Poezia ca liturghie, ca spovedanie, ca mărturisire de credință

 

Cronica volumului Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă

(Casa de editură Max Blecher, 2020)

 

Poeta și prozatoarea Moni Stănilă, născută în județul Timiș, dar stabilită de mai mulți ani la Chișinău, s-a remarcat încă de la debutul său, cu volumul Pastoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress Charmides, 2009), prin maniera unică de a împleti în scrierile sale, pasiunea pentru teologie, domeniu căruia i s-a dedicat în anii studiilor de licență și master, și cele mai noi tendințe literare, asigurându-și astfel locul în panoplia douămiismului românesc. Volumului de debut i-au urmat cărțile: Sagarmatha (Tracus Arte, 2012 - poezie), Al 4-lea (Tracus Arte, 2013 - roman), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015 - poezie), O lume din evantaie pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017 - poezie), Războiul solomonarilor (Polirom, 2018 – roman pentru copii), Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019 – biografie romanțată) și Țipă cât poți (Polirom, 2020 - roman).   

Cea mai recentă carte a sa este un nou volum de poezie, intitulat, Ale noastre dintru ale noastre. Titlul este o parafrază după replica liturgică, „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, care se folosește în cultul creștin ortodox pentru a sublinia faptul că darurile aduse de creștini pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, sunt închinate lui Hristos, fiind luate din darurile pe care Acesta, în nemăsurata Sa purtare de grijă, le-a oferit credincioșilor săi. Parafraza însă își propune mai degrabă să atragă atenția asupra pericolului care-i pândește pe creștini, anume acela de a uita, din cauza egoismului și a unei exagerate stime de sine, că obiectul sau destinatarul darului este Hristos, și nu sinele său.  

Volumul este structurat în două părți, un preambul de o mai mică dimensiune, intitulat vom fi mai înalți la ieșire și corpul de bază, Ale noastre dintru ale noastre, nouă ne-am adus de toate și doar pentru noi. Este foarte posibil ca inclusiv cu această împărțire, poeta să fi urmărit o parafrază generală a structurii cultice a Sfintei Liturghii, împărțită la rândul său în Liturghia catehumenilor, sau a celor chemați la botez, tot cu rol de preambul și Liturghia credincioșilor. În fond, și poezia este sau ar trebui să fie tot o formă de liturghie, de a jerti Cuvântului, cuvântul.

În cadrul primei părți, poeta își propune să ne înfățișeze o zi obișnuită din viața sa, care începe la ora șase dimineața, cu nelipsita fugă după troleu, și se încheie în miez de noapte, cu fireasca meditație la mersul lumii și al vieții. Numai că între aceste două momente, se desfășoară o adevărată cursă cu obstacole pentru realizarea tuturor sarcinilor propuse sau necesare, în care obstacolele sunt constituite dintr-o paletă largă și variată de forme prin care omul ține să își afirme și să își cultive autonomia față de Dumnezeu: goana nebună după achiziții, tendința de a își satisface toate poftele, de a frauda, de a fura, de a minți și chiar mai grav, de a se minți pe sine. La răstimpuri, acest preambul critic este presărat cu pasaje scrise în „dulcele stil clasic”, cu ritm și rimă, ce aduc mai curând a cântare, menite să crească eficiența mesajului transmis, astfel încât acesta să ajungă mai ușor și să se fixeze mai pregnant în conștiința celor chemați la botezul pocăinței: „După ora nouă poftiți,/ avem al doilea dejun, ca la hobiți./ Porții mai mari pentru cei umiliți/ și obidiți,/ porții amare/ pentru cei ipocriți,/ mai poftiți,/ salate de fructe pentru cei oropsiți./ Nu vă sfiiți/ avem inimi în jar/ pentru căsătoriți./ Fiți fericiți!/ Al doilea dejun e pentru/ toți cei smeriți./ Farfurii goale doar/ pentru zgârciți./ Oase cu măduvă grasă/ pentru dinți ascuțiți./ Nu flămânziți,/ avem de la biscuiți/ până la carne și cartofi prăjiți,/ luați cât doriți,/ nu vă lăsați păcăliți./ Avem/ al doilea dejun ca la hobiți,/ seviți./ Nu trebuie să plătiți./ Într-o zi toți muriți,/ fiți pregătiți/ toți muriți/ mai devreme sau mai târziu,/ scria în meniu”.

În corpul de bază al volumului, asistăm la o nouă confesiune a dogmatistei, în sensul că poeta alege să își pună sufletul pe masă, în văzul lumii, să își mărturisească toate păcatele, temerile și zbaterile, dar și mulțumește pentru momentele de revelație, ca într-o spovedanie publică, așa cum se obișnuia în bisericile și catacombele creștinismului primar. În mod paradoxal însă, deși poeta se mărturisește pe sine fără ocolișuri, de la începutul până la sfârșitul acestui maraton confesiv, nu se va sesiza niciuna dintre tendințele de care s-ar putea face vinovați cei tentați să apeleze la acest gest: nici falsă scrupulozitate, nici bigotism, nici fanatism, și cu atât mai puțin, vreo urmă de fățărnicie. Și aceasta deoarece ea I se adresează în primul rând lui Hristos, drept pentru care nu are de ce se sinchisi de ce spun oamenii din jurul ei, respectiv cititorii. Ea stă la un taifas amical sincer, de taină, uneori ludic, cu Cel căruia i se cuvine de fapt darul sinelui, cel mai de preț dar pe care îl poate omul oferi: „În copilărie erai prietenul meu cel mai bun,/ acum ești prietenul meu cel mai serios.// Mai râdem și noi câteodată împreună,/ când stau la fereastra avionului, iar Tu ferești/ pe alocuri pătura de nori doar atât cât să îmi arăți mie/ crestele tăioase ale munților Tăi, ridicați pe litere. Și eu râd,/ bat din palme, îmi lipesc nasul/ de geam să văd cât mai dedesubt.// Iar ceilalți pasageri mă privesc cu milă:/ la vârsta asta și n-a mai zburat niciodată cu avionul”.

A nu se considera însă că cititorul este complet ignorat sau că este chemat doar la a fi un  martor neutru la dialogul poetei cu Hristos. Nicidecum. Ci la răstimpuri, ea i se adresează direct și cititorului, chemându-l la slujirea de mărturisitor al credinței, al lui Hristos. De altfel, chiar așa și începe corpul principal al cărții: „E timpul să vorbești răspicat despre/ Hristos. Aerul foșnește în plămânii noștri. Indice/ de confort 0./ Sunetul fitilului de lumânare la prima aprindere./ Dacă nu tu, atunci eu. Indice de fericire crescut./ Dacă nu tu, atunci cine?/ Sufletul se ridică la suprafața cerului – o gălușcă/ albind împinsă deasupra de apa în clocot”.

Așadar, cu noul său volum de poezie, Moni Stănilă realizează o nouă mărturisire de credință, chemând totodată și pe cititori să i se alăture în demersul de a-L mărturisi pe Iisus Hristos lumii, mai ales acestei lumi în curs de secularizare și desacralizare. Deși conștientă de riscul de a fi considerată fanatică, medievală, bigotă, pupătoare de moaște, retrogradă, ea nu se sfiește niciun moment să spună ce simte, ce crede, ce gândește în legătură cu fenomenul religios. Pentru ea, trăirea în Hristos, sau efortul constant de a trăi conform învățăturii Acestuia, precum și mărturisirea credinței creștine, nu sunt nimic altceva decât firescul vieții, decât viața însăși, despovărată de aparențe, de ipocrizie, de egoism și de orice altă formă de a-L ascunde pe Hristos. Și așa ar trebui să fie pentru toți creștinii.