Conflictul israelo-palestinian, ilustrat în romanul „Dimineți în Jenin” al scriitoarei palestiniene Susan Abulhawa

Cronica romanului „Dimineți în Jenin” de Susan Abulhawa

(Editura Polirom, 2017) 

În anul 1947, O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care dispunea ca statul Palestina să își împartă teritoriul cu nou înființatul stat, Israel. S-a dorit a fi o măsură pentru instaurarea păcii în teritoriu, dar s-a dovedit a nu fi decât punctul de pornire al unui conflict armat ce durează până astăzi. Despre acest război s-au scris sute, poate chiar mii de cărți și studii istorice. Dar toate acestea nu au putut focusa dramele celor implicați, acest rol revenind literaturii. Scriitoarea palestiniană Susan Abulhawa, surprinde în romanele sale, Dimineți în Jenin și Albastrul dintre cer și ape, drama unor familii palestiniene ce au fost forțate să-și abandoneze căminul pentru a face loc israelienilor; maniera brutală în care s-au efectuat manevrele de strămutare a populației palestiniene, întotdeauna însoțită de manevre militare, provocând moartea unor membri și mutilarea trupească și sufletească a celor rămași în viață.

Susan Abulhawa este scriitoare și activistă pentru drepturile omului. Ea s-a născut în Palestina, în 1970. Este fondatoarea şi preşedinta Playgrounds for Palestine, organizaţie dedicată protecţiei drepturilor copiilor palestinieni. A publicat proză scurtă în antologiile colective Shattered Illusions şi Searching Jenin, iar eseurile şi comentariile ei politice au ajuns cunoscute în întreaga lume. În anul 2002 a scris primul său roman, Dimineți în Jenin, (titlul inițial fiind Cicatricea lui David) inspirat de războiul israeliano-palestinian. Cel de-al doilea roman având același punct de plecare, Albastrul dintre cer şi ape, a devenit bestseller în douăzeci de ţări. Ambele romane au fost traduse în limba română de către Irina Bojin, respectiv Mihaela Negrilă și publicate la editura Polirom în anii 2017, respectiv 2016. În prezent, Susan Abulhawa are cetăţenie americană şi trăieşte împreună cu familia în Pennsylvania.

Dimineți în Jenin (traducere în limba română și note de Irina Bojin), primul roman despre conflictul israelo-palestinian al autoarei Susan Abulhawa, pornește, conform mărturiei acesteia, de la o nuvelă a lui Ghassan Kanafani despre un băiat palestinian care a fost crescut de familia de evrei care îl găsiseră în casa în care se instalaseră în 1948, în contextul în care redistribuirea teritoriilor și a spațiilor de locuit nu s-a mai făcut conform dispozițiilor O.N.U., adică într-o atmosferă de pace și bună înțelegere, ci prin luarea cu asalt, deseori sub amenințarea armelor, de către evrei, a populației palestiniene, forțată astfel să se retragă în mare grabă, să se refugieze din bătaia armelor evreiești.

Autoarea ilustrează în acest roman destinul unei familii palestiniene din satul Ein Hod, a cărei liniște va fi definitiv spulberată de către acțiunile militare din anul 1948, când trupele israeliene au luat cu asalt așezarea lor, în tendința imperialistă de a cuceri noi teritorii pentru populația evreiască, în condițiile în care, în urma decretului O.N.U. din anul anterior, se decisese coabitarea pașnică a celor două națiuni în hotarele noului stat Israel. Astfel, comunitatea din Ein Hod ajunge în tabăra de refugiați de la Jenin.

Patriarhul familiei era Yehya Mohammad Abulheja. Împreună cu soția sa, Basima, au doi fii: Hasan, care încă din copilărie dezvoltă o frumoasă prietenie cu un copil de evreu, Ari Perlstein, ai cărui părinți trecuseră prin lagărele naziste de exterminare, și Darweesh. Romanul urmărește în amănunt soarta familiei lui Hasan, care se căsătorește cu Dalia și au împreună doi băieți, Yousef și Ismael, și o fată, Amal. În fatidicul an 1948, când are loc prima invazie israeliană, Ismael este răpit din brațele Daliei de către un soldat evreu și dăruit soției sale, care suferea din cauza faptului că nu mai putea avea copii, ca urmare a abuzurilor sexuale la care fusese supusă de către naziști, în Germania. Micuțul primește un nume evreiesc, David, și va deveni un soldat israelian nemilos, care în următorul act al conflictului, cel din 1967, stând față în față cu fratele său, Yousef, va prefera să îl maltrateze pe acesta decât să îl recunoască de frate, deși asemănarea dintre ei era izbitoare. În urma acestui episod, atât Hasan cât și Dalia își pierd viața. Yousef intră în Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) condusă de Yasser Arafat, iar Amal, rămasă orfană, este trimisă la un orfelinat-școală din Ierusalim, iar după absolvire reușește, printr-o bursă, să ajungă în S.U.A. pentru a-și continua studiile. În 1981 se întoarce la Jenin, îl cunoaște pe Majid, un doctor, prieten al fratelui ei, se căsătorește cu acesta și împreună vor avea o fiică, pe Sara. Însă aceasta va trăi fără tată, acesta murind în urma unor bombardamente israeliene în timpul unei alte serii de violențe, în timpul cărora își va pierde viața și familia lui Yousef, fiica acestuia, Falasteen și soția Fatima, care era însărcinată cu al doilea copil. Din fericire, Amal reușise, la insistențele soțului și fratelui ei să se întoarcă în S.U.A. În 2001, David, care între timp află că era de fapt palestinian, reușește să dea de urma surorii lui, pe care de altfel nu o cunoscuse niciodată și cei doi se întâlnesc, tot în State. Un an mai târziu, se întorc împreună în Jenin, dar această revenire, va fi fatală pentru Amal, care va muri făcându-se scut uman în fața fiicei sale.  

            Susan Abulhawa rezumă foarte bine drama celor trei frați, în aceste două fraze: „Trei frați, născuți în leagănul unei nesfârșite tragedii. Despărțiți unul de celălalt, dar urmăriți etern de șoaptele rupte din conștiința celorlalți”.

            Aceasta a fost pe scurt istoria familiei lui Yehya Mohammad Abulheja, întinsă pe patru generații, o familie, am putea spune, simbol, fiind pe deplin încredințați că aceasta a fost doar una dintre miile de familii palestiniene hăituite, atacate, destrămate, decimate, sfâșiate și maltratate atât fizic, cât și psihic și mai ales sufletește.

Privind însă mai în amănunt povestea acestei familii, care poate fi socotită și drept o metonimie a întregului popor palestinian și a războiului pe care acesta îl poartă perpetuu cu evreii, începând din 1948 până în ziua de astăzi, ies la iveală cel puțin trei teme care, deși lasă impresia că nu reprezintă decât situații aleatorii, izolate, devin totuși definitorii pentru desfășurarea acestui conflict inter-etnic/ inter-religios, și anume: tema prieteniei între doi reprezentanți ai celor două tabere, ilustrată de prietenia dintre arabul Hasan și evreul Ari; capitalul de ură și frustrare pe care l-au acumulat evreii în urma experiențelor trăite în perioada Holocaustului provocat de naziști în Europa, și pe care și-l revarsă acum asupra palestinienilor; și dualitatea S.U.A., care pe de o parte se prezintă ca un țărm sigur de refugiu pentru palestinienii care reușesc să fugă din calea războiului, iar pe de altă parte sprijină în mod asumat „cauza evreiască” (am pus ghilimele întrucât din punctul meu de vedere, acțiunile evreiești nu mai servesc demult cauzei, adică necesității vitale de a avea un cămin al lor, ci sunt în mod vădit acțiuni de cucerire, de împilare, de subjugare și de distrugere nejustificată, îndreptate asupra unei populații arabe complet lipsită de apărare).

Tema prieteniei inter-etnice și inter-religioase, explorată în acest roman, îmi place să cred că are ca scop promovarea ideii că dincolo de orice formă de război va exista întotdeauna o oază sau chiar o sămânță de umanitate, de toleranță, de dragoste frățească, care ține vie ideea de omenie în general și menține speranța că lumea aceasta nu va sfârși într-un război total în care toți oamenii să se ucidă între ei fără pic de resentiment:

„Hasan se așeză pe pământ alături de Ari.

- Păi ziceai că vor un stat „evreiesc”.

- Da, dar cred că îi vor lăsa pe arabi să rămână pe loc, l-a luat gura pe dinainte pe Ari.

- Vasăzică imigranții ăștia au să mă lase să stau pe propriul meu pământ? A ridicat Hasan vocea.

- Hasan, nu asta am vrut să spun. Tu îmi ești ca un frate. Aș face orice pentru tine sau pentru ai tăi. Dar ceea ce s-a întâmplăt în Europa... lui Ari i se pusese un nod în gât amintindu-și de oribilele imagini din lagărele morții pe care le văzuseră amândoi.(...).

- Întocmai, Ari. Ceea ce a făcut Europa. Nu arabii. Evreii au trăit dintotdeauna aici. De-aia au și venit acum în număr mult mai mare, nu-i așa? În timp ce noi ne închipuiam că au venit pur și simplu ca să găsească un adăpost, că sunt niște amărâți care doreau să scape cu viață, ei strângeau arme ca să ne dea afară din casele noastre.  Hasan nu era atât de supărat pe cât părea pentru că înțelegea durerea lui Ari. Citise despre camerele de gazare, despre lagăre, despre ororile de acolo. Și era adevărat: ochii doamnei Perlstein arătau de parcă viața îi părăsise cu mult timp în urmă. (...).

Anticipând conflictul care avea să izbucnească, Hasan zise:

- Dacă arabii pun mâna pe Orașul Vechi, du-te la mătușa Salma. Știi unde stă. Are o casă mare, ai să te poți ascunde acolo”.

            Fragmentul acesta a atins, după cum s-a putut lesne vedea și tema nazismului și a ororilor pe care le-au avut de îndurat evreii în lagărele de concentrare și exterminare organizate de germani în toate teritoriile cucerite de acestea, la Auschwitz, Birkenau, Buna, Gleiwitz, etc. Temă ce va reveni în prim plan în cadrul cu răpirea lui Ismael, fiul Daliei și a lui Hasan, care va deveni David, fiul lui Moshe și al Jolantei, evreica ce nu mai putea avea copii, din cauza violurilor repetate la care fusese supusă de către soldații SS în timpul Holocaustului: „Fața Jolantei a înflorit ca un boboc primăvara. Instinctul matern i-a alungat depresia, strigoii, nefericirea. Ținea în brațe copilul mult dorit, pe jumătate îmbătat, murdar și mutilat. Îl înconjura cu cele mai aprige doruri, fără să-i pese că era arab. În ziua aceea află primul lucru din ceea ce avea să învețe despre arabi: că își circumcid băieții. Jolanta se îndrăgostii.

- Ce frumos e, Moshe, i-a mărturisit tremurând de bucurie.

- El... copilul... părinții lui....

Moshe nu știa nici el ce avea să spună, așa că i-a fost recunoscător Jolantei când l-a întrerupt:

- Taci. Nu vreau să știu nimic. Spune-mi doar atât, Moshe: e fiul nostru?

- Da, iubire. Are nevoie de o mamă.

- Atunci îl vom numi David, în amintirea tatălui meu, a hotărât Jolanta și Moshe, fericit, s-a întors la Ein Hod cu băutura”.

            Realitatea Holocaustului îndreptat de către naziști împotriva evreilor este o realitate istorică ce nu poate fi tăgăduită. Faptul că acesta a fost un genocid uman, din nou nu poate fi tăgăduit, și niciun om, întreg la minte nu poate să nu nutrească o minimă empatie față de victimele nazismului. Întrebarea care se pune, legim, zic eu în acest context este următoarea: Justifică durerea evreilor, crimele și răpirile pe care aceștia le-au îndreptat la rândul lor împotriva arabilor palestinieni, care în acest caz nu sunt cu nimic mai vinovați față de evrei, decât au fost vinovați evreii față de germani? Eu îndrăznesc să consider că nu, cum de altfel, nicio crimă nu trebuie să fie justificată de o altă crimă, indiferent de circumstanțe.

            În ceea ce privește poziția pe care o au S.U.A. în acest conflict, este cât se poate de clar că interesele politice și financiare pentru care oferă sprijin militar Israelului sunt unele cât se poate de consistente. Nefiind un expert în geopolitică și mai ales în jocuri de culise internaționale, căci nu mă îndoiesc de existența acestora, nu voi căuta să numesc aceste interese. Voi reveni însă cu o întrebare, la fel de legitimă, și având din păcate, același răspuns dinainte stabilit: Faptul că S.U.A. și-au deschis brațele pentru a-i primi pe toți imigranții palestiniei ce au reușit să scape de ororile armatelor evreiești, le derogă de responsabilitatea și de vina că sunt unul dintre principalii furnizori de arme și logistică de război pentru statul Israel, cel care și-a propus să îi extermine în masă pe palestinieni? După cum spuneam, răspunsul este unul singur: NU.