Dunărea - un fluviu cât o întreagă lume

 

Cronica volumului de versuri Poemele Dunării/ Danube poems de Peter Sragher

(Editura Brumar, 2020)

 

Peter Sragher s-a născut în 1960 la București. Este poet, prozator și traducător din limba germană. Este președinte al Filialei Bucureşti – Traduceri literare și membru al consiliului și comitetului director al Uniunii Scriitorilor din România și al Grazer Autorinnen- und Autorenversammlung din Austria, coordonator al unicei reviste despre traducerea literară din România, Revista de traduceri literare, cu apariție lunară online (vezi: www.fitralit.ro/revista) și organizator al Colocviilor de traduceri literare. Din volumele de poezie amintim:  de ce m-ai făcut sărutul urii (editura Du Style, 1995), să facem un copil (editura Paralela 45, 2003), de ce m-ai făcut doamne / por qué me hiciste Dios - vol. bilingv română/spaniolă, trad. de alexandru calciu (editions AMB, 2005), ascultă tăcerea vorbind / hear silence speaking (lapwing publishing house, bilingual poetical collection, Belfast, Great Britain, 2012), dimineața sărută genunchiul athenei  (Brumar, 2012), iar dintre cele de proză trecem în revistă: cartea lui david, cu ilustrații de david-thomas sragher (Brumar, 2017), in defence of the cherries / în apărarea cireșelor - împreună cu poetul danez Claus Ankersen, ediție bilingvă (Brumar, 2019), you are the dragon - ediție bilingvă engleză/chineză (china renmin university press, Beijing, 2019) și acropolis urcarea, ediție bilingvă (editura Vakxikon, Atena, 2019). A tradus din poezia austriacă poeți ca Bernhard Widder, Ernst David, Gerhard Kofler, Bruno Weinhals şi Christian Loidl.

Cel mai recent material editorial îl reprezintă volumul de poezie poemele dunării/ danube poems (Brumar, 2020), conținând poezii în limbile română, engleză și germană. Eu mă voi apleca în continuare doar asupra secțiunii în limba română, nefiind un bun cunoscător al limbilor engleză și germană. 

Între coperțile acestui volum Peter Sragher a adunat poezii scrise pe durata mai multor ani (cea mai veche fiind datată 1999, semn că fascinația poetului pentru acest subiect este cât se poate de perenă și recurentă), ce au ca temă comună fluviul Dunărea și tot ce este legat de acesta: orașele pe care le traversează, ecosistemul Dunării și al Deltei Dunării, dar și o serie de reflecții inspirate de universul danubian. De altfel, ceea ce dă o notă aparte acestor poeme, nu sunt referințele geografice și nici măcar cele biologice (deci nu avem de a face cu un manual versificat și stilizat), ci tocmai stările pe care poetul le pune pe hârtie, stări induse de lumea fascinantă care gravitează în jurul acestui fluviu, considerat de către strămoșii geto-daci, ca fiind sfânt. Astfel, nu descrierea știucii se transformă în poezie, ci maniera în care poetul surprinde, în manieră speculativă, lăcomia ei legendară, ridicată la nivel cosmic: „știuca se aruncă/ aidoma unui pește fierăstrău/ în luciul ăla parșiv al/ momelii mele// ochii obosiți ai știucii/ nu mai văd ce este/ doar hrană// s-ar hrăni și cu soare/ dar îi fură ochii// s-ar hrăni și cu pământ/ dar nu-i decât un hău// s-ar hrăni și cu apă/ dar îi îmbată ochii// s-ar mulțumi și cu-n peștișor mai mic/ să-i vină de hac cu dinții ei/ tăioși”.

În aceeași manieră speculativă, dar cu un plus de fantezie și un surplus de duioșie, poetul descrie o imagine ruptă parcă din tratatele lui Darwin, și anume evoluția peștilor în păsări: „ceața mângâie peștii de drag/ scoțându-le câte o aripioară/ la soare/ să le aducă aminte de zbor// așa/ cu peștii care-și prefac/ aripioarele ascuțite// gata să ocrotească icrele/ ce li se preling din solzii aurii// primăvara la bătaia peștelui/ între viață și moarte// în aripi adevărate/ cu pene și puf// și-așa peștii ăși iau/ zborul/ din mâloasele ape tulburi”.

Pentru echilibru, pentru a nu transforma acest volum într-un basm frumos în care Dunărea zburdă liberă dimpreună cu liberii cai de la Letea, spre Marea Neagră ce îi este un soi de moarte mistică, Peter Sragher se oprește și asupra unor aspecte cât se poate de telurice, de practice, mai exact asupra Combinatului Siderurgic din Galați, căruia îi dedică două poeme: unul în care laudă cu vădită ironie zelul stahanovist al muncitorilor de acolo din perioada regimului comunist („așa s-a călit oțelul”) și unul în care deplânge, în manieră critică o perioadă mai puțin bună din istoria recentă a uzinei mai sus amintite: „fierului i s-a răpit/ viața/ și dorința de-a fi un fier/ progresist/ e-abia un fier retrograd/ sărac fier/ de plâns fier/ umilit/ doborât/ aruncat la pământ/ în batjocură// devenit aproape pământ/ a uitat de puterea care l-a făcut odinioară/ de neînvins// așa nu se poate căli oțelul/ așa nu s-a călit oțelul/ tot fier a rămas”.

            De asemenea, poetul amintește și de grandiosul proiect rămas pentru moment o utopie, București - port la Dunăre. O face într-o manieră ce trădează în egală măsură speranța că acesta se va realiza cândva, dar și luciditatea că acel „cândva” nu va veni prea curând: „de multă vreme/ așteptăm ca/ dunărea/ să curgă prin/ bucurești// o să vină/ o să vină/ cu brațele ei/ și-o să ne inunde/ sufletul/ aducând bucuroasă/ răcoarea ei/ umedă mirosind a/ mișcare// atunci/ zborul va coborî la pământ/ și va fi mers pe/ aer/ cu gust de țărână/ și va zbura/ iarăși/ praful de bărăgan/ cu setea de culoare/ a ciulinilor/ și praful își va lua zborul/ și praful va lua forma/ iubirii/ și praful va fi o/ inimă rară/ o inimă/ care se naște o dată la/ o mie de ani”. De altfel, acest poem, care de altfel și încheie secțiunea în limba română, are în sine și capacitatea de a funcționa ca un poem manifest, menit să tragă de mânecă, să tragă la răspundere, pe cei ce și-au asumat răspunderea pentru acest proiect și care până acum nu au livrat decât iluzii, jucându-se sau chiar bătându-și joc de cei care i-au creditat cu speranțele lor. Dar pentru a-și atinge această menire este nevoie ca doi factori foarte importanți să se coordoneze: primul ar fi ca acest volum să ajungă sub ochii celor responsabili, iar a doua, ca acei ochi să nu fie orbi din punct de vedere al conștiinței muncii.

            Un alt aspect care descrie acest volum și care trădează o maturitatea scriitoricească exemplară a poetului Peter Sragher este echilibrul perfect manifestat atât la nivel estetic, unde avem de a face cu un semi-minimalism (în sensul că minimalismul „pur” nu a fost încărcat decât în punctele esențiale, dar și acolo cu moderație), cât și la nivel stilistic, unde poate fi constatată o dozare perfectă a tuturor figurilor de stil, astfel încât poezia să poată fi gustată și de iubitorii metaforelor dar și de cei care preferă cuvântul brut ca transmițător al emoției poetice și al mesajului poetic în general.

            Așadar, Poemele Dunării este o carte foarte bină scrisă, lăsând la îndemână multiple chei de lectură, adresată unui public cititor vast, din mai toate categoriile posibile, ceea ce ne spune că Peter Sragher este un poet cu o maturitate exemplară care a descoperit piatra filozofală  prin care să ajungă la inimile și mințile (aprope) tuturor cititorilor.