Războiul cel mai mare e cel pe care l-ai trăit

 

Cronica volumului de poeme Eu n-am trăit războiul de Anca Zaharia

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

Anca Zaharia a debutat cu volumul de poezie Sertarul cu ură (editura Herg Benet, 2015), publicând ulterior cartea Jurnal de librar (editura Herg Benet, 2017, ediția a 2-a, editura Neverland, 2021) și volumul de poezii Suicid (editura Herg Benet, 2019). Scrie și cronici de carte pe blogul ei, ancazaharia.ro, cât și eseuri sociale în revistele Serial Readers și Dilema veche. La începutul anului 2021 i-a apărut la editura Casa de pariuri literare cel de-al treilea volum de poezie (/cea de-a patra carte), Eu n-am  trăit războiul.

Încă de la primele poeme ale acestui volum, cititorul este introdus într-un univers personalist, intim, practic în lumea interioară a poetei, în care atmosfera este chiar de la intrare una apăsătoare, deși nu ai putea ghici unde este concret punctul de tensiune. Abia o dată cu cel de-al doilea poem, apare o sugestie despre acel punct nevralgic: „algoritmii de la Facebook/ îi arată lui reclame la hăinuțe pentru graviduțe, iar ție geci de piele eco/ pentru fete care nu folosesc cosmetice testate pe animale”; pentru ca imediat după aceea, atenția să fie mutată asupra temei celui de-al Doilea Război Mondial, cel trăit de bunici, cel pe care bunica îl numește „războiul cel mare” pentru că „cel mai mare îți va părea mereu cel pe care l-ai prins, cel prin care ai trecut,/ cel din care nu toată familia ți-a supraviețuit, cel care ți-a lăsat înscrise în piele”, temă ce este imediat pusă în legătură cu pandemia de coronavirus, sub dictatura căreia ne aflăm de la începutul anului 2020 și care nu a făcut altceva decât să ne augumenteze tuturor angoasele.

Apoi sunt trecute pe sub privirea cititorului, ca într-o sarabandă de scurt metraje, alte câteva „războaie”, poate nu la fel de mari, deși trăite toate, deși lăsând fiecare înscrisurile lui, dacă nu în piele, cu siguranță în suflet, scene de violență domestică, fizică sau verbală, scene despre copii avortați fără scrupule sau abuzați fizic și mai ales emoțional, scene cu animale maltratate sau scene cu femei „strânse cu ușa” de tot felul de preconcepții și false tabuuri, toate fiind însă preambuluri pentru introducerea în scenă a războiului celui cu adevărat mare, a războiului celui mai dureros, din care nu toată familia a supraviețuit, războiul pierderii unui copil, în urma unei sarcini nedusă până la capăt: „Mă spăl pe mâini compulsiv/ chiar și în zilele în care îmi doresc o boală/ gravă care să îți demonstreze că și oamenii puternici au deseori nevoie de ajutor/ Ca să te facă să pui cheia la loc în brelocul din care o scoți în fiecare lună/ Așa cum menstruația mea lasă câte o pată întunecată cu miros de moarte/ pe cearșaf, la fel decizi și tu, lunar, să pleci și să nu te mai întorci niciodată/ - până peste două-trei zile// Vreau să învăț lucru manual ca să modelez în clei relația perfectă și să coc într-un cuptor uriaș brioșele de ceramică transformate în inimi de lipit în piept, să compenseze pentru ale noastre, pe frigider, pentru magneții pe care nu i-am luat niciodată pentru că frica m-a făcut să îți spun mereu că nu pot ieși nici azi din casă// (...) Prinde cu mâna stângă viața care se scurge din tine/ Și întreabă-te unde ai greșit, încearcă să nu dai vina pe bărbatul care află că va fi tată și care fuge de două ori într-o lună/ şi dispare/ Ați suferit vreun șoc?, întreabă doctorițele când nu reușesc să identifice altă cauză/ Nu, mai bine nu le spui, ce folos să plângi și în fața lor pentru că eşti atât de slabă încât nu-i pot proteja nici pe cei care au mai multă nevoie de tine?// Stai în curtea spitalului în sunetul miilor de ciori care se învârt în parcul Tractoru de parcă ar aștepta sacrificii umane să tacă, să tacă odată și să dispară şi ele// Așteaptă testul covid în timp ce scrii poezii/ Ține minte că situația actuală nu e definitivă, zice motivaționalul de pe net// Dar inevitabil te întrebi dacă nu cumva ești unul dintre acei oameni a căror minte rămâne blocată la un eveniment traumatizant al vieții lor/ Și care de la 30 până la 60, când se sting, nu fac altceva decât să vorbească cu copilul mort, pe care s-au bucurat să-l vadă doar la ecografie timp de patru luni/ cât de deplasat e să-ţi rogi medicul să te lase să îmbrăţişezi un morman de membre, ţesuturi şi cheaguri de sânge la sfârşitul operaţiei?// Dinţii nu se strică în timpul sarcinii, de la greţuri, ci după ce pierzi un copil, pentru că nu există motive să te dai jos din pat săptămâni întregi şi oricum nu mai ai cui să-i zâmbeşti vreodată/ nici de ce// eu n-am trăit războiul, dar am încercat de prea multe ori să-mi spăl de pe mâini sânge care nu era doar al meu/ şi cine-mi poate spune că ăsta nu-i război din care nu ştiu încă dacă am scăpat vie sau nu?// Am scris milioane de cuvinte până acum și niciodată, nici măcar o dată pe cel mai important/ Iartă-mă”.

Cu acest poem se încheie volumul și totodată mărturisirea Ancăi Zaharia, căci este cât se poate de evident că nimic din cele scrise aici nu sunt roade ale fanteziei, ci fapte reale, trăite, pe care aceasta le transpune în scris, folosindu-se de tehnicile poeziei doar pentru a le învălui în acea aură de mister, de mistificare, menită să mărească, atât cât se poate, distanța dintre ea și amintirile sale. Cu acest poem se încheie volumul, dar de aici încolo începe ecoul. Pentru că drama ilustrată aici nu poate rămâne închisă între coperțile unei cărți, cum nu poate fi ținută captivă în suflet sau în minte fără a înnebuni.

În ceea ce privește maniera în care Anca Zaharia scrie poezie, pentru că vorbim despre o tehnică pe care aceasta a brevetat-o încă de la debutul său, cu Sertarul cu ură, confirmându-o și în Suicid, avem de a face cu o surprinzătoare capacitate de camuflare a emoțiilor, în sensul că reușește cumva să inducă cititorul, mai ales pe cel cu un grad scăzut de empatie, pe o pistă falsă, aceea a ficțiunii; să îl facă să creadă că nimic nu s-a întâmplat cu adevărat, sau cel puțin nu poetei, că ea nu scrie decât despre dramele altora, nicidecum despre sine.

Modul în care aceasta reușește să creeze distanțe între sine și întâmplările sale transpuse în poezie denotă în primul rând o dorință acerbă de a nu cădea în patetism lacrimogen, de a nu stârni valuri de milă și compasiune, de a se elibera pe sine fără a arunca sacul cu pietre în cârca cititorilor săi, și nu în ultimul rând, un respect nețărmurit pentru ceea ce înseamnă poezia, pe care nu vrea să o transforme într-un colac de salvare, ci dimpotrivă, își dorește să o îmbogățească cu noi registre poetice demne de a fi încrustate pe frontispiciile templului imaterial al poeziei lumii.

Eu n-am trăit războiul poate trece și drept un volum-mărturisire, poate funcționa și ca un canal al empatiei între poetă și cititori, dar dincolo de acestea, este în primul rând un volum de poezie de mare forță, o poezie ce stârnește emoții diverse, ce sfâșie și tulbură, dar mai ales, care scutură de zgura ignoranței o mulțime de stereotipuri de gen, de preconcepții, de cutume și de false tabuuri, invitând la o reflecție aprofundată asupra unor teme nevralgice cum sunt violența domestică, avortul, relațiile toxice sau malpraxisul medical.

Fie doar și pentru această dimensiune militantă a poeziei sale, Anca Zaharia trebuie considerată poetă cu normă întreagă, citită integral și urmărită și pe viitor.