Speranța, obiectiv strict interzis

    

Cronica volumului de versuri Zone de acces de Daniela Bîrzu

(Editura RoCart, 2020)

            Daniela Bîrzu s-a născut în anul 1971 și a absolvit Universitea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași – secția Energetică. Din anul 2010 a început să scrie poezie și să publice în diverse reviste și portaluri culturale on-line, dintre care amintim Mozaicul, Sintagme literare, Prăvălia culturală, Traducerile de sâmbătă, Cenaclul E-creator, Parnas, New York Magazine sau O mie de semne. A debutat în anul 2011 cu volumul Magazinul de piane (Editura Opera), iar trei ani mai târziu a publicat volumul Trandafiri pe viscere (editura Karth). 

Cel mai recent material editorial al său este volumul de versuri Zone de acces, apărut la editura RoCart, în colecția Qpoem, în anul 2020.

Încă de la prima poezie, cea care dă și titlul volumului, și care funcționează inclusiv ca o veritabilă artă poetică, ne putem da seama că sintagma „zone de acces” este folosită cumva ironic, deși este o ironie amară, întrucât atmosfera ce începe să se coaguleze din primele versuri este una mai curând apăsătoare, de claustrare, de piedică în calea oricărei forme de  progres uman: „s-au extins spațiile de depozitare ale animalelor/ ținute în cuști/ și zona mea de acces s-a curbat/ a devenit/ o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil/ emoțiile// curățenie necesară în fiecare dimineață ca să nu se/ piardă/ conturul perfect al creierului/ câtă teamă/ te țin de mână/ descrie-mi în zece cuvinte ceea ce poate fi o posibilă/ alegere/ am un vis în care pierd permanent sânge/ am un vis în care pierd permanent încredere/ am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan/ am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă/ am un vis în care pur și simplu cad/ am nevoie de mai mult spațiu/ privește pe fereastră/ a început să ningă/ e tot ce trebuie ca visul să înceapă să curgă/ acum că mi-am extins teritoriul sunt gata/ să mă cațăr pe gratii și să urlu/ știind că nimic nu mă/ va mai deranja în zona mea de/ acces & confort”.

Atmosfera post-bacoviană, în sensul că senzațiile din spectrul anxietății și al depresiei sunt vizibil augumentate, capătă proporții cosmice, întregul univers prezentând semnele unei boli acute, apocaliptice, în stadiu terminal, în care speranța nu mai este altceva decât un obiectiv strict interzis (exact ca în primele versuri ale Infernului dantesc). Cu toate acestea, poeta reușește să strecoare, în momentele cheie și câte o doză de lumină, și chiar de speranță, chiar dacă și aceasta este îmbrăcată în haine bizare, sterile, aseptice: „soarele pierde din ce în ce mai multa căldură/ ca un organism bolnav/ sânge/ pământul se curăță de/ măruntaiele lui grase/ cerul e o betonieră care ne calcifiază oasele/ ca și cum ai învârti/ destinul pe degetele tale mici/ și nimic n-ar ieși/ afară încă se mai vede strălucirea zăpezii/ copacii cu ramuri întinse ca niște fâșii de nailon/ suntem doar noi și soarele așteptând/ dragostea să crească: un drog pe care să-l inhalăm/ din respirația ei de cretă/ și var”.

De altfel, nici atmosfera post-apocaliptică, dominată de frică și de amintirea estompată a morții, nu întârzie să se întrupeze în versurile Danielei Bîrzu: „zăpada ca o frânghie care își continuă/ drumul până la momentul în care/ întâlnește frica noastră la fel de albă./ purtăm în noi elicoptere care survolează orașul și/ câmpurile./ desenăm copii morți pe pereți/ pe drumurile orașului/ ca și cum noi am fi fost niște copii morți cândva/ și acum am înviat”.

Dacă în prima parte a volumului, durerea, suferința și moartea, prezente la tot pasul, sunt prezentate cumva panoramic, nefocalizat, ca și cum ar putea fi vorba despre suferința oricui, sau mai rău, ca și cum nu ar fi „decât literatură”, strictă ficțiune, în partea a doua poeta începe să pună punctul pe i, să focalizeze, să fotografieze secvențe de un concret sfâșietor, cum este cazul în poezia despre perpetua stare de asediu din Siria și modul în care se răsfrânge aceasta asupra celor mai vulnerabili dintre noi, asupra copiilor (poezie ce mi-a amintit de tulburătoarele poeme ale lui Eugen Jebeleanu din volumul Surîsul Hiroshimei): „acum o să scrii despre drumurile șerpuitoare/ pe care merg ambulanțele înspre locul accidentelor// tot ce faci tu cu dorințele tale te privește// există momente mai puțin cunoscute despre care/ istoricii nu vorbesc/ asta ca să nu ne înspăimânte/ prea mult dorințele noastre obsesive de a fi bine/ dar/ nu este bine/ îngerii nu ți-au spus niciodată asta/ în zonele controlate de armată nu e bine să intri/ acolo doar copiii nevinovați ai syriei își pleacă/ piepturile lor/ mici de pasăre/ dar simți și tu jugul foamei și al/ trădării/ camera este goală// dragostea a dispărut din ea/ ieri a fost ziua scrisului/ de mână

și ai scris cu ambele mâini: nu există dreptate – acest truism/ pe care istoricii încearcă să-l ascundă în cărțile lor/ mari și groase/ mâinile le-ai unit apoi învârtind starea de neliniște/ într-un carusel/ acolo toți morții te așteaptă să le spui: așa va fi în/ viitor/ aici unde orașele lumii continuă să urce în trepte/ ca și cum ar fi animalele grase și multe dintr-o/ ierarhie bătându-se pentru o halcă de carne în care/ nimeni// nici măcar tu nu ai vreun cuvânt de spus”.

                Iar dovada clară că Daniela Bîrzu este cât se poate de conectată la realitate, pe care o scrutează prin lentila celei mai acute lucidități, o reprezintă poezia dedicată actualei pandemii de Coronavirus, pe care însă nu o ilustrează, asemenea majorității scriitorilor, prin prisma experienței personale, ci caută mai degrabă să o surprindă, să o descifreze, la nivel de esență: „modul în care cade lumina în fâşii/ prin ele ne strecurăm dincolo/ ne lipim de geamuri/ corpurile noastre de sticlă încep să se spargă/ dincolo e fetiţa din vis care ne cheamă la ea/ în orbitoarea lumină nu ştie că am murit toţi/ aproape o putem atinge/ aici, deasupra noastră nu mai sunt decât norii de/ sânge şi praf/ dincolo e linişte e pace e primăvară./ e frumuseţe ca într-o fertilizare in vitro./ să punem flori de cireş peste gurile morţilor/ a spus fetiţa în vis/ aşa va părea că moartea a înflorit în ei ca o/ primăvară.// şi se va face pace dar noi vom rămâne robii sângelui/ nostru complet schimbat/ acestei primăveri uriaşe în care nu-ţi doreşti decât să/ zbori atunci când/ prea multe lucruri apasă ca şi cum ai ţine un deget cu/ putere peste o arteră fisurată”.

            Așa cum o dovedesc și paragrafele citate mai sus, Daniela Bîrzu ni se prezintă ca una dintre cele mai lucide poete din poezia română contemporană, cu o voce bine formată, puternică și mai ales percutantă, sfredelitoare, dovedind un acut simț al cuvântului și o surprinzătoare capacitate de a modela figurile de stil pentru a da la lumină (inclusiv acolo unde întunericul pare suveran) imagini de impact și stări de o încărcătură psiho-emoțională foarte puternică; iar volumul Zone de acces este unul ce trebuie să stea pe lista cărților de poezie esențiale, fiind dintre acelea ce fac diferența între poezia ca literatură și poezia ca viață.