Tratat ficțional de antropologie urbană postdecembristă

Cronica volumului de povestiri Pluto în Scorpion de Dan Sociu

(Editura Polirom, 2020)

 

Dan Sociu (născut la 20 mai 1978) este unul dintre cei mai angajați poeți ai generației douămiiste și unul dintre cei care s-au bucurat de o bună receptare atât din partea publicului cât și din aceea a criticii de specialitate, cărțile sale fiind în marea lor majoritate recompensate cu premii literare importante. A debutat în anul 2002 cu volumul de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (editura Junimea) pentru care a primit atât Premiul „Ronald Gasparic” cât și Premiul național Mihai Eminescu. Au urmat volumele de poezie: Fratele păduche (editura Vinea, 2003), cîntece eXcesive (editura Cartea Românească, 2005 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Pavor nocturn (editura Cartea Românească, 2011), Poezii naive și sentimentale (editura Cartea Românească, 2012 – Premiul Radio România Cultural), Vino cu mine știu exact unde mergem (editura Tracus Arte, 2013 – Premiul Radio România Cultural, Premiul revistei Observator Cultural/ Premiul „Andrei Bodiu”), Vino cu mine știu exact unde mergem – antologie de poezie 1999-2014 (editura Polirom, 2015). Uau (editura Polirom, 2019), precum și romanele Urbancolia (editura Polirom, 2008), Nevoi speciale (editura Polirom, 2008), Combinația (CDPL, 2012) și Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012).

Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de povestiri, ce poate fi receptat și ca roman sau ca jurnal fragmentar, Pluto în Scorpion, apărut la editura Polirom, în anul 2020. Volumul este alcătuit dintr-o serie de amintiri dintr-ale lui Dan, dintr-o copilărie „tradițională” în mediul suburban moldav, înțelegând prin aceasta viața în sânul unei familii aflată într-o perpetuă nevroză, accentuată rând pe rând de moartea tatălui, de neajunsurile inerente și bineînțeles de încercările repetate și eșuate până la una, ale mamei de a se recăsători, dintr-o adolescență și o primă tinerețe marcate de sex, pornografie, droguri și bătăi, și dintr-o a doua tinerețe, marcată atât de o serie de relații amoroase toxice (din una dintre acestea rezultă și o fiică de care personajul narator nu se prea îngrijește), precum și de o perpetuă oscilare între un „film” misticoido-ezoteric și realitatea deprimantă ce se încăpățânează să iasă la suprafață în pofida tuturor strategiilor naratorului de a o desfide și de a se convinge pe sine că nu există. O culegere de povestiri scrise la persoana I, aparent autobiografice (dar cu siguranță garnisite de o imaginație debordantă ce îmbracă orice urmă de biografism în hainele celei mai înalte ficțiuni, ca să îl parafrazez pe poetul Florin Iaru), construite într-o manieră delirantă, dintr-o succesiune mai degrabă ilogică a unor flash-uri despre care nu se poate spune cu exactitate dacă sunt onirice sau provocate de substanțele halucinogene aflate la tot pasul.

M-aș opri puțin asupra „filmului misticoido-ezoteric”, așa cum l-am numit mai sus, pentru că, cel puțin în a doua parte a volumului, pare a juca rolul cheie în desfășurarea acțiunii și, dacă ar fi să mergem pe varianta autobiografică, de dezvoltare a autorului. În primul rând aș dori să explic termenul de „misticoid”, care nu apare în DEX, deci este inventat de mine, tocmai pentru a defini un tip de mistică nu neapărat prost înțeleasă, cât mai curând virusată. Dimensiunea mistică propriu-zisă apare în secvența în care naratorul, Dan, intră într-o biserică ortodoxă și rămâne impresionat de cântarea Lumină lină, specifică slujbei de seară numită în cult, Vecernie (ca o notă strict personală, este chiar cântarea care m-a apropiat și pe mine de Biserică, pe când eram în clasa a IV-a). Tot în sfera misticii, dar pe un palier diferit, se încadrează și întâlnirea cu „pelerinul” Florinel, care ar putea fi privit ca un „nebun pentru Hristos”, o tagmă de creștini care fac lucruri nebunești în numele lui Hristos (pentru mai multe referințe, recomand filmul rusesc Ostrovul și romanul Laur de Evgheni Vodolazkin). Dacă Dan ar fi rămas la stadiul de a se „rupe de lume”, și să adopte un stil de viață religios, sub supravegherea unui duhovnic, lucrurile ar fi rămas în sfera unei mistici curate. Însă direcția în care el se lasă furat, aceea în care începe să creadă despre sine că este plin de Duhul Sfânt sau de Paraclet, care se manifestă în el ca un foc, și că are puteri asupra oamenilor, seamănă, cel puțin privit din perspectivă strict teologică, cu o amăgire diavolească. Iar dacă mai luăm în calcul și faptul că sistemul religios al naratorului devine unul ultra-eterodox, cuprinzând învățături atât din religiile și practicile medicale alternative orientale, cât și din astrologie și numerologie, tabloul misticoido-ezoteric devine complet, drept pentru care inclusiv în cadrul povestirilor, personajul narator clachează. Iar dacă itinerariul său spiritual se încheie cu o revenire la normal, este cu siguranță rodul pe care l-a dat acea sămânță de Lumină lină de la care a pornit întreaga aventură mistică.  

De asemenea, mi-a mai atras atenția și faptul că, de la un capăt la celălalt al volumului, lectura este însoțită de o atmosferă încărcată, toxică, extra-melancolică ce se transmite cititorului (cel puțin cu mine așa a fost) și te face să nu poți citi decât în doze mici. Pe de altă parte, parcă nici nu ai vrea să se mai termine povestirile pentru că starea aceea bizară, simți uneori că îți face bine, că te scufundă pe fundul mării, „unde e liniște și bine”, ca să parafrazez și o replică a personajului narator. Cu siguranță, atmosfera este creată de maniera narativă halucinantă și de  succesiunea neîntreruptă de flesh-uri care fie te hipnotizează, fie te proiectează într-o altă lume sau mai curând într-o altă dimensiune, una ce aduce cumva a Purgatoriu, a anticameră în care să îți purifici sufletul și mintea. Și din acest punct de vedere, al stărilor induse, aș spune, păstrând proporțiile, că am sesizat pe alocuri, atât umbra magicianului lui John Fowles, cât și pe cea a lupului de stepă a lui Hermann Hesse.

Aș spune, în încheiere, că Pluto în Scorpion este un volum destinat cu asupra de măsură cititorilor cu ficat literar puternic (aluzie la limbajul predominant vulgar), cu o minimă formare religioasă și bineînțeles celor dispuși să își lărgească orizontul de cunoaștere și de înțelegere a fenomenelor ce au caracterizat societatea românească în anii 1990-2010 și ale căror ecouri se mai aud și astăzi: violența proliferată de așa-zisa viață de cartier, traficul și consumul de droguri, libertinajul sexual și mișcările oculte și religioase, venite pe filieră orientală. Altfel spus, poate fi citit și ca un „tratat” ficțional de antropologie urbană postdecembristă.