Numele meu este Esperanza și sunt o chicana din Chicago

 

Cronica volumului Casa de pe strada Mango de Sandra Cisneros 

(editura Hecate, 2020)

 

Sandra Cisneros este o scriitoare cu origini mexicane, născută la Chicago, fapt ce i-a adus atât apartenența la tagma Chicana, cât și șansa de a crea un hibrid cultural alcătuit pe de o parte din moștenirea hispanică, de care rămâne profund marcată, iar pe de alta din cultura americană, pe care a dobândit-o prin educație și prin adaptarea la noul mediu de viață al marii sale familii, alcătuită din nouă membri. A scris atât poezie cât și proză scurtă, jonglând chiar și cu conceptul de poem în proză, așa cum este cazul și cu volumul Casa de pe strada Mango, cea mai iubită cartea a sa, în care a strecurat și foarte multe detalii autobiografice.  

În Casa de pe strada Mango (traducere de Carmen Catana), protagonista, Esperanza (un alter-ego evident al autoarei, numele nefiind nicidecum ales la întâmplare, ci tocmai pentru că are atât o puternică rezonanță hispanică, cât și pentru că exprimă ideea de speranță într-o viață mai bună), ne împărtășește o serie de întâmplări petrecute în perioada anilor petrecuți în casa de pe strada Mango, casă pe care nu o va simți niciodată ca fiind acasă, într-o suburbie a orașului Chicago, perioadă ce a coincis cu pre-adolescența și adolescența ei. 

Dacă în primele povestiri sunt evocate mai curând episoade de joacă și de mici năzbâtii copilărești, dramele nelipsite din genul acesta de cartier sărăcăcios fiind foarte vag dezvăluite, și atunci tot sub vălul inocenței, în cea de-a doua parte a cărții, aceste drame trec în prim planul evocărilor Sandrei Cisneros, trimițând de această dată copilăria undeva într-un decor îndepărtat, abia zărit. Și aceasta întrucât luciditatea maturității insinuate brusc în viața ei ia locul inocenței și naivității copilărești. Astfel, aflăm despre femei lăsate singure cu doi sau trei copii, despre femei bătute sau sechestrate de soții lor geloși, despre tați ce-și maltratează fiicele din fanatism religios, despre fete tinere ce nu au niciun fel de apărare în fața băieților în călduri, despre abandon școlar și căsătorii premature, de conveniență, și în general despre sărăcie, frustrare, speranțe inhibate, talente îngropate și multe alte forme de manifestare ale durerii.

Interesantă este maniera narativă a Sandrei Cisneros, care poate fi descrisă printr-un mix curajos între poezie (povestirile fiind îmbibate de metafore și împletiri duioase de cuvinte) și proză realist obiectivă (deși acțiunea se petrece fie la persoana I, fie la cea de-a III-a, dar cu cea dintâi subînțeleasă). Deși este cât poate de evident că Esperanza este însăși autoarea, ea reușește să imprime povestirilor sale aerul că sunt simple cadre, simple captări ale unor fapte, pe retina unui aparat foto-video fără de suflet. Și aceasta deoarece totul este povestit fără urmă de patetism, doar cu un imens val de empatie. De ce oare această atitudine narativă  aproape rece? Poate pentru că Sandra Cisneros era conștientă că nu patetismul sau stârnirea milei este miza demersul ei, ci luarea de către autorități, a unor atitudini practice, drastice și mai ales eficiente pentru eradicarea flagelurilor descrise în această carte. Iar pentru asta nu era nevoie de lamentări și lacrimi, ci doar de un duș rece.  

Ca acesta:

„Sally s-a măritat așa cum am știut că o va face, tânără și nepregătită, dar cu toate astea s-a măritat. A întâlnit un vânzător de bezele la bazarul școlii și s-a măritat cu el într-un alt stat, unde este legal să te măriți înainte de clasa a opta. Acum, își are bărbatul și casa, fețele de pernă și farfuriile. Ea zice că este îndrăgostită dar eu cred că a făcut-o ca să evadeze. 

Sally zice că îi place să fie măritată, pentru că acum are ocazia să își cumpere lucruri atunci când soțul ei îi dă bani. Este fericită, exceptând dățile când soțul ei devine nervos și odată a rupt ușa acolo unde i-a intrat piciorul, deși în cele mai multe zile este în regulă. Exceptând faptul că nu o lasă să vorbească la telefon. Și nu o lasă să se uite pe fereastră. Și nu îi place de prietenii ei, așa că nimeni nu ajunge să o viziteze, decât când el este la muncă. 

Stă acasă pentru că îi este frică să iasă afară fără permisiunea lui. Se uită la toate lucrurile pe care le dețin: prosoapele și prăjitorul de pâine, ceasul deșteptător și perdelele. Îi place să se uite la pereți, la cât de perfect li se îmbină colțurile, la trandafirii linoleumului de pe perdea, la netezimea tavanului ca un tort de nuntă”.