Tânăra „Bătrână” a cântecului românesc

Cronica biografiei romanțate, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, de Simona Antonescu (Editura Polirom, 2019)

Maria Tănase rămâne indiscutabil cea mai pregnantă figură artistică feminină din panoplia muzicii românești moderne, parte datorită vocii sale inconfundabile și modului unic de interpretare, melodii precum Cine iubește și lasă, Agurida, Mărioară de la Gorj, rămânând lipite de numele său, ca marca de scrisoare, parte datorită frumuseții sale ce vrăjea pe toată lumea, dar și datorită sau poate, din cauza vieții sale private, extrem de agitată și de controversată, din care nu au lipsit acuzațiile de spionaj, activitate rămasă pentru totdeauna într-o aură de mister, precum și relații de dragoste cu cei mai influenți bărbați ai vremii, printre care se numără jurnalistul francez, Maurice Négre, juristul Clery Sachelarie, care i-a fost și soț sau șeful  Serviciului Special de Informații, Eugen Cristescu. De asemenea, un capitol important din biografia sa rămâne dragostea „imposibilă” pentru marele sculptor român, stabilit la Paris, Constantin Brâncuși.

Dar cine a fost cu adevărat Maria Tănase? O posibilă biografie sinceră ne oferă scriitoarea Simona Antonescu în volumul Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, apărută la editura Polirom, în colecția Biografii romanțate, în toamna anului 2019.

Aceasta ne introduce în universul, atât interior cât și exterioar al marii artiste, într-o manieră romanescă și, fapt inedit, anacronică. Începe cu perioada anilor 1940 - 1950, ani de maturitate atât artistică, cât și personală, caracterizați inițial prin teroarea instaurată de regimul de ocupație germană, care pentru ea se manifestă prin arestarea unor oameni dragi și prin anchete absurde ale căror protagonistă este ea însăși și printr-un arest la domiciliu complet nejustificat, „Când era fericită, ochii Mariei aveau culoarea pădurilor de brad când intră noaptea-n ele. Camera mică aflată în Blocul Bazaltin din Piața Adolf Hitler mirosise adesea a conuri amare de brad și a rășină din pricina fericirii Mariei. Maiorul SS Alfred Karl von Braun, baron de Adelzhausen, nu știa însă asta. Când era supărată, ca acum, ochii Mariei aveau culoarea apelor de munte când e cerul înnorat. În picioare în fața ei, oprind pe jumătate lumina venită de la fereastră, maiorul aștepta răspunsul. - Care este natura legăturilor pe care le aveți cu Harry Brauner? întrebă maiorul, iar căpitanul român pe care-l adusese cu el, traduse pentru Maria”; apoi prin nebunia celui de-al Doilea Război Mondial, și nu în ultimul rând prin  noua teroare, adusă de stăpânirea bolșevică. Totodată, în această primă parte ne este dezvăluit și un aspect poate mai puțin cunoscut al personalității Mariei Tănase, dar care îi face o deosebită cinste, anume dărnicia ei ieșită din comun: împărțea bani și bunuri materiale tuturor acelora care i se păreau ei că ar fi nevoiași. O grijă deosebită o arată față de soldații români care au luptat în prima parte a războiului.

Apoi, printr-un abil flash back anamnetic, acțiunea este împinsă mult în spate, în anii 1934 - 1939, pe care i-ași numi aici, „anii celor dintâi fiori”,  întrucât în această perioadă se întâmplă și începutului carierei sale, punctată atât prin neînțelegerea cu marele Constantin Tănase, cât și prin încheierea contractului cu casa de discuri britanică, Columbia, căruia i-a urmat un prim turneu în străinătate, dar și fiorii primelor sale iubiri, aceea pentru boemul jurnalist, Sandu Eliad, care devine, neoficial, și primul ei impresar și cea pentru Constantin Brâncuși, căreia ea îi va spune pentru tot restul vieții, „neica Costache al ei de la Paris”, o dragoste fulgerătoare, dogoritoare, dar mai ales chinuitoare, nefiind niciodată realizată pe deplin, deși era de bună seamă, împărtășită și de marele sculptor: „La vederea lui, inima Mariei continuă să bată cântecul pornit de daltă, lovindu-i pieptul pe dinăuntru cu spaima înțelegerii: Brâncuși era bărbatul cu priviri grele ca o metaforă, care modela aerul în care stătea, dându-i forma trupului său, era necunoscutul care intrase zilele trecute în expoziția lor, tulburându-i pacea. Ochii ei verzi căpătară culoarea apelor de munte când e cerul înnorat. De ce spaimă? Se revoltă împotriva inimii ei care nu știa ce trebuie să simtă. Se scutură de sub poruncile de prudență, înaintând prin atelier și așezându-și mâna pe un bloc de piatră, în încercarea de a lua în stăpânire, lumea aceasta stranie în care pășise”.

Un nou flash back ne va purta, spre finalul cărții, în mahalaua Cărămidarilor, în anii copilăriei și adolescenței Mariei, unde vom asista la primele ei încercări de cânta și de a urca pe scenă, precum și la un episod inedit, legat chiar de momentul nașterii sale, episod ce va funcționa ca o cheie pentru înțelegerea întregii sale vieți: „Povestea adevărată a nașterii Mariei însă o cunoșteau numai Muta și cele două bocitoare ale mahalalei, care se întâmplase să fie pe la porți când Ana, maică-sa, slobozise cel dintâi țipăt. Copila sosise pe lume tăcută, speriind femeile care o ridicară în dreptul ochilor, sprijinindu-i umerii și capul cu degetele răsfirate și căutându-i adânc în ochi. Pruncul le cercetă cu seriozitate. Avea buricul legat cu un capăt de ață adus de Aurelia de la răsadurile de roșii și nu scotea niciun sunet. Muta repezi câteva semne către cele două bocitoare, iar ele începură la îndemnul ei să caute în tălpile mici, în podul palmelor și în toate părțile mai ascunse ale trupușorului mărunt din mâinile lor.

- Nu este însemnată, spuse una dinte ele către Muta.

- Ba este, șopti cealaltă, cu ochii în ochii copilei. Are semn, dar e ascuns. Îl poartă în priviri și în glasul pe care nu vrea să-l slobozească în lume acum. S-a născut o Bătrână. Trebuie plânsă pentru că va simți totul, fără nicio apărare. Durerile celorlalți o vor străbate mai întâi pe ea, mânii străine îi vor tulbura viața. Furtunile și fericirile altora o s-o îmbrace ca o mănușă, căutând un glas prin care să iasă din lume. Bătrânele nu zâmbesc de mici. Abia târziu, când cresc și uită cine sunt, își găsesc surâsul și învață să se bucure”.

În încheiere, voi spune ceva și despre maniera narativă a Simonei Antonescu. De la prima până la ultima frază, biografia romanțată pe care aceasta i-o dedică Mariei Tănase, nu este altceva decât un lung poem în proză, lirismul cu care aceasta își imprimă fiecare frază, străbate întreaga lucrare ca un izvor răcoros de munte, fie că este limpede sau tulbure, în funcție de momentele din viața artistei pe care le ilustrează în paginile acesteia. Lectura devine astfel fascinantă și captivantă, cartea se lipește efectiv de mâini și ochii de litere.

În ceea ce mă privește, nu știam mai nimic despre Maria Tănase. Îi ascultasem cântecele și auzisem câteva „bârfe” despre activitatea ei de spionaj și despre dragostea ei pentru Brâncuși. Aceasta este prima biografie a ei pe care am citit-o. Și va fi cu siguranță și ultima. Pentru simplul fapt că prefer să rămân cu imaginea Mariei Tănase pe care mi-a oferit-o Simona Antonescu.