Poetul Octavian Soviany, la aniversare

 Cronica volumului de poeme Șaizecișișase de Octavian Soviany

(Casa de editură Max Blecher, 2020)

 

Octavian Soviany este fără doar și poate unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani, fiind printre cei foarte puțini care reușesc să obține o armonie între cantitate și calitate. Este poet, prozator, dramaturg, critic și istoric literar, desfășurând totodată și o susținută activitate de traducător din limba franceză. În materie de poezie, până în acest moment a oferit cititorilor săi nu mai puțin de cincisprezece volume și antologii, printre care se numără: Ucenicia bătrânului alchimist (debut), Scrisori din Arcadia, Praful, pulberea și revoluția, Apocalipsul suav, Călcâiul lui  Magellan sau E noapte în Arhipelag.

Ajuns anul acesta la vârsta de șaizeci și șase de ani, o vârstă ce reprezintă dublul vârstei hristice sau a bărbatului desăvârșit, poetul a lansat un nou volum de poeme denumit chiar șaizecișișase, editat de Casa de editură Max Blecher.

Fiind un volum aniversar, în paginile acestuia poetul își face nu atât un bilanț, cât mai curând o radiografie psihologică, cognitivă și emoțională, trecând pe curat ideile, gândurile sau credințele sale despre viață, iubire și moarte, dar mai ales despre poezie și destinul poetului, fapt întru totul eligibil, dat fiind faptul că, între viața lui Octavian Soviany și poezia sa, se poate pune fără ezitare semnul egalității. De altfel, acest lucru transpare și din poezia cu care se deschide noul volum: „Mie poezia/ mi-a făcut/ numai rău,/ mi-a amputat/ toate organele,/ mi-a furat/ până și/ saliva din gură,/ până și/ aerul din plămâni./ Pe mine/ poezia/m-a făcut om”.

De altfel, din acastă poezie cu valoare de ars poetica, vedem și direcția stilistică și estetică pe care poetul o abordează în acest volum, și anume o simfonie în spiritul unui visceralism bine temperat între o estetică minimalistă, definită prin contragerea lexicului până la limita elipsei și cultivarea unor figuri de stil din familia oximoronului și a paradoxului.

O temă predilectă în poezia lui Octavian Soviany este dragostea, pe care nu se sfiește să o abordeze și din perspectiva trupescului și a sexualității, delimitându-se astfel de poeții ce fac exces de pudoare, suavitate sau sentimentalism. În acest volum însă, carnalul devine vag imaterial, dar nu pentru că ar fi fost recucerit de puritatea spiritului neprihănit, ci pentru că, pierzându-se în negura amintirilor, trupul femeii iubite se destrupează, se descompune, se năruie: „Țin între degete/ apa și cred/ că te mângâi pe coapse./ Aerul și-a pus/ fusta ta roșie/ care/ îți dezvelește/ picioarele până sus./ Iar în spatele nostru/ începe să ningă./ Numai golul/ poate să ningă/ așa liniștit/ parcă ar spune/ o rugăciune”; „Primul ți-a/ dispărut sexul./ Apoi/ sânii și coapsele./ Brațele/ ți s-au desprins/ ceva mai târziu,/ odată cu prima zăpadă./ Șoldurile/ ți s-au prefăcut/ într-un ceas cu nisip,/ Din gura ta ies acum/ niște viermi pământii/ lungi cât mahabharata,/ Iar brațele mele/ nu mai au ce să îmbrățișeze”.

Când vine vorba despre moarte, Octavian Soviany jongleză cu trei abordări diferite: una suavă, profund poetică, care de altfel leagă destinul poetului de moarte, ilustrată în poezia dedicată poetului Adrian Diniș, plecat mult prea devreme dintre noi, la vârsta de numai 32 de ani: „Poeții mor mereu în/ locul altora,/ pentru că mor mai ușor,/ pentru că/ n-au picioarele/înfipte în pământ/ cu atâta vigoare,/ pentru că sufletul lor/ e mereu gata-gata să se/ desprindă”; una aparent religioasă, în fond profund anti-religioasă, întrucât surprinde  și pune în balanță modul de a privi moartea a celor două categorii extremiste de (non)credincioși și anume scrupuloșii și laxiștii morali: „Stăm la coadă la moarte/ și ne jucăm./ Unii cu banii,/ alții cu soarta popoarelor./ - Oare voi trece/ prin urechile acului - / întreabă bogatul îngrijorat?/ - Ba o să ne ia/ dracu pe toți - / i se răspunde/ din ultimul rând”; și una cât se poate de realistă și în egală măsură pe deplin poetică, ce ilustrează din câteva tușe ușor îngroșate, condiția de muritor a omului: „Văd pretutindeni/ sfârșitul./ Omul e iarăși/ gol și/ neputincios, cu/ toată tehnica și/ metafizica lui./ Luna se/ uită la/ mine/ ca un cal/ mare și galben/ venit de la răsărit./ Și nu-mi mai/ pot lua de pe umeri/ capul de rinocer./ Fiecare cuvânt/ mă condamnă la neputință./ E ca ultima/ gură de aer/ de dinainte”.

Deși în poezia de mai sus accentul cade pe nimicnicia omului și pe evanescența sa pământeană, ultimele trei versuri lasă să se întrevadă și credința poetului în viața de după moarte. Iar maniera subtilă în care sugerează această credință îl plasează în vecinătatea misticilor care, știind că nu pot numi marile adevăruri despre viață și moarte, aleg să le sugereze prin diverse analogii. Iar această alăturare a poetului de marile spirite ce zăresc lumina adevărului de dincolo de negura materiei, o susține și următoarea poezie: „Nimeni nu/ poate descrie/ un înger./ Vai, închipuirea noastră/ e prea omenească/ și credem că e destul/ dacă-i punem/ o pereche de aripi!”.   

 Și pentru că am spus la începutul acestei cronci că volumul șaizecișișase este în primul rând despre poezie, voi reda în continuare alte două poezii, având de asemenea valoare de artă poetică și care, puse una lângă cealaltă, se constituie într-un oximoron augumentat, arâtând de fapt poziția exactă pe care o are poetul față de poezie: „Scrisul cu sânge:/ Ce utopie!/ De fapt/ fiecare poem/ ar trebui/ să semene cu/ o apocalipsă”; „Niciun poem/ nu e mai frumos/ decât floricica asta galbenă/ și fără miros/ pe care o/ țin între degete”.

Așadar, pentru Octavian Soviany poezia este o perpetuă simbioză între urât și frumos, între scabros și delicatețe, între țipăt și șoaptă, între trup și suflet, între nebunie și speranță, între moarte și viață/înviere. Iar acest fapt este ilustrat foarte bine și în poezia următoare, pe care o consider o  sinteză a acestui volum, și cu care de altfel, voi și încheia această cronică:

„Am 66 de ani.

Am fost multă vreme

constructor de

dirijabile

într-o republică

maoistă.

Am spălat

chiloții murdari

ai istoriei.

Am vrut

să cresc fluturi

într-un crater din lună

și n-am reușit.

Duc în spinare ceva

mic și uscat

ca mumia unei

pisici”.