În căutarea sinelui prin pădurea celor nouă stejari

 

Cronica romanului Țipă cât poți de Moni Stănilă

(Editura Polirom, 2020)

 

Moni Stănilă, poetă, prozatoare și absolventă de teologie, a debutat în anul 2007 cu jurnalul de convertire Iconostas (Graphe), continuând cu volumele de poezie: Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagharmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017), romanul, Al 4-lea (Tracus Arte, 2013), romanul pentru copii, Războiul solomonarilor (Polirom, 2018) și romanul biografic, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019). În anul 2020 a publicat și cel de-al doilea roman propriu-zis, Țipă cât poți, tot la editura Polirom.

            Romanul începe relativ „în dulcele stil clasic”: Una, cum este numit personajul principal feminin (alter – ego al autoarei, cu un nume aparent menit să denote anonimatul, în fapt o aluzie la virtutea smereniei), după ce își aruncă la gunoi patul încă utilizabil, pe care îl schimbă cu unul mai confortabil, este cuprinsă de mustrări de conștiință. Pe acest fond sufletesc, se adună și alte frustrări existențiale, în așa măsură încât Una simte că trebuie să facă ceva schimbări majore cu viața sa și se hotărăște să înceapă prin a-și lua o lungă vacanță de la serviciul său anost, în care nu se regăsește absolut deloc. Pentru asta se gândește că n-ar fi tocmai rău să-și provoace un accident domestic soldat cu ruperea unui picior, ceea ar ține-o de voie, de nevoie, departe de birou câteva luni. Înscenarea însă nu îi iese, alegându-se doar cu mici contuzii. Dar cum ideea vacanței nu o părăsește cu niciun chip, minte pur și simplu că și-a rupt piciorul și că trebuie să stea șase luni în ghips, apoi cu un bagaj minim, ia primul avion spre Praga. Numai că, avionul aterizează într-o pădure situată, pare-se, în mijlocul orașului.

            Din acest punct al acțiunii, orice urmă de realism dispare. Una se instalează cu toată naturalețea în inima pădurii și din resurse 100% naturale își construiește o casă cu patru etaje și terasă pe care o decorează după gusturile sale. Apoi se împrietenește cu toate păsările și animalele pădurii, care sunt, cum altfel, cântătoare, cuvântătoare sau cel puțin înțelegătoare, se hrănește exclusiv cu roade ale pământului sau cu miere de albine și în linii mari duce o viață fericită. Cel puțin până în momentul în care se întâlnește în pădure, cu Noua, un alter-ego al său, o copie fidelă din punct de vedere fizic, însă mult mai acră și mai țâfnoasă. Între cele două se declanșează un adevărat război rece. Una decide să joace cartea indiferenței, fapt ce o scoate pe Nouă din minți, determinând-o să încerce să o atragă de partea sa pe Drei, un al treilea alter-ego al ambelor, nimeni alta decât varianta lor de la vârsta de șaptesprezece ani. Mai tânăra lor „geamănă” refuză participarea la ostilități, rămânând într-o dispoziție „zen”. Noua va dispărea treptat, sucombând în propriile-i frustrări, iar la scurtă vreme după aceasta, va veni rândul Unei să o întâlnească pe Drei, care o va transporta, prin intermediul unui lighean fermecat, în adolescență, conectând-o la o întreagă rețea de nostalgii și amintiri ce o vor face să își pună o nouă serie de întrebări despre sine însăși. Relația dintre cele două va rămâne una pașnică. Însă Drei va dispărea subit, iar Una va rămâne singură, captivă sub paza a nouă stejari uriași, vorbitori (în numerologie, nouă este simbolul deplinătății) și nu va fi eliberată până nu își va rezolva toate neînțelegerile dintre sine și sine. Lupta va fi cruntă și Una nu o va câștiga decât în urma unui țipăt din adâncurile rărunchilor săi, care o va și transforma de altfel în... Alta.     

            Cam acesta ar fi rezumatul „cronologic” al romanului. Însă dincolo de această înșiruire de fapte relativ logice, dacă luăm în calcul și „logica” realismului magic, trebuie spus că în romanul  Țipă cât poți, Moni Stănilă se întrece pe sine însăși și adună la un loc un număr impresionant de referințe dintr-o mulțime de domenii de cunoaștere. Astfel, pe lângă nelipsitele trimiteri teologice, de pe acum o marcă înregistrată a sa, întâlnim în paginile acestei cărți noțiuni de psihologie (& psihanaliză), filosofie, ezoterism (& numerologie), mitologie (& arhetipuri), inginerie, arhitectură, gastronomie, biologie, zoologie, etologie, geografie, istorie, politică și nu în ultimul rând, fotbal și IT & C. Și pentru că acțiunea se petrece în Praga (chiar dacă în pădure), iar orașul acesta este celebru pentru rolul jucat în istoria alchimiei moderne, tot printr-un fel de alchimie narativă, în care umorul și autoironia joacă un rol decisiv, autoarea reușește să inglobeze toate referințele într-un întreg unitar din punct de vedere literar.   

            Dar despre ce este vorba, în fond, în această poveste încâlcită cu nu mai puțin de patru alter-ego-uri ale unuia și același personaj (la rândul său un alter-ego al autoarei)? Simplu spus, despre cunoașterea de sine. Însă această cunoaștere de sine se va doveni a nu fi un lucru atât de simplu, ci pentru realizarea sa va fi nevoie de o mulțime de etape: conștientizarea atât a calităților cât și a defectelor, acceptarea celor din urmă (acceptarea ideii că unele defecte îți sunt de fapt patimi), iertarea de sine, iertarea celorlalți, asumarea unei personalități dualiste (orice om are și părți bune și părți mai puțin bune) și, fără îndoială cel mai greu pas, înfrângerea mândriei de sine (și mai greu a realității că nu ești străin de păcatul mândriei) și acceptarea ideii că niciun om nu este și nu trebuie să se considere superior altui om, toți fiind egali, din punct de vedere al umanului din noi, în fața lui Dumnezeu.

De bună seamă sunt mult mai multe învățături frumoase în acest roman, expuse mult mai nuanțat decât am făcut-o eu aici și bineînțeles, într-o manieră narativă îmbibată de poezie, cum este și firesc din partea unei poete convertite la proză. Pentru exemplificare voi reda în continuare doar un scurt fragment, pe care eu îl consider edificator: „Doar ca om o pot lua de la capăt. La orice vârstă. Chiar și în ultimul minut din viață. În ultima secundă. Resetare. Se poate. Deci, ca om, da, pot să îmi ofer un nou început. Ca femeie sau bărbat, nu. O a doua căsnicie, când deja ești semifuncțional, o a doua facultate pe care nu o vei mai folosi. Nu, nu o iei de la capăt. Suntem mințiți”.

Țipă cât poți este fără doar și poate un roman complex, care se adresează unui număr foarte mare de cititori, din diverse sfere de gândire și de viețuire, conceput într-o manieră aș zice inedită, care va avea cu siguranță cel puțin câte un ecou în mintea și sufletul fiecărui cititor, dacă nu și în lumea literară (deși eu sunt sigur că își va avea și destinul său literar). Cât despre Moni Stănilă, este clar că aceasta a făcut un salt calitativ în calitate de prozatoare, atât la nivelul construcției narative, învățând să jongleze cu personajele și cu climaturile în care se desfășoară acțiunea, cât și la nivelul conținutului, prin incizarea atâtor referințe din domenii atât de deferite.