Cronica volumului de poeme Șaizecișișase de Octavian Soviany
(Casa de editură Max Blecher, 2020)
Octavian Soviany este fără doar și poate unul dintre cei
mai mari scriitori români contemporani, fiind printre cei foarte puțini care
reușesc să obține o armonie între cantitate și calitate. Este poet, prozator,
dramaturg, critic și istoric literar, desfășurând totodată și o susținută
activitate de traducător din limba franceză. În materie de poezie, până în
acest moment a oferit cititorilor săi nu mai puțin de cincisprezece volume și
antologii, printre care se numără: Ucenicia
bătrânului alchimist (debut), Scrisori
din Arcadia, Praful, pulberea și
revoluția, Apocalipsul suav, Călcâiul lui
Magellan sau E noapte în
Arhipelag.
Ajuns anul acesta la vârsta de șaizeci și șase de ani, o
vârstă ce reprezintă dublul vârstei
hristice sau a bărbatului desăvârșit, poetul a lansat un nou volum de poeme denumit
chiar șaizecișișase, editat de Casa
de editură Max Blecher.
Fiind un volum aniversar, în paginile acestuia poetul își
face nu atât un bilanț, cât mai curând o radiografie psihologică, cognitivă și
emoțională, trecând pe curat ideile, gândurile sau credințele sale despre viață,
iubire și moarte, dar mai ales despre poezie și destinul poetului, fapt întru
totul eligibil, dat fiind faptul că, între viața lui Octavian Soviany și poezia
sa, se poate pune fără ezitare semnul egalității. De altfel, acest lucru
transpare și din poezia cu care se deschide noul volum: „Mie poezia/ mi-a făcut/ numai rău,/ mi-a amputat/ toate organele,/ mi-a
furat/ până și/ saliva din gură,/ până și/ aerul din plămâni./ Pe mine/
poezia/m-a făcut om”.
De altfel, din acastă poezie cu valoare de ars poetica, vedem și direcția
stilistică și estetică pe care poetul o abordează în acest volum, și anume o
simfonie în spiritul unui visceralism bine temperat între o estetică minimalistă,
definită prin contragerea lexicului până la limita elipsei și cultivarea unor
figuri de stil din familia oximoronului și a paradoxului.
O temă predilectă în poezia lui Octavian Soviany este
dragostea, pe care nu se sfiește să o abordeze și din perspectiva trupescului
și a sexualității, delimitându-se astfel de poeții ce fac exces de pudoare,
suavitate sau sentimentalism. În acest volum însă, carnalul devine vag
imaterial, dar nu pentru că ar fi fost recucerit de puritatea spiritului
neprihănit, ci pentru că, pierzându-se în negura amintirilor, trupul femeii
iubite se destrupează, se descompune, se năruie: „Țin între degete/ apa și cred/ că te mângâi pe coapse./ Aerul și-a pus/
fusta ta roșie/ care/ îți dezvelește/ picioarele până sus./ Iar în spatele
nostru/ începe să ningă./ Numai golul/ poate să ningă/ așa liniștit/ parcă ar
spune/ o rugăciune”; „Primul ți-a/
dispărut sexul./ Apoi/ sânii și coapsele./ Brațele/ ți s-au desprins/ ceva mai
târziu,/ odată cu prima zăpadă./ Șoldurile/ ți s-au prefăcut/ într-un ceas cu
nisip,/ Din gura ta ies acum/ niște viermi pământii/ lungi cât mahabharata,/ Iar
brațele mele/ nu mai au ce să îmbrățișeze”.
Când vine vorba despre moarte, Octavian Soviany jongleză
cu trei abordări diferite: una suavă, profund poetică, care de altfel leagă
destinul poetului de moarte, ilustrată în poezia dedicată poetului Adrian
Diniș, plecat mult prea devreme dintre noi, la vârsta de numai 32 de ani: „Poeții mor mereu în/ locul altora,/ pentru
că mor mai ușor,/ pentru că/ n-au picioarele/înfipte în pământ/ cu atâta
vigoare,/ pentru că sufletul lor/ e mereu gata-gata să se/ desprindă”; una
aparent religioasă, în fond profund anti-religioasă, întrucât surprinde și pune în balanță modul de a privi moartea a
celor două categorii extremiste de (non)credincioși și anume scrupuloșii și
laxiștii morali: „Stăm la coadă la moarte/
și ne jucăm./ Unii cu banii,/ alții cu soarta popoarelor./ - Oare voi trece/
prin urechile acului - / întreabă bogatul îngrijorat?/ - Ba o să ne ia/ dracu
pe toți - / i se răspunde/ din ultimul rând”; și una cât se poate de
realistă și în egală măsură pe deplin poetică, ce ilustrează din câteva tușe
ușor îngroșate, condiția de muritor a omului: „Văd pretutindeni/ sfârșitul./ Omul e iarăși/ gol și/ neputincios, cu/
toată tehnica și/ metafizica lui./ Luna se/ uită la/ mine/ ca un cal/ mare și
galben/ venit de la răsărit./ Și nu-mi mai/ pot lua de pe umeri/ capul de
rinocer./ Fiecare cuvânt/ mă condamnă la neputință./ E ca ultima/ gură de aer/
de dinainte”.
Deși în poezia de mai sus accentul cade pe nimicnicia
omului și pe evanescența sa pământeană, ultimele trei versuri lasă să se
întrevadă și credința poetului în viața de după moarte. Iar maniera subtilă în
care sugerează această credință îl plasează în vecinătatea misticilor care,
știind că nu pot numi marile adevăruri despre viață și moarte, aleg să le
sugereze prin diverse analogii. Iar această alăturare a poetului de marile
spirite ce zăresc lumina adevărului de dincolo de negura materiei, o susține și
următoarea poezie: „Nimeni nu/ poate
descrie/ un înger./ Vai, închipuirea noastră/ e prea omenească/ și credem că e
destul/ dacă-i punem/ o pereche de aripi!”.
Și pentru că am
spus la începutul acestei cronci că volumul șaizecișișase
este în primul rând despre poezie, voi reda în continuare alte două poezii,
având de asemenea valoare de artă poetică și care, puse una lângă cealaltă, se
constituie într-un oximoron augumentat, arâtând de fapt poziția exactă pe care
o are poetul față de poezie: „Scrisul cu
sânge:/ Ce utopie!/ De fapt/ fiecare poem/ ar trebui/ să semene cu/ o
apocalipsă”; „Niciun poem/ nu e mai
frumos/ decât floricica asta galbenă/ și fără miros/ pe care o/ țin între
degete”.
Așadar, pentru Octavian Soviany poezia este o perpetuă simbioză
între urât și frumos, între scabros și delicatețe, între țipăt și șoaptă, între
trup și suflet, între nebunie și speranță, între moarte și viață/înviere. Iar acest
fapt este ilustrat foarte bine și în poezia următoare, pe care o consider o sinteză a acestui volum, și cu care de altfel, voi și încheia această cronică:
„Am 66 de ani.
Am fost multă vreme
constructor de
dirijabile
într-o republică
maoistă.
Am spălat
chiloții murdari
ai istoriei.
Am vrut
să cresc fluturi
într-un crater din lună
și n-am reușit.
Duc în spinare ceva
mic și uscat
ca mumia unei
pisici”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu