Sofia cea de trei ori fără de moarte

 Cronica volumului Grădina Sofiei de Suzănica Tănase

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

Înainte de a citi Grădina Sofiei, nu știam nimic despre autoarea cărții. Am aflat cu această ocazie că Suzănica Tănase este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asistență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie Laurentian, din Ontario, Canada. Că este consultant de Imigrări ICCRC-CRCIC, lucrând din 2012 în poziția de Consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Sevices, iar din ianuarie 2019 lucrând în paralel în propria practică, We the North Immigration Services. Am aflat de asemenea că a mai publicat articole de specialitate în Canadian Newcomer Magazine din Toronto și eseuri narative în revistele Literomania, Observatorul Toronto și Eagle Magazine, precum și volumele: Cap de lut (editura Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (editura Berg Books, 2018), A thousand Divided Impressions (traducere de Adriana Crăciun la editura Coresi, 2019). Grădina Sofiei este așadar, cel de-al treilea volum al autoarei, publicat în limba română.

Conceput sub forma unui lung poem în proză, cvasi-confesiv (atunci când nu vorbește despre sine, autoarea vorbește cu fetița din pântecele său), volumul spune povestea unei maternități neîmplinite, a unei sarcini nedusă la bun sfârșit, a unei fetițe căreia deși i s-a dat un nume, Sofia (după etimologia greacă, înțelepciune), nu a mai avut șansa să și-l poarte cu mândrie în lume. Povestea începe ex-abrupto, cu un vis premonitoriu: „Visez iarăși sânge. Curge din mine de parcă s-ar fi spart un robinet. Sunt toată un lung șiroi de sânge. Mă preling roșie și cleioasă. Ca siropul de zmeură. Sângele meu e fierbinte și mă năclăiesc pe mâini căci încerc să îl îndes înapoi. Îmi alunecă printre degete ca săpunul prea mare. Când mă trezesc sunt uscată, cu mâinile amândouă apăsându-mi chilotul. E încă acolo. Îmi zic, e încă acolo. Când eram mică întorceam fotografiile cu capul în jos și mă uitam sub fustele femeilor. De ce, în schimb, nu mă priveam în oglindă goală? I-am ales deja un nume. Nu se pune nume înainte de vreme. Așa spune lumea. Lumea e alunecătoare ca sângele. Sângele miroase urât. Noi toți o strigăm Sofia. Ce face Sofia astăzi? Cum mai e Sofia? Ce îi place Sofiei să mănânce? Atunci eu mă absorb ca buretele în apă. E doar ea. Fratele meu mi-a spus că are nume de sfântă. Sfânta Sofia. Cea bună. Cea dreaptă. Cea miloasă. Mă bucur că am ales un nume însorit. Albastru. Ca marea. Ca cerul. Ca Dumnezeu”.

Este un început cum nu se poate mai potrivit, întrucât, din punct de vedere al narațiunii, ne oferă toate datele problemei, aflând deja că este vorba despre o sarcină, un copil căreia i s-a dat deja nume, deși superstițiile băbești interzic acest lucru, în jurul căruia gravitează întregul univers interior (și exterior) al mamei, și putem deja intui, după visul acesteia, că sarcina se va întrerupe înainte de vreme; iar din punct de vedere al stilisticii, descoperim din primele rânduri o voce poetică deosebit de puternică, care știe să dozeze în mod optim atât cuvintele grele cât și pe cele ușoare, astfel încât să creeze atmosfera dorită, să capteze atenția, dar totodată să nu respingă prin exces de imagini greu de digerat. Un început de poem ce atrage automat după sine lectura integrală a cărții.

În continuare, poemul fluctuează în dramatism și intensitate, secvențele optimiste predominând în prima parte, în care sunt umbrite mai curând de amintirile din copilăriei ale poetei-narator, încărcate de nostalgie, decât de alte premoniții sumbre, amintiri în care apare frecvent chipul mamei, și care inevitabil se încheie cu întrebarea generică: „oare voi fi o mamă la fel de bună pentru fiica mea, precum a fost și mama cu mine?”. În această primă parte, se întâlnesc inclusiv secvențe de un umor sănătos, rupt dintr-o viață trăită în mod natural, într-o familie echilibrată, în registrul tradiționalist: „La școală, pare-mi-se că la generală, aveam două colege foarte bine îmbrăcate. Deși nu erau cele mai frumoase, sau cele mai deștepte, erau foarte îndrăgite de toți băieții din clasă. Toate voiam să fim ca ele. Pe lângă ele, noi celelalte, arătam de parcă cineva aruncase cu furca hainele pe noi. De câteva ori pe lună împrumutam haine din dulapul mamei ca să port ceva nou la școală. Toată ziua aceea eram fudulă ca o făzăniță, iar în pauza mare mă muiam în siguranța de sine ca într-un bazin cu nisip cald. Întoarsă acasă după atâta succes, retrăiam ziua de zeci de ori, ca o placă de vinil zgâriată. Problema apărea când mama urma să ajungă la ședința cu părinții și nu o lăsam să se îmbrace cu nimic din dulapul ei. La disperare, îl trimiteam pe tata și mai mereu ieșea rău”.

Dramatismul, insinuat treptat, pe nepusă masă, prin intermediul reflecțiilor de imigrant ale autoarei, și ale unor amintiri mai puțin fericite, legate de moartea unor oameni dragi, se va acutiza spre final, odată cu prezența tot mai frecventă a visurilor rele, atingând punctul culminant în fragmentele ce descrie efectiv momentul pierderii sarcinii: „Cămașa de noapte stă azvârlită într-o parte pe gresia albă și rece. Pisica se apropie de ea și începe să o lingă. O mângâie încet. E un vis urât. Un alt vis urât, îmi tot spun. Simt că iarăși alunecă totul din mine. Mă așez pe veceu și mă uit în jos. Acolo, între pulpele goale, îmi atârnă o bucată de carne, ca un pumn încleștat. O, Doamne Sfinte, Sofia!!! Îmi simt ochii mari. Mi se dilată privirea de groază. Un pleosc în apa clară, dar nu vreau să mă mai uit. Mi-e destul. Trag apa repede, ca după... În ușă stă tatăl tău și întreabă. Are pantalonii strâmbi de la dormit și boțiți la genunchi. Cât de mult ai mai încărunțit! Capul găinii sare în lături, iar corpul se zbate. Toporul triumfă înfipt. Mă doare țipătul nucilor sparte. Găleata e plină cu cheaguri. Se leagănă baloanele de săpun. Să nu te uiți când le verși în veceu, îi spun”; „Oh, fata mea, așa durere nu voiam să cunoști. E întuneric acolo, în țeavă? Ce mai iubire de mamă... să trag apa după tine ca după un rahat!”.

Se poate observa inclusiv în aceste secvențe de un dramatism extrem, grija poetei pentru latura literară a confesiunii sale, a strigătului său de disperare, a suspinului său de neputință. Este cât se poate de clar că experiența pierderii Sofiei a fost una la limita suportabilității fizice și psihice, dar maniera în care aceasta alege să o împărtășească cititorilor denotă o grijă excesivă față de aceștia, vrând parcă să îi protejeze de un șoc prea mare. Ceea ce ne dovedește că avem de a face cu o poetă de mare rafinament stilistic, estetic și bineînțeles uman, ceea ce este surprinzător într-o epocă în care empatia nu mai stă la masa mare a sentimentelor.

De asemenea, distincția poetică a Suzănicăi Tănase este ilustrată foarte bine și în cele câteva flash-poeme de unu, două rânduri ce fracturează la răstimpuri corpul poemului în proză, în care aceasta reușește să redea sentimente foarte puternice în câteva cuvinte: „Oare sfinții mor? Când mor, oare ei cu adevărat mor? Și unde se duc?” ; „Când râd, Sofia se gâdilă”; „Durerea e o picătură care sapă”; „În cer ne cresc aripile. Ca pe țigara călcată-n picioare ni le stingem pe pământ”.

Voi încheia reluând ideea din titlul acestei cronici, spunând că, deși Sofia nu a apucat să se nască, ea nu va muri niciodată, rămânând de trei ori nemuritoare: o dată în ceruri, a doua oară în inima mamei sale și a treia oară în această carte, în această grădină de cuvinte a Sofiei.