar acela al bunului
simț, care atunci când ajunge să se confunde cu cenzura sau cu fățărnicia, devine
extrem de toxic: „Du-te dracului! Că m-am
săturat de tine, ești într-adevăr un cretin, mama dracului de drogat împuțit,
un porc, un nesimțit, un bădăran, o conservă expirată, un blea, un vagabond, un
shit, un fucking shit, ce faci tu de fapt, ce faci, bă, îți bați joc, te amuzi,
î? Fuck you! Ești trist, ești gruzit, ce-i cu tine de fapt? Mai fumează o
țigară de travcă, mai ia un pumn de pastile și tai-o! Să-ți fie de bine, să-ți
fie haios! Taie-ți capacul craniului și fă-ți scrumieră, bate-ți cuie în
picioare, scoate-ți ochii și visează mai colorat, fă din degetele tale chiftele
și din ficat pateu, creierul dă-l la porci, că nu e bun de nimic, e toxic, bă,
pulă, mă auzi, în pisda mă-tii, cu tine vorbesc, mă auzi? Căcat ce ești tu,
curvă ordinară!”.
Bineînțeles, citit de o persoană extra-pudică și captivă
a unor idei preconcepute despre limbajul licențios vs. limbajul literar,
romanul Pizdeț va rămâne un roman „porcos”,
pornografic, ce nu aduce niciun folos literaturii și cu atât mai puțin societății.
Însă pentru cine și-a dat jos ochelarii de cal și îl citește cu mintea deschisă,
el este unul dintre cele mai bune romane de critică socială din literatura
română, aș îndrăzni să spun, din toate timpurile, Alexandru Vakulovski fiind
printre puținii scriitori care au avut curajul, în anii 2000 să vorbească și să
scrie deschis despre tarele societății de tranziție atât românească cât și
bazarabeană, tare infiltrate în toate fibrele și straturile societății pe
fondul totalei lipse de valori „rămasă moștenire” în urma prăbușirii
comunismului și a și mai acute lipse de perspectivă ce i-a urmat.
Totuși, pentru cei care stau în cumpănă dacă să se
apropie sau nu de această carte, voi reda acum, la finalul acestei cronici, și
un citat cât se poate de cuminte, menit să demonstreze (deși nu este o reală
nevoie) faptul că în spatele împrecațiilor se ascund profunzimi numai pune de
tratat derapajele psihice de zi cu zi, ale noastre, ale tuturor, fie că ni le
recunoaștem, fie că nu: „Suntem fascinați
de prietenie, de dragoste, pentru că nu înțelegem cum altcineva ne poate simți,
se poate bucura de noi, când noi nu facem același lucru cu noi înșine niciodată”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu