Trăind poezia în no man’s land

 

Cronica volumul de poezie Alături cu drumu de Nora Iuga

(Editura Casa de pariuri literare, 2018)

 

Scriitoarea Nora Iuga, a intrat, începând cu data de 4 ianuarie 2021, în selectul club al nonagenarilor. În cel, și mai select, al autorilor români care și-au asigurat încă din timpul vieții un loc în galeria nemuritorilor, se află deja de mult timp. Nora Iuga scrie absolut orice: poezie, proză, teatru, critică literară, eseu sau jurnale de călătorie și asta pentru că tot ce iese din călimara minții sale este literatură. Ceea ce este însă și mai interesant este faptul că pentru ea, barierele dintre genurile literare s-au năruit de mult, poate chiar din primii ani de scriere, drept pentru care este destul de dificil de cuantificat, cât este proză și cât este poezie în ceea ce a scris ea de-a lungul unei vieți dedicate literaturii. Mie îmi place să spun că tot ceea ce scrie Nora Iuga este poezie, și aceasta nu pentru a simplifica ecuația, ci pentru că lirismul și tehnica prețuirii fiecărui cuvânt, proprie îndeobște poeziei, se regăsesc în toate cărțile dumneaei.

Despre această fluiditate a genurilor prin care își definește creația, s-a exprimat însăși Nora Iuga, în prefața volumul de poezie Alături cu drumu, publicat în anul 2018, la Casa de pariuri literare, volum ce are o poveste aparte, fiind format exclusiv din poeziile pe care aceasta le infiltrase în romanul Lebăda cu două intrări (Editura Vinea, 2005), carte care, tocmai din cauza nerespectării canoanelor literare, a fost exclus de la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, jurații neștiind unde să o încadreze, la poezie sau la proză. Așadar, ce spune Nora Iuga despre scriitura sa: „Cine se exprimă atît de deplin și fără nici o intenție de ordonare a instinctului sau verbului, cine nu-și ascultă decît dicteul inteligent al propriei voci nu poate să scrie în cuștile confortabile, rezervate prozei, poeziei sau teatrului...nu uitați că i-am avut profesori pe Joyce și pe Gellu Naum. Nu pot să scriu cînd barierele între genuri sunt lăsate. Ce să fac, sunt un scriitor care nu se simte bine decît în no man’s land, unul care trăiește în afara oricărei identități. De aceea scrisul meu nu are granițe”.

În principiu este foarte dificil să faci critică în adevăratul sens al cuvântului la un volum de poezie al Norei Iuga. Și aceasta din două motive bine întemeiate. Primul ar fi acela că poeziei dumneaei este una impecabilă, recognoscibilă, stilul său fiind același de multă vreme; iar al doilea, faptul că poeziei ei nu se analizează, se simte, funcționând ca un vârtej de apă ce te răpește și te poartă unde nici nu gândești, fără însă a-ți aduce nici cel mai mic prejudiciu. Drept pentru care, în cele ce urmează voi da cuvântul tot poetei, redând integral, nu mai mult de trei poezii din acest volum, urmând ca la final să mai spun și eu câteva cuvinte, în mare parte de prisos: „ce ți-e și cu iubirea asta/ o altă farsă a imprevizibilului vine/ și pleacă atunci când becul mort se reaprinde/ ne bucurăm de pîlpîire sau plecăm/ înainte de ora stingerii unii spun rugăciuni/ în vinerea mare tiberiu după un film cu Iisus/ luptă din răsputeri să nu creadă momeala/ e în cîrlig cîrligul în gura peștelui/ se zbate să scape și mușcă/ în același timp inima și creierul se învrăjbesc/ nu se înțelege nimic la masa de scris/ instrumentarul unei disecții/ secțiuni pe creier/ pe tăvița de-argin felii de franzelă unse/ cu unt linge degetul ca un melc saliva/ duce gustul în zonele erogene din jurul cuvintelor”; „ridic cărăbușul la nivelul ochiului să mi-l fac egal/ adică indiferent cum curge ceaiul în pahar cred/ că-i place și ceaiului să-mi mîngîie limba/ fiindcă și altarul seamănă cu un alcov/ cînd pernele sînt aruncate sub lumina din vitralii doar dragostea și dumnezeu/ cel mai senzual dintre toți pelicanii din delta dunării seara/ aburii poți ușor să-i confunzi cu buzele prostituatei”; „cu vin roșu am vrut să-ți scriu/ dar mănînc parizer și nu mai țin minte/ ce am visat/ făceam cocoloș de hârtie îl strîngeam în palmă/ mă dureau testicolele omului din lună/ zic ca să îndulcesc cuvîntul dinainte/ sexul tău e de aer/ văd undeva o gură căscată de pește”.

Așa cum am spus mai sus, revin și eu cu cele câteva cuvinte inutile, în sensul că voi spune cu siguranță lucruri deja știute, lucruri care poate s-au mai spus, și care oricum nu vor aduce niciun adaos personalității Norei Iuga. Aș spune totuși că poezia acesteia poate fi definită printr-o armonie estetică între ermetism, eclectism și emoție pură, ceea ce o transformă într-o poezie de esență tare (fapt ce explică și dimensiunea redusă, dar cât se poate de armonioasă a poeziilor). De asemenea, aș mai adăuga și faptul că maniera în care aceasta îmbină în versurile sale teme aparent antagonice, cum ar fi religia și sexualitatea, și o face într-un mod cât se poate de firesc, obținând efectul unor sintagme 100% firești, denotă faptul că pentru Nora Iuga poezia este „cea mai bună dintre toate lumile posibile”, o lume pe care ea a creat-o, după chipul și asemănarea sa, și pe care o oferă cu fiecare nouă carte, tuturor celor care au curajul (pentru că este nevoie de o doză de curaj sau nebunie pentru a înțelege) să pășească în acest  no man’s land.