Întrupări lirice în veșminte albe, rituale

 

Cronica volumului de versuri Epifanii pe frunze de Maria Ieva

(Editura Brumar, 2020)

 

Maria Ieva (născută în 1975) este poetă și prozatoare. A absolvit Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor din cadrul Universității de Vest din Timişoara, promoția 2008. A debutat publicistic în anul 2011, în paginile revistei Boem@, iar editorial, un an mai târziu, cu volumul de versuri Alfabetul mirării (Editura Opera). Au urmat mai multe volume de poezie, poezie pentru copii și romane, dintre care voi menționa: Poeme cu îngeri, poezie (Editura Absolut, 2013), Jurnalul proiectului 156 A, roman (Editura Absolut, 2014), Femeia de la capătul mâinii, poezie (Editura Absolut, 2014), Sub semnul crucii, poezie (Editura Absolut, 2015), Poarta de la marginea cerului, roman (Editura Absolut, 2015), Un pitic cu nas de ceară, poezii pentru copii (Editura Genius, 2016), Anticamera inimii, poezie (Editura Absolut, 2016), Foșnetul umbrei, poezie (Editura Absolut, 2017), Scrisori dintr-o altă viaţă, roman (Editura Absolut, 2018), Ecoul zborului, poezie (Editura Absolut, 2019), Dimineţile sfinţilor, poezie (Editura Absolut, 2019) și Epifanii pe Frunze, poezie (Editura Brumar, 2020).

Am intrat în contact cu poezia Mariei Ieva relativ recent, citind mai întâi volumul Diminețile sfinților și continuând cu Epifanii pe frunze, volum ce se bucură de o prefață semnată de reputatul critic literar, Cornel Ungureanu. Dacă în cel dintâi am întâlnit o poezie dospită din aluatul sentimentului religios și frământată după toate regulile prozodiei clasice, lăsând senzația unei suspendări în anacronic, a unei poezii reanimate din timpuri imemoriale, în cel de-al doilea, care este și cel mai recent volum, avem de a face cu o revenire la versul alb, și cu o lărgire a plajei de sentimente explorate, ceea ce dintru început, o plasează pe poetă mult mai aproape de timpul prezent al poeziei.

Deși desprinsă din mrejele prozodiei, poezia Mariei Ieva din Epifanii păstrează totuși o ritmicitate a versurilor, obținută prin strecurarea unor repetiții a unor cuvinte cheie, ce capătă astfel valoare de simbol sau a unor construcții lirice, tehnică ce oferă totodată și senzația de incantație mistică sau erotică, de ritual sacru, misterios: „înbujorate/ mâinile mele/ sărută mâinile tale/ filă cu filă/ cuvânt din cuvânt/ lumina din mine/ îmbrățișează/ lumina din tine”; „citesc/ poezii nescrise/ gând după gând/ frunză după frunză/ toate mă îndeamnă/ să citesc/ cu voce tare// citesc/ poezia frunzelor/ dar cuprinsă de trac/ vocea mi se stinge/ și frunzele/ gând după gând/ dor după dor/ se desprind de ram”.

De altfel, senzația aceea de poezie rituală, mai este obținută și printr-un fel de paralelism (aparent) antagonic, care surprinde de fapt acea (în)depărtare care apropie: „eu și iubirea nu suntem una/ ea se înalță dincolo de stele/ eu rămân cu privirea pierdută/ în fântână/ nu știu să definesc iubirea/ pe mine nu pot să mă cunosc/ ne desparte teama de suferință/ dar ne apropie dorul de moarte/ ea ți-ar dărui aripile/ eu ți-aș dărui inima/ fără mine/ ea se întoarce în el/ fără ea/ nu pot ajunge la tine”.

 

Scriam mai sus că în Epifanii avem de a face și cu o lărgire a plajei tematice: pe lângă tema scrutării transcendenței pentru a descoperi și înțelege divinitatea, mult restrânsă în acest volum, dar reprezentată prin poezii ce tind spre esențializare: „fiecare e unic/ fiecare e singur/ numai dumnezeu/ unic și singur/ se împarte la noi toți”; întâlnim mult mai frecvent tema iubirii, fie ea împlinită sau doar căutată, în ambele cazuri sentimentele fiind înveșmânate în construcții lirice ce frizează diafanul, abia-tangibilul, abia-realul: „a fost epidemie de iubire/ ninge cu aripi de fluturi/ vezi/ mi se topesc palmele/ în primăvara îngerilor/ rugăciunea și moartea/ fiecare le trăiește în inima lui// a fost epidemie de visuri/ ne-au visat frunzele/ copacilor adormiți// taci/ taci și îmbrățișează-mă/ primăvara/ nu e pentru oameni singuri”; precum și tema căutării sinelui, realizată tot printr-un fel de paralelism, în egală măsură sintetic, din punct de vedre tehnic, dar și antitetic, prin imaginile puse pe tapet, pus în scenă sub forma unei sarabande de întrebări retorice din marea familie a lui „cine sunt eu”: „cine sunt eu cel care mă cert/ cu gândurile mele/ dar eu cel care rămân fără gânduri// cine sunt eu cel care îmi doresc un alt trup/ dar eu cel care vreau eliberarea din trup// cine sunt eu cel care tânjesc/ după o noapte de dragoste/ dar eu cel care caut singurătatea// cine sunt eu cel care aștept lumina/ să-mi înflorească în umeri/ dar eu cel care trafichez aripi// cine sunt eu cel care mă privesc în oglindă/ dar eu cel care ies din oglindă// cine sunt eu cel care nu știu ce sunt/ dar eu cel care sunt ceea ce nu știu// cei care locuiesc în mine nu știu cine sunt”.  

După cum spunea și criticul Cornel Ungureanu, Maria Ieva nu este genul de poetă ce ar putea fi înregimentată în vreun curent literar, în vreo școală literară sau în vreo grupare scriitoricească, indiferent de direcția acesteia. Maria Ieva scrie în primul rând din bucuria de a scrie, dintr-un preaplin de sentimente, de imagini, de gânduri, de trăiri, de cuvinte, altfel spus, dintr-un preaplin al inimii și al minții. De asemenea, poezia sa poate fi caracterizată și printr-un duh al smereniei. Se simte faptul că nu își dorește să epateze, să atragă atenția, să râvnească la vreo glorie literară pentru care ar fi dispusă să facă rabat de la ritmul inimii sale, iar acest lucru, consider că îi face o mare cinste.

Altfel spus, Maria Ieva ne oferă o poezie al cărei principal scop este alinarea sufletului, o poezie pe care să o citim în momentele în care avem nevoie de o liniștire a minții. Nu cred să greșesc dacă voi spune că poezia sa este o formă de terapie.