Femeia care dispare din viață și reapare în vis

Cronica volumul Miss Houdini de Ligia Keșișian

(editura Charmides, 2019)

 

            Poeta Ligia Keșișian, cunoscută în lumea cultural-artistică și ca director artistic al unor festivaluri multi-culturale: Kinodiseea (filme pentru copii) și Balkanik Festival (muzică, dans și cultură balcanică) și mai nou ca  DJ-one woman show ce își propune să readucă în prim-planul scenelor de club artiști din zona muzicii lăutărești autentice, și-a lansat în toamna anului 2019, la doi ani de la „seismicul” debut cu volumul Mici cutremure (editura Charmides, 2017), cel de-al doilea volum de poeme, intitulat Miss Houdini, apărut tot la editura bistrițeană Charmides.

Aș spune dintru început că acest nou volum se diferențiază de cel dintâi în primul rând printr-o mai mare concentrare de imagini, de stări, de tensiuni. De asemenea este și foarte compact, poemele țesându-se în preajma personajului Miss Houdini, fără îndoială un alter ego, conceput în registrul oniric, al autoarei.

Numele domnișoarei fiind inspirat de cel al celebrului iluzionist american de origine maghiară, Harry Houdini (Erik Weisz), rămas nemuritor grație abilităților sale de a se face nevăzut, și de a apărea uluitor în alt loc, principala super-putere a acesteia este aceea de a dispărea sau de a se ascunde, dar nu spre uluirea unui public ahtiat de senzațional, ci mai curând pentru a se proteja pe sine de propriile trăiri ce ating uneori cote alarmante: „zîmbesc frumos și nu mă dau de gol/ las apele să-și vadă de drum nu pot/ face nimic să opresc vertijul spaima/ dar mă pricep atît de bine să le ascund// cînd au arătat cu degetul spre mine și m-au acuzat că mint/ n-am lăsat să se vadă./cînd i-am rugat să vină și mi-au spus că nu se poate/ n-am lăsat să se vadă./ cînd m-au asigurat că se întorc/am dispărut eu prima”.

Și unde să te ascunzi de propria-ți viață, când se dezlănțuie furtuna existențială, dacă nu în vis, în carapacea impenetrabilă a fanteziei, locul în ai deplina libertate de a-ți construi o lume după placul sufletului: „O noapte nouă dintr-un an nou/ așteptat ca un tren într-un sat/ și eu am văzut luna/ într-o primăvară din ’90 cînd/ am plecat desculţă pe drum cu ochii/ închiși pînă la marginea/ unei ripe/ au început să mă latre cîinii/ din vale atunci am mușcat/ din lună ca dintr-un imens fursec cu unt/ săream printre planete/ ușoară ca frigul/ o vreme am rămas/ în afara timpului și a somnului/ mîncam cartofi cruzi de pe cîmp/ și fumam chiștoace de ţigări aruncate/ pe lîngă casele oamenilor/ jocurile copilăriei deveniseră levitaţia/ deasupra rîului roșu/ curăţam de scaieţi blana animalelor/ și căutam rîme în pămîntul ud/ într-o zi au apărut/ un bărbat orb și o femeie fără șira spinării/ un mănunchi de șerpi înnodaţi/ le arăta drumul/ mi-au spus că vor/ să găsească soarele din mijlocul pămîntului/ au intrat/ să se scalde în jăratecul meu/ în care animalele mici își găseau/ de bunăvoie sfîrșitul/ o vreme i-am hrănit cu pește crud/ șerpii erau blînzi dormeau pe spatele meu/ eu nu dormeam niciodată/ săream de pe o planetă pe alta/ atunci existam cu adevărat/ în această noapte nouă din acest an nou/ am rupt capul iepurelui și m-am întrebat/ pentru prima dată/ ce înseamnă/ să d i s p a r i”.

 

Fantezia și onirismul ilustrate în poemul de mai sus, se mențin la cote înalte pe tot parcursul volumului, comportând totodată și o mare varietate de forme de manifestare. În lumea creată de Miss Houdini, nu sunt toate roz, fapt pentru care suprarealismul acesteia, stors direct din teascurile naumiene, va îmbrăca adeseori haina sfâșiată (și sfâșietoare) a visceralismului de tip Roberto Bolaño, care abundă în scene decupate din filmele thriller & horror: „mă gândeam la tine/ și chiar atunci/ pe stradă o mașină a intrat într-o motocicletă/ iar capul șoferului s-a izbit puternic de fereastra mea/ și s-a făcut țăndări”.   

Într-adevăr, poemele Ligiei Keșișian ar putea fi însoțite de avertismentul „nerecomandat cardiacilor”, fiind presărate la tot pasul cu scene de violență extremă (mutilări și auto-mutilări). Însă ceea ce face ca acestea să nu-i producă totuși cititorului (cel puțin celui forjat în meandrele poeziei visceraliste) niciun fel de stări contradictorii, este faptul că, fiind în mod explicit roade ale unei fantezii ce se mișcă în deplină libertate, sunt lipsite de acel fatalism dat de întâmplările petrecute în viața reală și declanșate exclusiv de mașinăria ingrată a determinismului. Altfel spus,  în lumea visului și cel mai mare rău este mai puțin rău decât cel petrecut în viața reală, pentru simplul fapt că este un rod al fanteziei, nu unul al răutății gratuite întâlnite în realitate.

De bună seamă, nu tot ceea ce se întâmplă în realitate este un rău absolut. Se pot întâmpla și lucruri bune sau mai degrabă aparent bune. Pentru că bunătatea sau bunele intenții sunt foarte greu de cuantificat în lumea reală, ele fiind mai tot timpul viciate de factorii externi ce știrbesc libertatea originară a omului. Astfel, într-o mediu impur, oamenii ajung să inventeze puritatea, pentru simplul motiv că au nevoie de o barcă de salvare, de mântuire a sufletelor. Acest fenomen este surprins foarte bine de către Ligia Keșișian în poemul Nimic nu mai e de spus, pe care îl voi reda în întregime inclusiv pentru valoarea sa estetică: „nu ne mai spunem nimic/ las fenomenele meteorologice extreme să vorbească/ pentru mine gura ta e plină de pămînt// am aflat că o să pleci departe/ să nu-mi scrii// în orășelul acela sunt iepuri mici/ care noapte de noapte o să roadă/ într-o zi o să te trezești fără carne pe tine/ și lumea o să spună iată zeul/ ce bărbat frumos acum sfînt/ toate fecioarele să-i sărute oasele să le cureţe cu limbuţa/ îţi voi trimite cărţi poștale cu/ animale mici/ pe care le-am sacrificat pentru tine/ animale care trăiau în urechile mele printre coaste și/ animalul cel mai preţios din coapsă// dar acela deja va fi reînviat/ ia uite sfîntul cu oasele goale și gura plină de pământ/ nimic nu mai e de spus”.

            Ceea ce este cu adevărat interesant la poemele Ligiei Keșișian este atmosfera de sinceritate pe care acestea o emană, chiar și atunci când este clar că avem de a face cu roade ale fanteziei, ale visului. Ca și cum visul/fantezia ar fi propria ei realitate. Idee ce mă duce cu gândul la celebrul dialog dintre pictorița mexicană Frida Kahlo (al cărei spirit planează subliminal și în poemele din Miss Houdini) și pictorul francez André Breton, conducătorul mișcării suprarealiste din Paris, dialog în cadrul căruia, Frida, fiind încadrată de Breton în curentul artistic pe care îl patrona, refuză afilierea la acesta, motivând că ea nu pictează altceva decât realitatea ei interioară. Se prea poate ca la fel să stea lucrurile și în cazul Ligiei Keșișian.