Întoarcerea la izvoarele vieții

Cronica volumului Poem pentru cei ce nu-s de față de Constantin Abăluță

(Editura Casa de Pariuri Literare, 2018)

 

Constantin Abăluță este unul dintre cei mai prolifici și consecvenți poeți români contemporani, posesorul unei cariere literare de peste o jumătate de secol. Debutează în anul 1964 cu volumul Lumina pământului și până în prezent publică peste treizeci de volume de poezie și proză.

În anul 2018 publică atât volumul Mai sincer ca Himalaya (Casa de editură Max Blecher), prin care își surprinde cititorii cu o serie de poeme politice scrise într-un stil deosebit de frust, agresiv și percutant, în care aduce o critică virulentă clasei politice în special și societății românești complice, în general, cât și volumul Poem pentru cei ce nu-s de față (Casa de pariuri literare). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început, aș cataloga acest volum ca fiind unul inedit, în sensul că este unul foarte personal (pe alocuri chiar intimist). Dacă până la acesta, poetul a scris mai mult despre lumea exterioară, despre societate, despre ceilalți, cu acest volum el se întoarce către sine, și nu atât către persoana sa, cât mai curând către izvoarele sau rădăcinile sale, evocând amintirea părinților și a bunicilor, de care se simte în continuare legat, ca printr-un virtual sau mai bine spus spiritual cordon ombilical.

Așa cum este și firesc în cazul unor cărți de asemenea factură, accentul nu mai cade pe latura estetică sau stilistică a poemelor, ci doar pe conținutul intrinsec al acestora. Poetul nu se mai preocupă de cum scrie ci strict de ceea ce scrie. Iar acest lucru nu face altceva decât să înlesnească conexiunea dintre scriitor și cititor, cel dintâi înfățișându-se în duhul gol, cu tot ceea ce are el mai uman, iar cel de-al doilea sorbind direct, cu toate simțurile, dulceața (și uneori amarul) sincerității absolute a celui dintâi. Cu toate acestea, „efectele stilisticii” irizează la tot pasul, din fiecare poem, fiind generate natural de râul melancoliei și al firescului care traversează volumul de la un capăt la celălat, ca un veritabil fir roșu.

Din punct de vedere al construcției, volumul este structurat în trei cicluri poetice: Călătorind prin odăile tatei, Călătorind prin odăile mamei și Călătorind prin odăile lumii, deși poetul își intitulează întregul volum Poem pentru cei ce nu-s de față, ca și când ar fi vorba despre un tot unitar. De altfel, primele două cicluri chiar ar putea funcționa ca un tot unitar (sau ca un diptic memorialistic), abia cel de-a treilea comportând unele deosebiri estetice (poemele fiind scrise sub formă de sonete), și de conținut, poetul împărtășindu-ne câteva gânduri personale din prezent.

 

În încheiere voi reda integral, câte un poem din fiecare dintre cele trei cicluri, atât pentru a întări cele spuse mai sus, cât și pentru a stârni curiozitatea viitorilor cititori:

 

Din Călătorind prin odăile tatei:

„O eclipsă de soare e dispariția

fiecărei ființe dragi

după moartea mamei în plină zi

eu și tata orbecăiam prin odăi

nu mai apreciam distanțele țelurilor omenești

în oglinda abia descoperită după doliu

ce busculadă de forme fără chip

doar în câțiva copaci din

preajmă mai pâlpâia

bucuria copilului de-odinioară

 

tata o visa pe mama în fiecare noapte

eram trist că eu n-o visam

dar am plâns într-o noapte în hohote

a doua zi i-am spus tatei

am visat un greiere care cânta întruna

 

eclipsă totală dispariția tatălui meu

n-am mai plâns n-am mai visat greieri

părelnici copacii din preajmă

au frunze de-un verde lunatic

 

au trecut decenii și azi

știu că oricât de nemernic ai fi

eclipsele omenești îți dau șansa

de-a visa greierele care cântă întruna”.

 

Din Călătorind prin odăile mamei:

„Tot ce am gândit s-a împlinit.

Aproape s-a împlinit.

Bucuria de a fi scris versuri

despre tot ce trăiește

e mare. Nimeni și nimic

nu mi-o poate lua.

Cuvintele de laudă ori de ocară nu mă ating.

Picioarele mele aleargă

alături de picioarele celro dragi mie.

Tălpile noastre cunosc rădăcinile vântului.

Moi ca o catifea sunt rădăcinile vântului.

Lor le încredințez viața mea”.

 

Din Călătorind prin odăile lumii:

 

„Odinioară zilele intrau în odaia mea

Fără sfială ca niște prieteni vechi

Azi abia crapă ușa și nu știu de ce se retrag

Iute și parcă speriate

 

Rămân doar cu nopțile dar și pe ele

Le simt că nu-s prea încrezătoare

Parcă-ar fi nimerit la mine din greșeală

Mă rog bine și-așa

 

Dar uneori duminica la lumina lunii

Stropind farfuria cu fire de grâu

Mi se pare că preț de câteva minute

 

În odaia mea pătrunde mână-n mână

O zi mai mică și-o noapte mai mică

Fire de grâu apă lună eu însumi

Ce mai vreau...”