Fragilă sau puternică?

 

Cronica volumului de debut Nimic nu e în neregulă cu mine de Ramona Boldizsar

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Ramona Boldizsar este o prezență relativ nouă în peisajul literaturii române contemporane. S-a afirmat inițial ca autoare de proză, publicând în revistele Litero-mania, Confesiuni și Revista de Povestiri, apoi a pășit timid și pe tărâmul poeziei, prin apariții pe platformele on-line Poetic Stand și Noise Poetry. Scrie și eseistică în domeniul literaturii și filosofiei, iar numele ei se regăsește în volumul colectiv, Idei Filosofice și Artă Contemporană. Traduceri și comentarii. În luna februarie a anului 2021 i-a apărut la Casa de pariuri literare volumul de debut în poezie, Nimic nu e în neregulă cu mine, conținând poeme scrise în pandemicul an 2020, ca o formă de rezistență la anxietatea provocată de restricțiile impuse de starea de urgență și apoi de starea de alertă.

Aș începe prin a spune că poezia Ramonei Boldizsar se distinge printr-o interesantă îmbinare de fragilitate și duritate, în raport de 1:1, care o face cumva greu de prins în parametri unei singure paradigme poetice, ceea ce nu este deloc un lucru rău, ci dimpotrivă. În poemul de deschidere al volumului său de debut, poeta ne prezintă latura ei vulnerabilă, „Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile./ câteodată mă cuprinde o tristețe imensă/ nu știu de unde vine/ e familiară și în același timp nu-mi/ aparține”, pentru ca în poemul imediat următor, vocea ei să îmbrace haina femeii războinice, a justițiarei, a militantei pentru dreptul fundamental al femeii, acela de a fi respectată: „În toată lumea trupul femeii e the vessel of essence, puritatea întruchipată/ în pântecele criminale cresc monștrii care atunci când nasc sunt îngeri cu aripi rupte. Și trupul femeii rămâne o cruce a făgăduinței și sacrificiului/ în Polonia ne întoarcem în evul mediu și în România victimele/ violului sunt trase la/ răspundere”.

O altă manieră de a-și asuma sensibilitatea este aceea de a recunoaște public că poezia funcționează pentru ea ca o armură, care-i permite să privească atent lumea, să o analizeze, să o judece, dacă este cazul, fără teama de a fi strivită, iar scrisul ca o formă de terapie împotriva anxietății, a nesiguanței, a stimei de sine scăzută: „îmi permit să nu mai scriu niciodată?/ să rămân fără singura punte între/ mine și mine/ între mine și semnificație/ între mine și tot ce am înțeles vreodată/ dar mai ales/ între mine și fetița aceea care a descoperit pentru prima oară/ - care a înțeles, mai bine ca mine, niciodată ca mine/ că scrisul e cutia toracică, cuvintele sunt coastele, nu mai/ contează ce e înăuntru/ am devoie de scheletul ăla/.../ Dacă nu”.  

În contrapartidă, latura sa de femeie puternică se manifestă înclusiv în poemele în care vorbește despre propria sexualitate, dar nu într-o manieră exhibiționistă, ci în cadrul unor discursuri care înfierează stereotipurile sexuale de gen, aceste constructe sociale care nu fac altceva decât să încetinească la maximum evoluția mentală a societății, condamnată la o eternă reîntoarcere la origini: „vreau să vorbim puțin despre sex/ despre cum te masturbezi în tăcere în întunericul din cameră/ cum/ te bucuri să vezi că nu ești singurul care decurge la metode/ neortodoxe de eliminare a/ frustrărilor/ am crescut cu toții cu edicte tacite implicite de gen/ femeile nu se masturbează/ bărbații nu plâng/ femeile sunt isterice/ bărbații nu bârfesc/ femeile sunt blânde, răbdătoare, au grijă de copii, sunt capabile să/ aline Suferințe/ bărbații conduc mai bine, sunt iresponsabili, nu pot să adopte/ copii singuri și au nevoie de o a doua mamă care să le panseze/ juliturile din genunchi de la /fotbal”.

De asemenea ea nu se sfiește nici să ridice glasul împotriva preconcepțiilor ultra-ortodoxe, care frânează poate și mai abitir evoluția societății: „în loc de noul testament ar trebui să citim philip roth”; „m-am născut sub umbrela ortodoxiei/ înainte de culcare, înger îngerașul meu/ anxietatea s-a născut în același bol de salată de unde îmi luam și/ remediul: frica de dumnezeu, bolovanul etern prezent deasupra/ capului, putința amânării prin cuvintele magice iartă-mă am/ greșit”.

De altfel, perpetua oscilare dintre fragilitate și forță se oglindește de asemenea și în maniera în care poeta se folosește de arsenalul lexicului, alternând discursul mieros, cu cel tăios, cuvintele menite să mângâie, cu cele făcute să taie în plin; precum și în jonglarea cu cele două tipuri de estetică: cea liniară, cursivă, specifică laturii sensibile, și cea discontinuă, presărată cu parafraze, referințe culturale, paranteze de tot felul, ce trădează un spirit neliniștit, aflat mereu în gardă, gata oricând să se arunce în luptă în numele celor mai nobile idealuri.

Și totuși, se insinuează întrebarea: cine este în esență Ramona Boldizsar? Eu aș îndrăzni să afirm că este cea care își spune sieși, în oglindă: „nu ești singura care vrea/ iubire”.

Așadar, nimic nu e în neregulă cu mine, ni se prezintă ca un debut puternic, atât prin prisma mesajelor transmise: politice, sociale sau religioase, cât și prin maniera construcției, ceea ce o „trădează” pe Ramona Boldizsar ca având atât o voce cu rezonanță, cât și un condei bine exersat, calități ce o impun de pe acum drept o poetă ce merită să fie urmărită îndeaproape.