Eugene Ionesco – Căutarea intermitentă
(editura Humanitas, 2017)
Pentru majoritatea cititorilor, Eugene Ionesco este doar
marele dramaturg, părinte al teatrului absurd, el însuși trecând astfel drept
un prototip al bufonului modern. Poate unii îl preferă totuși pe Ionesco, cel
din ”Nu”. Cu siguranță există și mulți cititori anti-Ionesco, care îl taxează
pentru excesul său de anti-românism din vremea tinereții sale. Dar oare câți
pot spune că l-au cunoscut și înțeles pe de-a întregul? Poate doar cei care au
citit cartea sa intitulată foarte sugestiv: ”Căutarea intermitentă”, în care
Eugene Ionesco se prezintă pe sine în toată umanitatea sa, în umbra căreia și
artistul și negativistul se micșorează până la nivelul la care mai pot fi abia
zăriți.
Concepută în limba franceză în anul 1987, purtând numele
original: ”Une quete intermittente”, lucrarea
a fost publicată pentru prima dată în limba română în anul 2004, la editura
Humanitas, în cadrul colecției ”Seria Ionesco”, în traducerea lui Barbu
Cioculescu. Ediția de față este cea de-a doua în limba română, fiind o
revizuire a celei dintâi traduceri.
”Căutarea intermitentă” este un jurnal al autorului, în
care acesta își notează cele mai intime gânduri ale sale. Momentul care pare să
fi generat ”ținerea” acestui jurnal l-a reprezentat un eveniment marcant din
viața oricărui om: sărbătorirea Nunții de aur.
Deși debutează cu un eveniment de familie, și deși cartea
în sine este dedicată soției, Rodica și fiicei, Marie – France, totuși jurnalul
nu este eminamente unul de și despre familie, așa cum ai fi tentat să crezi
după primele pagini. Firește că se regăsesc și foarte dese referințe la familia
marelui dramaturg. Dar accentul cade mai degrabă pe ”duelul” sufletesc ce
guvernează forul interior al acestuia, dintre momentele de căutare avidă a
divinității și momente în care acesta se lasă pradă unei angoase generalizate,
vecină cu depresia. Dar, deși putem vorbi realmente despre un duel între cele
zbateri sufletești, în cele ce urmează voi vorbi despre fiecare dintre acestea
pe rând.
Și voi începe cu angoasa, numai de dragul de a încheia cu
frumoasele ”poezii” generate de căutarea lui Dumnezeu. Interesant este totuși
că și atunci când vorbește despre angoasa sa, sau sub imperiul acesteia,
Ionesco o face, conștient sau nu, tot poetic: ”...aceste răni ale neantului, ale hăuri ale vidului, aceste riduri ale
Nimicului, aceste uitări. În casa mea de oase, prin ferestrele deschise, prin
golurile căscate, se-nvârtesc vânturile, furtunile absenței, ale nopții fără
stele, cea neagră, sau o neagră eternitate, o neagră eternitate a absenței”.
Firește, se ridică întrebarea: care să fie motivele
deselor atacuri de angoasă care tulbură liniștea unui om aflat încă ”în vogă”,
a unui artist ale cărui piese se joacă încă cu succes pe marile scene ale
lumii, fiind montate de marii regizori ai vremii, având în distribuție cei mai
buni actori ai momentului? Un prim răspuns ar putea fi găsit tocmai în rândul
”ispitelor” ce țin de latura artistică a vieții sale, și anume perpetua
revenire a exceselor de vanitate ce însoțesc, asemenea unui geniu malefic,
cariera oricărui artist de succes. Iar una dintre aceste vanități stă sub zodia
”eternului” război dintre el și Samuel Beckett, război cauzat de faptul că
acestuia i se acordă în mod abuziv titlul de ”părinte al teatrului absurd”: ”Nu pot să-mi împiedic obsesiile, vanitatea,
frământarea. Oricum, e foarte enervant să auzi spunându-se sau să citești
într-un articol că Beckett este promotorul teatrului zis al absurdului. Totuși
eu, în regia lui Nicolas Bataille, am reprezentat, în 1951, Cântăreața cheală,
la Noctambules, și în 1951, Lecția, la Théâtre de Poche. În aprilie 1952,
Scaunele, la Théâtre du Nouveau – Lancry, în regia lui Sylvain Dhomme. În 1953,
Victimele datoriei, cu Jacques Mauclair; în 1954, Amadeu sau Scapi de el cu
greu, în regia lui Jean-Marie Serreau. (...) Beckett, în schimb, nu și-a făcut
apariția în teatru decât la sfârșitul lui 1953, cu În așteptarea lui Godot.
(...) Se spune că Beckett scrisese Godot încă din 1947. Dar a fost foarte
discret. De altfel, primele încercări de scriere a Cântăreței chele, care se
intitula atunci Englezește fără profesor, le scrisesem deja în 1943, în
România, și pot cu ușurință aduce dovezi”.
Interesant cum, în însăși momentul în care își dezvăluie
această nemulțumire, el se arată conștient de faptul că vanitatea aceasta nu îi
face bine. Și cu toate acestea, nu ”îl poate ierta” pe Beckett nici mai târziu,
și caută să își convingă cititorii de minusurile scrierilor acestuia: ”Beckett e prea lucid, prea rece, prea
calculat, foarte (prea) conștient de ce trebuie și ce nu trebuie să spună. N-a
lăsat nici un loc în opera lui, în el, nici mirării, nici contemplației, nici
lucidității secunde a iraționalității, profunzimii (sale) mai negre decât
umorul lui negru. Face ”stil” din mizeria lumii și a sa, și a noastră. De-aia e
limitat. Poate chiar mediocru – în ciuda (sau din cauza) științei sale. Mestecă
întruna gânduri negre, e limpede, prea limpede. De-aia place. Nici o greșeală,
nicio delăsare, nimic întâmplător la el. De-aia nu va mai plăcea”. Așadar,
un război total, atât cu rivalul său din teatru, cât mai ales cu propria sa
conștiință.
Rămânând încă în zona angoaselor, trebuie spus că mare
parte dintre acestea erau prilejuite de dragostea imensă față de familia sa;
dragoste care, pe fondul conștientizării tot mai accentuate a bătrâneții și a
iminenței morții, se transformă într-o grijă excesivă, aș zice chiar obsesivă:
”Mă gândesc cu o neliniște imensă la
viitorul fiicei mele, la situația ei amenințată...Cred că ea crede, că gândește
prea mult în mine. Dar ea nu va putea trăi de pe urma operelor mele... Cine mă
va mai citi? Cine îmi va mai juca piesele? Ce va deveni ceea ce se numește o
piesă? Piese de cenușă”; ”Pradă
angoasei, iau loc la masa noastră obișnuită și aștept câteva minute. Apoi,
febril, nerăbdător, mă duc să telefonez din nou. Mi se spune că ea venise,
plecase din nou, apoi, către locul în care mă găseam. Suspin de ușurare: mă
reașez. Apoi o văd sosind, micuță, scumpa, biata mea. Ea e pierdută fără mine,
eu sunt fără ea pierdut, înnebunit. Ne regăsim mereu. Până în momentul când
unul dintre noi nu-l va mai regăsi pe celălalt. Numai dacă, și ar fi frumos –
am muri împreună”; ”Câtă dragoste
pentru Rodica. Câtă dragoste pentru Marie–France. Câtă teamă pentru Rodica,
câtă teamă pentru Marie-France. Câtă angoasă, câtă compasiune. Aș vrea să știu
să mă rog, mai cu seamă să știu să mă rog pentru ele. Nu sper decât în
eficacitatea rugăciunii: ea depinde de cel pentru care te rogi și de cel care
se roagă. Dacă rugăciunea n-ar fi eficace, atunci cine ar putea fi?”
Cel din urmă citat dintre cele alese spre a ilustra marea
dragoste ce a purtat-o Ionesco familiei sale, m-a făcut pentru o clipă să-mi
pun întrebarea dacă nu cumva tocmai această grijă excesivă pentru soție și
fiică, l-au condus pe maestru spre cele spirituale. Dar mi-am dat seama că un
om ce vorbește despre rugăciune cu atâta patos, cu siguranță nu mai este un
novice pe calea credinței. Dar dacă ar fi totuși să căutăm o origine a acestor
căutări religioase, am găsi-o tot într-o străfulgerare de gând a acestuia: ”Speranța nu se poate naște decât din
disperarea cea mai adâncă, mai autentică”. Așadar, trebuie ca acesta să fi
gustat din plin această disperare adâncă, astfel încât să fi simțit nevoia de a
naviga cu toate pânzele sus către speranță, către lumină, către divinitate.
Acestea fiind spuse, voi porni alături de Eugene Ionesco,
la pas, pe calea ce duce la aflarea lui Dumnezeu, spre credință, spre
abandonarea totală în brațele lui Iisus. Iar un prim pas pe care acesta îl
face, este conștientizarea, ușor timidă, a existenței unui adevăr divin: ”Cred deci, într-un anumit fel, în adevărul
etern, în adevărul divin, în lupta lui Dumnezeu împotriva Satanei”. Așadar,
încă departe de adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, acesta pornește pe cale,
pășind cumva din camera obscură a conceptelor.
Un al doilea pas îl va fi constituit conștientizarea
faptului că pentru a ajunge la Dumnezeu sunt anumite căi de urmat. Și odată cu
acest al doilea pas, asistăm și la prima ”ceartă” dintre sinele căutător al
luminii și alter-egoul cel atât de indecis, fie din vanitate, fie din lene, fie
din smerenie: ”Nu prin literatură ajungi
în vecinătatea lui Dumnezeu, trebuie să-I vorbești cu cuvinte potrivite, cu
cuvinte verificate. Drumul ne este totuși indicat. Cuvintele pot să fie mute.
Tăcerea meditației e grăitoare. Totul e indicat, jalonat pe cărarea strâmtă a
Harului. Însă eu nu urmez cărarea, cărare pe care se văd totuși urmele de pași
ale altora. Sunt urme peste tot. Nu știu, sau nu pot, sau nu doresc să fiu pe o
cale bătută. Bătute sau nu, toate drumurile pot sfârși prin a duce la El. Eu nu
sunt pe nici o cărare, bătută sau nu. Bat pasul pe loc. (...) Și, mai cu seamă,
mă întreb: oare-L iubesc cu adevărat? Nu știu. Știu totuși un lucru: îmi este
indispensabil. Asta e, oare, Iubirea?”.
Un al treilea pas, și cel asupra căruia zăbovește cel mai
mult Ionesco, este cel ce stă sub semnul strigătului disperat al tatălui
băiatului mut din Evanghelia după Marcu, acel ”Cred, Doamne, ajută necredinței
mele” (Marcu 9, 24), cel atât de citat de N. Steinhardt în toate scrierile
sale. Și asemenea celui din Evanghelie, cel ce acum este tatăl propriei
neputințe, îndrăjnește să se apropie de Dumnezeu, dar numai prin intermediul
lui Iisus: ”Dumnezeu inaccesibil. Dar, în
Iisus, accesibil. De aceea s-a făcut El, cel nenumit, Iisus, a luat numele de
Iisus. Cred, poate. Da, mi se pare că cred, fără să cred prea tare că cred”;
”Eu nu sunt la înălțimea celor care știu
că cred, nici a celor care cred fără să o știe. Dar poate că și eu cred fără să
cred că cred, fără să prea știu dacă cred sau nu cred. Doamne, fă să cred în
Tine!”.
Este plin de duioșie și demn de scos la lumină, un gând
al marelui dramaturg, în care acesta încearcă să facă pace între activitatea sa
literară și dragostea sa de și spre Dumnezeu: ”Poate că Dumnezeu știe. Iar eu nu. Poate, în ceea ce am scris, am
ajutat, poate că totuși i-am făcut plăcere lui Dumnezeu?? Am avut, poate, în
operele mele clipe de rugăciune, inconștient, clipe de spiritualitate...
spiritualitate dincolo, deasupra putreziciunii”.
Nu voi mai reda aici pasaje de pe calea către lumină a
lui Eugene Ionesco. Ar însemna să rescriu aproape jumătate de carte. Voi
încheia expunerea despre preocupările religioase ale acestuia, cu două
revelații: una cât se poate de ortodoxă, iar cealaltă, de-a dreptul
meta-ortodoxă. Astfel, cea dintâi, îl are în centru pe Iisus, cel prin care
Dumnezeu devine accesibil: ”Mă tem de
Dumnezeu. Îl iubesc mai mult în fiul Său: El este un prieten. El este fratele
meu: nu suntem noi, cu toții, fiii lui Dumnezeu, Fecioara nu e Ea mama noastră?
Suntem copiii lui Dumnezeu”. Cea de-a doua revelație se referă la aspectul
mistic al credinței, la experiența mistică, și vine ca un pansament peste toate
rănile prilejuite de absurdele războaie religioase și confesionale din toate
timpurile: ”Este însă evident că
experiențele mistice sunt mărturii de necontrazis; ele sunt comprehensibile,
sunt de o universalitate comunicabilă, sunt o formă de cunoaștere cu totul
autentică; și, o știam, o uitasem, misticii de diferite, de cele mai diferite
tradiții spirituale se întâlnesc, se confirmă unii pe alții, misticii ortodocși
sau catolici, rabini ai Torei, sufiții musulmani din Persia, de pretutindeni,
din toate timpurile...”.
În urma acestui ultim citat al cronicii acesteia, mă
întreb stupefiat: cum de un rebel, un veșnic nemulțumit, un perpetuu angoasat,
un novice într-ale credinței, reușește să aibă o revelație de așa anvergură, în
vreme ce capi de Biserici și ”trimiși ai diverșilor dumnezei, pe pământ” nu au
avut-o și s-au războit și încă se mai războiesc ”în numele lui Dumnezeu”?
Concluzia acestei cărți nu poate fi așadar alta, decât
aceea că Eugene Ionesco, a fost înainte de toate și peste toate la un loc, un
căutător ardent al luminii și al Adevărului. Și că, iată, le-a și găsit, spre
pacea sufletului său. Iar această carte ce ajunge încă o dată la noi, trebuie
să ne fie, nouă, tuturor, oameni vădit religioși sau timizi pășitori spre calea
ce duce la Adevărul dătător de viață, un mic îndrumător și însoțitor pe cale,
alături, firește, de alte cărți ale altor oameni ce au reușit în cursul vieții
lor să meargă pe această cale, și care au lăsat jaloane luminoase pe aceasta.
Romeo Aurelian ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu