Un suflet la puterea a treia

Cronica volumului O femeie urmărește ploaia de la etajul opt de Angelica Stan,

(Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)

 

Angelica Stan a debutat la 17 ani în revista Flacăra - Foaie pentru minte, inimã şi literaturã, la rubrica ţinută de Geo Dumitrescu. În 1987 a câștigat Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Nicolae Labiş”, Suceava. Editorial, a debutat în 1999 cu volumul de poeme Bumerang, prin câștigarea concursului de debut al editurii Cartea Românească. A publicat apoi volumele de poezie Testul Umbrei (Vinea, 2005), Clona (Vinea, 2009), spații intermediare (Tracus Arte, 2016) și produse miraculoase (Paralela 45, 2018). A mai publicat grupaje de poeme în revistele România Literară, Luceafărul, Calende, Ramuri, Convorbiri Literare, Tomis, Poesis International. În perioada 2015-2019 a urmat cursurile de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri și în 2017 a debutat în proză, cu o povestire apărută în revista Iocan. Angelica Stan este arhitectă cu specializare în urbanism, conferențiar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, Departamentul de proiectare urbană și peisagistică. A publicat mai multe volume și articole de specialitate.

Cea mai recentă carte de poezie a poetei Angelica Stan se numește O femeie urmărește ploaia de la etajul opt și este publicat la Editura Casa de pariuri literare în anul 2020, având o prefață semnată de scriitorul Constantin Abăluță. Volumul este structurat în trei secțiuni, mai exact este alcătuit dintr-o secțiune de bază, fără titlu, acesta putând fi subînțeles din însuși titlul volumului și două secțiuni secundare: Fluviul: câteva detalii, care are o istorie aparte și Club Endless, care poate fi considerat zaua de legătură dintre primele două secțiuni.

Prima secțiune, căreia i s-ar potrivi foarte bine ca titlu și cel al primului poem, este didicată sufletului casei (fapt ușor de înțeles având în vedere specializarea profesională a poetei), prin acesta neînțelegându-se nicidecum vreun spirit sau vreo entitate străină și stranie ce ar putea bântui cotloanele secrete, ci însuși sufletul, suflul vital al locuinței, acea energie care face ca inclusiv pereții, ferestrele, mobilele sau corpurile de iluminat să aibă viața lor, conștiința lor, sentimentele lor. Pentru a înțelege mai bine cum funcționează sau mai bine spus cum trăiește acest suflet al casei, poeta ne invită dintru început la un exercițiu de imaginație, și anume să intrăm în pielea casei: „când intri în pielea unei case/ ai o mulțime de întrebări/ întinzi brațele pe coridoarele ei/ te uiți prin ochii ei la lume/ jos în stradă peste gard/ e ceva ostil în umbra streașinii/ în felul cum se alungesc plopii peste cornișă/ îți lipești urechea de pereți de tavane/ se aud bătrânii cum calcă/ pe coji de ouă apoi ceva/ le scapă din mâini/ straturi de vopsea vibrează/ trupuri se evaporă din fotolii/ palmele rămân lipite pe geam/ nimeni nu răspunde privirii tale”.

Prin sufletul casei trec toate sentimentele și senzațiile celor ce au locuit-o cândva și a celor ce o locuiesc încă. Astfel, el se transformă într-un fel de arhivă sentimentală ce ține la un loc toate emoțiile trăite între pereții ei: dragostea, durerea, așteptarea, tăcerea neputincioasă, frica, și chiar groaza pe care au simțit-o cândva cei care au fost forțați să părăsească casa în fugă, lăsând sufletului casei, poate fără a o ști, o parte dintre amintirile lor. Dar cel mai greu sentiment pe care acesta îl are de purtat și de depozitat în cămările sale este acel sentiment greu de numit, greu de descris, ce se insinuează între doi oameni ce au pierdut iubirea dintre ei, dintre care unul pleacă iar celălalt rămâne să trăiscă cu golul lăsat de cel dintâi: „între camera mea și camera ta/ un coridor de lumini/ desperecheate/ pleci și lași în urmă/ ușile extrase din jurământul lor/ nervii blocați/ într-o anume conexiune/ un curent slab ce alimentează/ simultan și ilogic/ becul de la intrare și cel de pe hol/ lăsând impresia că cineva/ încă mai locuiește aici”.

După cum vă spuneam anterior, secțiunea secundă a volumului, Fluviul: câteva detalii, are o istorie a sa, fără de care cu siguranță nu ar avea aceeași greutate, chiar dacă, citite independent de această poveste, poemele ce-l alcătuiesc ar fi la fel de pline de sens și ar transmite aceeași energie. Povestea acestor poeme, sau a acestui poem, după cum îl numește autoarea, este următoarea: „Am scris acest poem în timpul călătoriilor din cadrul proiectului DANUrB, un proiect de cercetare finanțat prin programul INTERREG-Dunărea, condus de Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta, în parteneriat cu mai multe universități dunărene și cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Împreună

cu arhitecți, urbaniști, sociologi și peisagiști am urmărit valorile încă prea puțin cunoscute pe care le au orașele de pe malurile Dunării, în special cele mici și mijlocii, foste orașe industriale. O parte din acest poem a fost tradusă în limbile bulgară, sârbă, germană, maghiară, slovacă și engleză, constituindu-se într-o broșură și o instalație de hârtie montată în cadrul expoziției itinerante prin cele șapte țări ale proiectului, din perioada mai – iunie 2019. Este un poem-hartă care se pliază și se depliază în ritmul cotelor apelor Dunării înregistrate în locurile prin care am trecut, lăsând să se întrevadă detalii...”.

            Așadar, un poem fluviu ce înregistrează, pe lângă cotele apelor Dunării din dreptul orașelor respective, și cotele sufletelor celor ce trăiesc în preajma acesteia, a oamenilor Dunării, a celor pentru care fluviul este un membru activ al familiei, al societății, al vieții lor de zi cu zi. Voi reda aici doar poemul dedicat Silistrei, în parte pentru că este un oraș românesc, dar mai cu seamă pentru că surprinde foarte bine atmosfera românească sedimentată acolo de-a lungul timpului, aceea a neputinței, a renunțării, a melancoliei, dar din păcate și a eternei nevoi de bani: „*Silistra. 212,6 cm/ demoni de tablă captive/ înăuntrul unor vagonete de marfă/ din fostul şantier naval/ năpădit de leșuri îmbibate/ în uleiuri negre/ pompe amnezic dezarticulate/ își trăiesc încă visul/ despre creștere și progress/ toate ne cer îndurare/ vopsea proaspătă/ milă/ și bani”.

                Cea de-a treia secțiune a volumului, Club Endless, poate fi socotită de asemenea un poem fluviu, dar de această dată mai curând pentru că poemele ce o alcătuiesc surprind zbuciumul, fierberea și micile insule de liniște sau resemnare ce definesc sufletul poetei (sau a eului poetic), ce devine astfel o oglindă a unui fluviu real ce străbate zeci de țări și vede mii de oameni ce trăiesc milioane de stări și sentimente. Spuneam la început că această secțiune finală le adună pe cele două anterioare la un loc, în sensul că sufletul poetei trăiește în sine cât sufletul casei și sufletul fluviului la un loc, ba chiar mai mult decât atât. O sinteză a tuturor sentimentelor acestora poate fi următorul fragment din poemul de închide de altfel și volumul acesta: „eu sunt copiii mei/ sâmburii unor case noi fără sfârșit/ care vor înghiți tot ce mai e uman/ din acest oraș/ care se vor hrăni/ cu ce va mai rămâne viu/ printre blocuri/ eu sunt coaja acestui cosmos dezafectat/ digitizat integral/ continuând să se autogenereze/ eu sunt finalul meu/ suma orașelor trăite în cap/ casa asta infinită cu member/ prea lungi/ forma asta de re-modelare/ o plastilină roșie și una verde/ ce pot fi contopite până la un punct/ combustiv dincolo de care/ cu o cruzime a dezinvolturii/ vei rămâne singur în fața dezastrului/ după ce totul va fi înghițit/ în bezna dimineții/ ca într-o pată de ulei”.

            Ceea ce surprinde în mod plăcut la acest volum al poetei Angelica Stan este faptul că, deși din punct de vedere al conținutului surprinde sau descrie o gamă variantă de sentimente și senzații, dacă nu cumva avem de a face chiar cu întregul spectru emoțional pe care îl poate un om experia, atmosfera pe care aceasta o crează rămâne pe tot parcursul volumului în parametrii suportabilității psihice, în sensul că șuvoiul trăirilor descrise nu sucombă nici în patetism nici în sentimentalism lacrimogen. Iar acest lucru denotă două aspecte la fel de importante: mai întâi faptul că poeta și-a scris poemele sub zodia asumării tuturor stărilor trăite pe care a ales să le dezvăluie cititorilor, iar mai apoi, faptul că aceasta stăpânește cu mână de fier tehnica scriitoricească de a împleti cuvintele în acea manieră în care acestea să nu transmită decât atât cât trebuie pentru ca cititorul să înțeleagă și să simtă întocmai ceea ce a simțit și a vrut să dezvăluie autorul.