Cronica volumului de versuri Partida de amărăciune de Radu Zăgrean
(Editura Charmides, 2019)
Poetul Radu Zăgrean s-a născut în anul 1955, în ziua
sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, în comuna Maieru, județul Bistrița-Năsăud.
Debutează în revistele literare în anul 1974, după absolvirea Colegiului
Național „Andrei Mureșanu” din Dej. Debutul editorial se întâmplă abia în anul
1990, cu volumul de versuri Prințesa de
fum, editura Litera, București. A mai publicat piesele de teatru Eu nu sunt nota 10 și Colecționarul de frunze, precum și
volumele de versuri, Clepsidra cu clape
și Catedrala cu pinguini.
Cea mai recentă apariție editorială este volumul de
versuri Partida de amărăciune,
editura Charmides, 2019. Acesta este structurat în trei secțiuni, Te-aș mai iubi pe-atât, Când mâine e numai un zar, și N-am decât drumeagul acesta, cărora li
se adaugă o addenda intimă, intitulată, Ar
putea fi aici. Ar putea fi cu mine, ce conține un singur poem, dedicat
memoriei poetului Radu Săplăcan, în cinstea căruia s-a organizat și un cenaclu
literar, la Dej, al cărui amfitrion este poetul Radu Zăgrean.
Prima secțiune, Te-aș
mai iubi pe-atât, este alcătuită, din punct de vedere tematic, din două
tipuri de poeme, de dragoste și religioase. Avem de a face astfel, cu cele două
constante atemporale ale poeziei, ba chiar cu cei doi piloni de rezistență ai
acesteia. De asemenea se va constata aici, că pentru fiecare dintre cele două
teme, poetul va recurge la două estetici diferite: prima ar fi versul clasic, în
rimă îmbrățișată, dar liber: „Te-aș mai
iubi pe-atât să am putere,/ Cu toată toamna prinsă în gutui,/ Cu umbrele din
vie, efemere,/ Cu perele pietroase și pline de pistrui// Te-aș mai iubi
pe-atât, cu toată ceața,/ Cu aripi ca de fluturi ghiurghiulii,/ Când ruginește
parcă dimineața/ Și se aprinde focul speranțelor prin vii”; „Fă din inima ta mănăstire/ Și taci când
larma e grea,/ Fă-ți aripi de dor din iubire/ Și toată crucea-i a ta.// Dă
slavă și cere iertarea,/ Închină-te celui ce-i sfânt,/ Al tău este farul și
marea/ Dar toate se duc în pământ.// Deschide fereastra iubirii/ Și taci când
larma e grea,/ Fă flori cum fac trandafirii/ Și toată crucea-i a ta”; iar
cea de-a doua este o estetică în formă aproape fixă, asemănătoare rondelului (i-am
putea spune rondel imperfect), menită să sporească muzicalitatea mesajului
poetic „Aș fi vrut să rămân doar cu
tine,/ Pe plaja pustie, pe plaja pustie,/ Din mare să iasă un val de albine/ Și
timpul din vise să nu se mai știe.// Aș fi vrut să rămân doar cu tine aproape/
Pe plaja îngustă, pe plaja săracă,/ În ochii de valuri, cu alge pe pleaope/ Și
timpul din vise în vise să treacă.// Aș fi vrut să rămân doar cu tine și gata/
Pe plaja pustie, pe plaja pustie,/ Din mare să iasă marea curată/ Și timpul să
treacă și timp să mai fie”; „Du-mă
Doamne, du-mă după vânt!/ Să ajung la îngerii rostirii,/ Dă-mi lumina zilei în
cuvânt/ Și un strop din ce spun trandafirii,// Du-mă Doamne, du-mă după stea!/
Inima să-mi fie far la mare,/ Să ajungă verbul lângă ea/ Pe corăbii duse de
visare.// Du-mă Doamne, du-mă peste vii!/ În ciorchini de fum și de tăcere,/ Să
mai fiu copil în poezii/ Și să port cămașa de-nviere.// Du-mă Tu cu glasul Tău
curat,/ Pune-mă în straiele de miere/ Ca să fiu un far adevărat/ Și să port
cămașa de-nviere!”.
În cea de-a doua secțiune a volumului, Când mâine e numai în zar, poetul Radu
Zăgrean ne propune, sub auspiciile aceleiași estetici a versului clasic,
melodios, o serie de poeme profund elegiace și ușor filosofice, în care
atmosfera generală este aceea de neputință, de zădărnicie a vieții, de abandon
total în fața trecerii necruțătoare a timpului precum și în fața incapacității
omului de a pătrunde cu mintea tainele lumii și ale vieții sale. Este fără
îndoială ciclul ce refletă cel mai bine titlul volumului, este acea Partidă de amărăciune, pe care poetul o
dispută în contra sinelui său neputincios: „Pe
ce planetă să fiu?/ Pe ce planetă să strig?/ Prezentul e tot mai târziu/ Și
moare caldul de frig.// Cât poate fi de amar!/ Cât poate fi de urât!/ Când
totul trece-n zadar/ Și ziua moare atât// (...)// Cât poate fi de murdar/ Acest
urcuș coborât!/ Când mâine e numai un zar,/ Când mâine e tot mai urât”. Laitmotivul
acestei secțiuni este anotimpul toamnei, ca un simbol cum nu se poate mai
potrivit al diminuării vitalității și a trecerii impasibile a vieții spre
moarte. Dar cum poetul Radu Zăgrean, așa cum s-a văzut și din prima secțiune a
cărții, este un om religios, moartea despre care vorbește el este invariabil
însoțită de înviere: „Îndeamnă-mă să fur
gutuile acum/ Și vraja lor s-o pun de garanție/ Într-o livadă plină de parfum/
Când toamna e pe ducă, dar învie”.
În secțiunea finală, N-am
decât drumeagul acesta, Radu Zăgrean schimbă puțin macazul estetic,
strecurând și câteva poezii în vers alb. Dar mai alb decât versul aici este esența acestuia, poetul oferindu-ne un
mic regal de poezie religioasă, scrisă mai degrabă în manieră simbolică, dacă
nu chiar ermetică. Nu sunt nicidecum psalmi clasici, ci mai curând
poeme-provocări, în sensul în care sentimentul religios este expus doar ochilor
celor ce știu vedea valoarea unor simboluri sacre, precum „crucea”, „altarul”, „icoana” „cuvântul” sau „lacrima de
pocăință”. Poate cea mai ermetică și în același timp cea mai profund religioasă
poezie este aceasta: „Mai vinovat decât/
Scurgerea ierbii/ În lapte/ Duc pe umeri/ Această cruce cu ochi/ Condamnat
pentru/ Faptele ochilor.../ În fiecare neclaritate/ Se mai pot ascunde lozinci/
Mai vinovat decât/ Scurgerea arcușului/ În vioară/ Voi fi condamnat să adun cântecul/
Dacă pe lămpi va cădea o brumă/ De cuvinte...”.
În final, voi reda integral, fără niciun fel de
comentariu, spre a nu știrbi dimensiunea sa intimă, personalistă, poemul
dedicat scriitorului Radu Săplăcan, cuprins în addenda, Ar putea fi aici. Ar putea fi cu mine: „Nu-l pot suna. Nu-l pot chema l ao bere pe terasă./ Nu-i pot nici
scrie./ Nu-i pot citi nimic./ Vorbim doar când mai visăm dimineți înmiresmate
cu vin de Lechința./ Vorbim când ne bârfesc depărtările./ De multe ori i-aș
rosti numele./ De multe ori aș vrea să-i culeg flori de câmp./ Ies din tunel cu
aburii locomotivei pe umeri./ Și strig la farul care nu luminează./ Ar putea fi
aici./Ar putea fi cu mine”.
Despre poetul Radu Zăgrean s-ar putea spune, folosind un
clișeu la modă în alte timpuri, că este unul dintre ultimii trubaduri, dat
fiind că scrie preponderent în vers clasic și mai cu seamă poezii de dragoste.
Dar ar fi cu siguranță desuet și mai mult decât atât, incomplet. În primul rând
pentru că am văzut că acesta stăpânește la fel de bine și versul alb, nu doar
pe cel clasic, că este în egală măsură un romantic, un elegiac, un gânditor, un
homo religiosum, ba chiar un simbolist
în haine noi. Pentru toate acestea, dar mai ales pentru faptul că demonstrează
un respect reverențios față de valoarea cuvântului scris, pe care îl îmbracă în
cele mai alese figuri de stil, consider că mai relevant ar fi și i s-ar potrivi
mai bine, apelativul de Poet, scris cu majusculă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu