12 tineri poeți din Chișinău

 

Cronica antologiei Patru plus patru plus patru

coordonată de Dumitru Crudu

(Editura Prut Internațional, 2020)

 

Dumitru Crudu, binecunoscutul poet, prozator și dramaturg basarabean, are și calitatea, poate mai puțin știută de către cei din afara spațiului cultural basa, de coordonator, moderator și bineînțeles, îndrumător al Atelierului de poezie „Vlad Ioviță”, o instituție care și-a dovedit de-a lungul timpului eficiența, din cadrul acesteia lansându-se poeți care ulterior au confirmat, fiind iubiți de cititori și bine receptați de critica de specialitate. În anul 2020, pe fondul pandemiei de Coronavirus, și în condițiile în care ședințele atelierului au trecut în on-line, Dumitru Crudu a avut inspirația de a pune la cale apariția unei antologii de poezie prin care să-i prezinte lumii întregi pe 12 dintre actualii săi învățăcei. Așa a luat naștere volumul Patru plus patru plus patru – Tineri poeți din Chișinău, apărută în 2020 la editura Prut Internațional. În cele ce urmează voi spune câteva cuvinte despre poezia fiecăruia dintre aceștia, în ordinea apariției lor în cadrul antologiei.

Dorina Cârțu (n. 2002) scrie o poezie crudă, adjectiv ce are în cazul său două semnificații: prima ar fi aceea că textele ei vorbesc deschis despre suferință și frică, iar a doua se referă la lipsa de maturitate estetică și stilistică, tânăra poetă lăsând versurile să curgă fără a le stiliza prea mult. De bună seamă, vârsta își spune cuvântul. Și poate tot datorită vârstei, poeziile ei mustesc de sinceritate. Pentru edificare, voi reda două versuri din poeziile sale: „Când văd un cuțit/ mă gândesc la tine/ la niște răni/ deja închise”; „Se auzeau broaștele/ în râu/ Noi/ stăteam pe iarbî/ și ne sărutam/ iar mie îmi era/ frică”.

Olesea Enachi (n. 1998) ne oferă tot o poezie a suferinței, o suferință asumată, venită din două direcții diferite, dar care în mintea și sufletul ei se întâlnesc și se întrepătrund: moartea mamei și lipsa de comunicare cu iubitul ei. Însă ceea ce caracterizează mai curând poezia ei este maniera în care aceasta este construită, fiind lesne de observat o oarecare maturitate a scriiturii. Din punct de vedere stilistic, poeta recurge la construcții de tipul cauză-efect înveșmântate în oximoroane mai degrabă sugerate, reușind astfel să creeze acea atmosferă ce sugerează confuzia perpetuă și suferința perenă. Voi reda integral o poezie dintr-ale sale, anume pe aceea care m-a impresionat cel mai mult: „Privesc poza mamei./ De zece ani/ mama tace,/ ceea ce nu-i era în fire,/ fiindcă mamei mele îi/ plăcea/ să vorbească/ să-mi vorbească./ O poză alb-negru/ veche,/ ca și crucea/ ei,/ pe care/ în acest an/ nu am dat-o cu vopsea.// Tu îmi apari în mii/ de pixeli și/ taci la fel/ ca mama mea./ Poate ai nevoie/ de un restart./ Brațele mamei,/ care îmi fluturau de departe,/ acum/ sunt la doi metri/ sub/ pământ./ Ale tale la distanța/ a două telefoane/ ce ne ard neuronii/ încât/ nu mai aprindem luminile/ și în întuneric/ ne îmbrățișăm/ fiecare pe sine însuși/ acolo unde suntem/ la distanța a două telefoane”.

Poezia lui Theodor Fusu (n. 1983) surprinde în primul rând prin franchețe și printr-o oarecare detașare de sine. Se simte în versurile sale vocația libertății, singura constrângere pe care acesta și-o asumă fiind tocmai lupta cu orice fel de constrângere. Poate tocmai de aceea este și primul de până acum, care nu se sfiește să își asume și iubirea, nu doar suferința, iar poezia pe care o voi reda în cele ce urmează, ar merita inclusă în orice antologie din lume: „Prima dată tata m-a pedepsit/ la cinci ani/ când/ am mâncat toate/ cele cinci ciocolate/ Pedeapsa a fost ca/ cinci minute să mă uit la el/ drept în ochi/ și eu mă uitam/ iar în timpul ăsta mă gândeam/ ce păcat că au fost numai/ cinci ciocolate”.  

Aliona Ivanova (n. 1968), deși nu mai poate fi socotită drept o „tânără” poetă, se regăsește de minune în grupul tinerilor săi colegi de cenaclu, scriind o poezie a candorii, a purității, și uneori a melancoliei. Firește că avem totuși de a face cu o poezie matură din punct de vedere stilistic și estetic, cu un discurs poetic foarte bine scris și declamat, iar în ceea ce privește atmosfera generală a poeziilor sale, putem spune că aceasta denotă în primul rând o totală asumare a trecutului și o oarecare împăcare cu prezentul. Poezia pe care o consider edificatoare, dintre toate cele cuprinse în această antologie este următoarea: „Când mi se face dor de tine/ îmi pun flanela violetă/ în care eram îmbrăcată/ când ne-am cunoscut./ Flanela aia veche,/ roasă la coate,/ e încă moale și caldă./ Când vreau să vorbesc cu tine/ mă duc și o iau/ de pe umeraș/ ca/ în ziua când ne-am despărțit./ O întorc de pe o parte/ pe alta/ până încep să-ți simt respirația,/ fără termen de valabilitate,/ mângâierile timide/ și stângace.../ Mai stai,/ promit să rămân nemișcată,/ cu ochii închiși/ strâns-strâns/ între prezent și viitor/ ca pe o muche de cuțit”.  

Peter Raicu (n. 1992) ne propune, prin prisma celor două texte selectate pentru această antologie, o poezie anamnetică, purificată de resentimentele provenite din neasumare, însă încărcată în dozaj optim cu sentimente sincere, fie ele pozitive sau negative, dacă frica de a nu provoca suferință altora se încadrează la emoții negative: „Mi-e frică,/ mi-e frică/ să nu/ fac și eu pe cineva/ nefericit”. O poezie curată, aș spune, bună de lipit pe rănile sufletului.

Adriana Rusu (n. 1996) reprezintă o adevărată pată de culoare în econimia acestei antologii, în sensul că este singura prezență ancorată în prezent, mare parte dintre poeziile sale selectate aici vorbind despre pandemia de Coronavirus și despre efectele ei dezastruase la nivelul relațiilor interumane, și singura care își proiectează „umbra” în viitor, propunându-ne la răstimpuri și un mesaj postumanist, populat de tehnologie. O poezie care surprinde ambele tendințe este următoarea: „Disperarea/ stă la bucătărie și își bea paharul de vodcă// Disperarea/ stă pe balcon și își fumează țigara// Disperarea/ se tot rostogolește pe covor și se dă/ cu capul de perete// Disperarea/ s-a apucat să facă focul/ Suflă și suflă/ dar se face frig// Disperarea/ stă în colțul stâng și/ își roade unghiile/ În timp ce sute și mii/ mor/ în fiecare zi// Disperarea/ se întreabă oare unde au plecat oamenii/ din casele astea/ și se miră/ de ce oare au lăsat-o aici”.

Dumitrița Sîrbu (n. 2003) scrie o poezie resentimentară, îmbibată în ură și dispreț față de familia sa, uzând de un limbaj caustic, menit să trezească mustrări de conștiință celor vizați dar și să stoarcă cititorului doza de empatie de care tânăra poetă pare să aibă nevoie ca de un drog: „m-ai adus la viață/ dar nu m-ai/ înțeles/ știi ceva/ ești prea proastă/ ca/ să-mi fii/ mamă”. În ce măsură sunt sau nu întemeiate sentimentele ei, este greu de spus. De asemenea nu putem știi dacă este o poezie strict confesivă, și care se dorește a fi și terapeutică sau dacă își are și ficțiunea doza ei de contribuție. Cert este că atmosfera pe care aceasta o crează în poezia sa este una toxică. Ca o recomandare, i-aș sugera Dumitriței să încerce să-și detoxifice poezia, strecurând și mici doxe de emoție pozitivă, de speranță, de iertare, de compasiune.

Sergiu Stati (n. 1989) ne propune o serie de poezii de „aproape” dragoste, în sensul că în versurile sale sentimentul suprem pare mereu obstrucționat de ceva, neîmplinit, neîmpărtășit, îngropat, atmosferă la care contribuie din plin și afluxul de cuvinte dure, atât din punct de vedere fonetic, cât și semantic. Mizând pe o estetică minimalistă, el realizează mai degrabă flesh-uri ale diverselor forme de manifestare a iubirii: „într-un pahar/ cu suc de portocale/ un fluture înecat// puține cuvinte/ și puțină iubire// pe masă/ cămașa mea udă/ alături de/ poza ta// prea puține cuvinte/ ca să pot scrie un poem de/ dragoste”.

Tot despe iubire scrie și Cristina Tataru (n. 2002), numai că în cazul ei lucrurile stau cumva diferit, în sensul că este cât se poate de clar că iubirea din poezia ei este exclusiv toxică. Ceea ce surprinde însă la atmosfera pe care o crează este faptul că ea nu lasă resentimentul să-i căpușeze poezia, ci preferă să o garnisească cu un soi de resemnare, asezonat cu iertare și asumare: „el a fost fericit/ eu nu/ dar/ acum/ mă bucur că măcar/ unul dintre noi/ a fost”.

Victoria Toma (n. 2002) scrie la rândul ei despre dramele sale familiale, dar în poezia ei mai este loc și pentru detașare, pentru iertare și pentru orice alte sentimente ce nu dau voie urii să se instaleze. Pentru ea, poezia chiar este terapeutică, defulând în scris și ținând astfel resentimentele la distanță, sau măcar diminuându-le intensitatea: „Îți cerșesc mila/ pentru că/ între noi nu mai există iubire/ așa cum mi-ai dat viață/ vreau să mă omori tot tu/ Vrei să pleci/ Pleacă/ Ușa o să rămână deschisă/ în casă va fi cald/ eu voi fi rece/ Singură la masă/ cu două scaune/ în stânga și în dreapta mea/ mâncând ultima bucată de carne/ din lume”.

Poate cea mai pură poezie este cea a poetei Daniela Trifan (n.2002), pentru care, așa cum reiese din cele două texte selectate în această antologie, dragostea este dragoste și durerea, durere. În versurile sale nu se strecoară nicio urmă de emoție negativă, dar nu în sensul că ar fi descoperitoarea izvorului de lapte și miere, ci în sensul în care nu lasă să se vadă nicio urmă de sentiment reprobabil: „îmbrățișează-mă/ și lasă-mă să-ți ascult/ respirația// inimile noastre/ să bată într-un ritm/ de parcă ar fi/ una singură//lasă-mă să mă pierd/ și să nu mă mai regăsesc// lipită/ pe pieptul tău/ ca un tatuaj”.

Augustina Vișan (n. 2001) scrie și ea despre conflictele din familia sa, despre cum toată lumea bate pe toată lumea și despre greutățile vieții de la țară. Scrie frust, fără metafore inutile, și aș zice și fără exagerări. Dar și mai important, nu își transformă poezia într-un tribunal în care să-și judece părinții, ci într-un jurnal în care pur și simplu își descarcă sufletul; nu ura, nu frustrările, nu resentimentele, ci doar sufletul, care se încăpățânează să rămână pur, indiferent de câte nedreptăți îi sunt date să trăiască. Atmosfera pe care poeta o crează în poezia sa este mai curând una de înduioșare, în care durerea își dă mâna cu iertarea. Spre edificare voi reda acea secvență poetice despre care cred că surprinde cel mai bine chintesența mesajului său poetic: „Dacă moare vaca/ te omor// M-a bătut până a obosit/ Apoi a aruncat ciomagul/ și a venit lângă mine:/ Dă să mă uit/ Tare te-am bătut?/ N-am vrut/ dar tu/ de ce n-ai avut grijă de vacă?/ Dacă moare.../ Te doare?/ m-a întrebat din nou/ și a dat volumul televizorului la maxim/ ca să nu se audă cum plângeam/ amândouă”.

Ca o concluzie, aș spune că am remarcat în primul rând diversitatea temelor, a stilurilor și a atitudinilor abordate de către fiecare dintre cei doisprezece. Ceea ce este cât se poate de bine. Apoi, m-am bucurat să descopăr voci puternice și timbre interesante, ceea ce este, zic eu, și mai bine. Este drept că nu am rezonat la fel cu toate discursurile poetice întîlnite, ceea ce este firesc. Dacă toți vor continua să scrie, rămâne de văzut. Dacă o vor face în aceeași manieră sau poezia lor va suferi mutații de parcurs, este de urmărit. Raportat la momentul 2020, pot spune doar că în mod cert, poezia basa are prezent și îndrăznesc să spun, și viitor.