Pe urmele Apostolului Toma...

 

Cronica volumului Evanghelia după Toma de Vasile Andru

(Editura Paralela 45, 2016)

 

Manuscrisul Evangheliei după Toma, una dintre acele evanghelii apocrife, necanonice, marginalizate de Biserică din cauza influențelor gnostice, a fost descoperit în 1945, în Egipt, la Nag Hammadi. S-a considerat că făcea parte dintr-o bibliotecă în limba coptă a unei comunități creștine din secolul II după Hristos, deși după unii cercetători a rămas în vigoare și teoria că aceasta ar fi fost scrisă inițial în limba greacă și ulterior tradusă în limba coptă.

 

Deși face parte din familia evangheliilor gnostice, elementele de gnosticism din cuprinsul ei, care însumează 114 „rostiri” sau „capitole” sunt surprinzător de reduse atât ca număr cât și ca intensitate. Ceea ce este poate încă și mai surprinzător este faptul că mai bine de jumătate dintre aceste „rostiri” prezintă paralelisme, uneori mai strânse, alteori mai voalate, cu Evangheliile canonice, atât cu cele sinoptice (Matei, Marcu și Luca) dar în special cu Evanghelia după Ioan. De altfel, cu aceasta se aseamănă foarte mult și prin prisma faptului că pune accentul pe dimensiunea mistică, apofatică, a învățăturii lui Iisus Hristos, Apostolul Toma prezentându-se în Evanghelia sa, ca de altfel și în cele canonice, drept unul dintre cei mai interesați de misterul divin, de Împărăția lui Dumnezeu. Câteva exemple de paralelisme directe ar fi următoarele: „Dacă trupul s-a produs din cauza spiritului,/ este o minune./ Iar dacă spiritul a apărut din cauza trupului,/ este o minune de minune” (Toma, „rostirea” 29, cf. Ioan 1: 14); „Cine Îl hulește pe Tatăl/ va putea fi iertat,/ Cine Îl hulește pe Fiul/ va putea fi iertat./ Dar cine Îl hulește pe Sfântul Duh/ nu va fi iertat nici pe pământ, nici în cer”(Toma, „rostirea” 44, cf. Matei 12, 31-32); „Iisus a spus: Împărăția Tatălui este asemănătoare unui om/ care a semănat un grâu bun./ Vrăjmașul său a venit noaptea/ și a semănat neghină prin grâu./ Omul n-a lăsat să se smulgă neghina/ de teamă că, plivind neghina,/ să nu smulgă și grâul cu ea./ Într-adevăr, la vremea culesului, neghina se va desluși bine./ Atunci va fi smulsă și arsă” (Toma, „rostirea” 57, cf. Matei, 13: 24-30, 36-43).

 

Scriitorul Vasile Andru, traducătorul în limba română al manuscrisului acestei Evanghelii și îngrijitorul acestei ediții, fiind autorul unor note și comentarii foarte pertinente și de folos pentru înțelegerea corectă a textului, consideră că principalul aspect care i se reproșează Evangheliei după Toma este faptul că nu face deloc referire la faptele Mântuitorului, ci numai la cuvintele Acestuia. Iar Părinții Bisericii considerâ că mântuirea credincioșilor este strâns legată de punerea în practica vieții de zi cu zi atât a învățăturii cât și a faptelor lui Iisus Hristos, prin care El s-a înfățișat lumii ca Dumnezeu adevărat și om adevărat. Un „reproș” în mare parte întemeiat, întrucât, într-adevăr, dacă învățătura lui Hristos ar fi ruptă de contextul vieții, misiunii, minunilor și mai ales a Jertfei Sale celei mântuitoare, nu ar mai fi decât un set de cuvinte misterioase pe care, poate doar cei cu adevărat inițiați în tainele misticii le-ar putea înțelege. Dar și inițierea aceasta ar presupune un urcuș duhovnicesc, ce nu ar putea fi realizat fără cunoașterea vieții pământești a lui Iisus Hristos.

 

De altfel, dacă ar fi citită strict prin lumina Evangheliilor canonice, Evanghelia după Toma poate fi înțeleasă fără mari probleme, în materie de cel puțin 80%, restul de 20% prezentând într-adevăr urme ale unor învățături gnostice, care însă pot fi la rândul lor înțelese, fie cu ajutorul scrierilor religioase din secolele II-III, care făceau apel și la gnosticismul inerent acelei perioade, iar un exemplu în acest sens este „rostirea” 19, unde Iisus Hristos vorbește despre „cei cinci pomi din rai”, element gnostic despre care Origen a vorbit în scrierile sale, explicându-l ca fiind o metaforă pentru cele cinci simțuri duhovnicești; fie prin intermediul studiilor lui Freud, care a scris inclusiv despre abisurile psihologice ale credințelor religioase ale lui Homo religiosus, cum este cazul cu „rostirea” 7: „Ferice de leul pe care îl va mânca omul/ și leul va deveni om// Și spurcat este omul pe care îl va mânca leul/ și leul va deveni om”, unde „leul” simbolizează fie ego-lui, forța instinctului, orgoliul, fie libidoul, pe care omul duhovnicesc trebuie să le țină în frâu, să le domine și chiar să le convertească în virutuți.

 

Ce-i drept, finalul Evangheliei după Toma, „rostirea” 114, este în mai strânsă legătură cu finalul unei alte evanghelii apocrife, aceea atribuită Mariei Magdalena, și îl prezintă pe Simon Petru revoltat de prezența Mariei în mijlocul lor, iar pe Iisus Hristos liniștindu-l, spunându-i că Maria a primit de la El, harul de a fi asemenea lor, a bărbaților, în acest context nefiind vorba despre o distincție sexuală, ci mai curând de gen, existând între ei stereotipul conform căruia, femeia nu ar fi capabilă să pătrundă tainele misticii, stereotip pe care de altfel Hristos îl spulberă inclusiv în Evangheliile canonice, prin fiecare conversație duhovnicească avută cu femeile menționate în scripturi, ceea ce este o dovadă în plus că, sub aspectul învățăturilor, Evanghelia apocrifă după Toma (sau atribuită acestuia) nu contravine cu nimic celor patru Evanghelii canonice, ci este mai degrabă un rezumat mistic al acestora.

 

Prin efortul său de a traduce Evanghelia după Toma (folosindu-se de traducerile franceze și engleze și în parte de varianta coptă), Vasile Andru a făcut un mare serviciu teologiei românești în special dar și culturii românești în general, întrucât acest domeniu era încă, la noi, destul de puțin cercetat.

 

De asemenea, el ne oferă și câteva pagini inedite de jurnal spiritual, istorisind, într-un capitol introductiv, precedent studiului în sine, despre cum a petrecut el Săptămâna Mare și Învierea Domnului din anul 1993, în India creștină, unde a mers în pelerinaj la câteva biserici ortodoxe de rit iacobit, unde se săvârșește până astăzi Proto-liturghia Sfântului Iacob, unele dintre ele fiind fondate de însuși Apostolul Toma, care este numit de către credincioșii indieni, Străbunul, fapt ce dovedește o apropiere foarte strânsă, chiar familială, de acesta.