Poezia cuibărită între aripile păsărilor

 Cronica volumului Aer păsări bere de Vlad Drăgoi

(editura O.M.G., 2020)

 

Vlad Drăgoi s-a născut în 1987 la Codlea, județul Brașov. A urmat cursurile Facultății de Litere în Brașov și a debutat în 2008, la Editura Lumen din Iași, cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Urmează, în 2013, volumul de poezie Metode, publicat la Casa de Editură Max Blecher, și, în 2015, volumul Eschiva (poezie, Editura Cartea Românească), pentru care primește, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru Tânărul scriitor al anului 2015, premiu obținut din nou pentru volumul de poezie sergio leone, apărut în 2017 la Editura Charmides. În 2019 apare romanul Mica mea inimă de om singuratic, la editura Polirom. A tradus poezii de Jim Harrison și Philip Schultz.

Personal, l-am descoperit pe Vlad Drăgoi prin intermediul volumului Eschiva. A fost atunci doar o „simpatie la prima lectură”, receptând cartea ca pe una ce mi-a mers la inimă, dar nu într-atât încât să mă facă să urmăresc traseul autorului.

Acum însă, ispitit de cele câteva preview-uri promițătoare ale noii sale cărți, Aer păsări bere (O.M.G., 2020), am purces la lectura acesteia de îndată ce mi-a poposit în mână. Și nu întâmplător am apelat la aceste formulări ușor arhaice, ci pentru a intra mai bine în atmosfera poemelor sale din acest volum, în care și el adoptă, la modul cel mai asumat, un limbaj nu atât arhaicizat, cât mai curând simplist, rural, specific unui om ce trăiește mai ancorat în firescul și lentoarea naturii, decât în zbuciumul și în rigorile adeseori artificiale ale mediului urban, ultra pretențios. Aș spune, făcând apel la ceea ce îndeobște numim curente subterane de gândire sau arce peste timp, că în volumul Aer păsări bere, Vlad Drăgoi îmbracă haina lui Eminescu din poezia Fiind băiet păduri cutreieram.

Încă de la primele poeme, deși mai corect ar fi spus, încă din titlu, se poate observa afinitatea pe care Vlad Drăgoi o manifestă, cel puțin în acest volum, față de păsări și față de aer, adică de mediul de viață al acestora. Atât în fața gingașelor înaripate ciripitoare cât și a norilor explozivi, el se înfioară aidoma în fața unui mister, a unei minuni. Voi reda, spre exemplificare,  câteva poeme, sau fragmente de poeme, sper eu cât mai concludente: „să privești norii/ spectacolul lor măreț/ de crizanteme supradimensionate/ tot mai mult umflate de vînt/ și să te golești/ nu de tot dar destul/ de gînduri negre și necazuri”; „cînd ne-am întors tot pe-acolo/ după vreo 4 ore/ ciripitul se auzea la fel/ ca și cum puiul ăla de pasăre/ n-ar fi primit deloc de mîncare/ cît ne-am făcut noi drumeția/ mă puiule/ sper că ai primit de mîncare cîtă îți trebuie/ și că strigătul tău/ ca o alarmă de ceas dimineața devreme/ după un somn neliniștit/ a fost din cauză că te-ai bucurat/ cum ai știut tu mai bine/ cu inima ta de pasăre mică/ că ți-am fost musafiri frumoși sub cuib”; „care ai pus semnu/ cu nu hrăniți păsările/că igienă/ că nu știu ce/ la kaufland/ chiar pe ghereta/ cu mici/ nu ți-e bă rușine// mi-am luat mici/ am luat și un ciucaș/ chifla mi-am presărat-o pe mine/ și mi-am făcut haină/ din vrăbii și porumbei”; „porumbele/ te superi dacă-ți zic marian/ zboară la prietenii tăi/ și zi-le fix așa:// e un om pe bancă/ pieptul i se frîngr/ haideți să-i cântăm/ poate nu mai plînge”.

Dar poate cel mai sfâșietor poem, în parte și pentru că, invocând persoane reale, capătă o mai mare doză de real, rămâne acesta: „moni și sandu aveți la chișinău/ un porumbel care s-a obișnuit/ să vină la geam ca să-i dați de mîncare/ da am auzit că o să vă mutați/ în alt loc/ mi se rupe inima/ doamne dumnezeule”. De bună seamă că în sfera poemelor sfâșietoare intră și cele în care poetul își exprimă neputința de a se ierta pe sine pentru răul făcut, din prostie sau neștiință păsărilor, pe când era doar un copil neastâmpărat: „pe la 10/ am nimerit o vrabie/ cu praștia de elastic/ fix în cap// a trăit/ eu de ce mai trăiesc”.

În textul de pe prima clapetă a cărții, romancierul Adi Schiop îl aseamănă pe Vlad Drăgoi cu Sfântul Francisc de Assisi, firește referindu-se la capacitatea amândurora de a vorbi cu păsările și în general cu animalele pădurii. Comparația mi se pare cum nu se poate mai potrivită, cu atât mai mult cu cât în poemele din finalul volumului descoperim și dimensiunea mistică a gândirii poetice a lui Vlad Drăgoi, care se adresează și divinității cu aceeași simplitate a omului sincer, cu suflet curat, ce nu caută decât drumul cel mai scurt spre cer, dar care, uimit fiind de măreția divinului, strigă asemenea celui din Scriptură, „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24):  „doamne eu nu cred pînă la capăt în tine/ uneori uit și ce înseamnă să crezi/ dar știu că dacă aș avea puterea/ să mă rup cumva în două/ în scrisul cărnii mele ai putea să vezi/ că pentru tot ce mi s-a dat/ răsună cîntec binecuvîntat/ se bucură o inimă nouă”; „isuse ești/ că dacă da ia-mă la tine în rai cînd mor/ că un singur lucru mi-a plăcut în viață/ să mă uit la ploaia care cade/ zid greu între mine și păduri”.

În încheiere aș spune că, Aer păsări bere, noul volum de poeme al lui Vlad Drăgoi, marchează un punct bine definit în poezia momentului, având chiar ingredientele necesare pentru a genera o nouă direcție, definită în principal prin întoarcerea la inocență, la simplitate, la natură, la firescul lucrurilor și, foarte important, al cuvintelor. Bineînțeles, nu vreau să îndemn la folosirea unei exprimări defectuase a limbii române, urmând modelul lui Vlad Drăgoi din acest volum, pentru că este cât se poate de clar că în cazul său, acest tip de exprimare a fost pe deplin asumat, fiind doar un artificiu tehnic folosit cu scopul de a crea atmosfera dorită, aceea a unui univers interior suspendat în norii uimirii, deasupra tuturor regulilor lingvistice, condamnate, în acest context, la inutilitate. În schimb, atmosfera creată de el în acest volum, ar merita recreată și de către alți poeți, bineînțeles fiecare uzând de mijloacele și tehnicile sale.