Tată...

Cronica volumului de poezie Spinner de Artiom Oleacu

(Editura Prut Internațional, 2021)

Artiom Oleacu (născut în 1986, la Chișinău) este poet, dramaturg și actor. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specialitatea actorie, precum și un masterat în dramaturgie și scenaristică. Din 2011 este actor la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”. În 2015 a câștigat concursul de Dramaturgie organizat de Uniunea Teatrală din Republica Moldova. Ca poet, a frecventat atelierul „Vlad Iovița” și cenaclul „Republica”. În 2019 a câștigat premiul „Alexandru Mușina” pentru debut în poezie, în urma căruia i-a apărut volumul de debut, Miere pentru toate exponatele, la editura Tracus Arte, în anul 2020.

Cel de-al doilea volum de poezie al său, intitulat, Spinner, a apărut anul acesta la editura Prut Internațional, în colecția „Teritorii”.

Este o carte ușor atipică în peisajul actual, alcătuită dintr-un singur poem, structurat în două părți, în care este prezentată o confruntare tată-fiu, în care tatăl se dovedește cvasi-absent din viața fiului, iar acesta din urmă îi cere celui dintâi, ba sfaturi, ba explicații pentru neîmplinirile din viața sa.

Prima secțiune este scrisă sub forma unui dialog între tată și fiu, deși s-ar putea numi foarte bine un „dialog aparent”, întrucât tatăl, deși îi răspunde fiului la întrebări, o face foarte sec, uneori chiar repetând întrebarea fiului, lăsând tot timpul impresia că nu ia în serios frământările acestuia, care sunt totuși cât se poate de serioase. Ba mai mult, debitul sufocant în care fiul își strigă neputințele și vulnerabilitatea, lasă de înțeles că acesta este într-adevăr copleșit de întrebări și de frici, că se simte ca și cum s-ar putea scufunda dintr-o clipă în alta în vârtejul lor, atmosferă care amplifică și mai mult contrastul cu frustrantul calm al tatălui: „tată/ întrebările mă macină/ întrebările bat în ușă// fiule/ întrebările te vor măcina mereu/ întrebările mereu vor bate în ușă/ de ce nu pleci/ pleacă/ nu mai sta aici fiule// tată/ s-au adunat întrebările și mă macină/ nu am curaj să deschid ușa tată// fiule/ deschide ușa/ întrebările te vor măcina mereu/ întrebările mereu vor bate în ușă/ fiule// tată/ nu-mi dau pace tată/ crede-mă/ nu-mi dau pace/ întrebările lascive/ întrebările mocirloase// fiule/ de ce nnu pleci/ pleacă/ nu mai sta aici fiule// tată/ nu pot să le fac față/ tată/ nu pot să fac față/ mă omoară/ blestematele astea de întrebări// fiule/ trăiește/ ai încercat/ să trăiești// tată/ am încercat// își iese fiule// tată nu reușesc// fiule cum e existența ta/ de ce nu-ți iese/ de ce nu reușești// tată/ nu știu/ nu pot tată/ nu pot/ mi-am zdruncinat creierii/ am probleme tată// fiule de ce nu le rezolvi”.

Este interesant de urmărit dinamica stărilor fiului. Dacă la începutul poemului, pare că este, asemenea lui Kafka, intimidat de persoana tatălui, deoarece îl consideră omul cel mai potrivit pentru a-i veni în ajutor, pentru că are încredere oarbă în puterea acestuia de a-l ajuta, ușor-ușor, tot asemenea lui Kafka, dar cu ceva mai mult curaj și duritate, ajunge să îi aducă în mod deschis reproșuri tatălui, mai întâi pentru că nu este în stare să dea sfaturi bune: „ce să-nvăț tată/ cum se citește o carte/ ce mai e și cu sfaturile astea de rahat/ asta o fac în fiecare zi/ tată nu ești un șofer ok/ tată/ nu ești deloc un șofer ok/ nu ești un tată ok/ și cred/ nu ești nici bărbat ok/ nu ești atent/ la ce-ți vorbesc/ la ce-ți spun/ Dumnezeu ți-a dat un fiu tată/ iar tu nu poți/ nu știi/ nu vrei/ nu înțelegi/ nimic”, apoi pentru că nu este un om hotărât, de acțiune: „pentru că tu ești un idiot/ pentru că/ tu ești o balegă de vacă/ te comporți/ nu/ aștepți ca o balegă de vacă”, ajungând chiar să-i arunce în obraz faptul că i-a transmis nici mai mult nici mai puțin decât impotența sa, se înțelege nu aceea de natură sexuală, ci neputința de a lua decizii, de a fi ferm, de a fi bărbat, în sensul deplin al cuvântului: „vreau să-mi arunc impotența ta peste bord/ dar nu-mi iese/ ți-am zis/ încerc/ dar/ nu-mi iese/ impotența ta e în mine/ viața fără chinuri/ tu mi-ai furat-o/ tu/ tu ți-ai aruncat sperma/ acolo unde ai vrut tu/ tu/ fără să chibzuiești/ tu/ fără să mă întrebi”.

Ceea ce atrage atenția la acest dialog (să-i spunem totuși dialog) este faptul că, pe măsură ce fiul devine tot mai vocal și reproșurile sale sunt tot mai dure și mai concrete, vocea tatălui devine mai stinsă, răspunsurile sale fiind din ce în ce mai scurte, oscilând însă între a bătea în retragere în fața fiului: „așa-i fiule”, „înțeleg fiule”, „bine fiule/ promit că voi încerca” și a-și menține mândria de tată: „imposibil fiule”, „exagerezi fiule”, ceea ce lasă de înțeles că și în sufletul tatălui a început un război cu sine însuși.

Deși finalul primei secțiuni a poemului ni-i prezintă pe cei doi împăcându-se, cea de-a doua secțiune, scrisă strict sub forma unui monolog, scoate la iveală faptul că fiul continuă să sufere din cauza absenței tatălui, ba mai mult, lansează chiar ipoteza că tatăl a fost tot timpul absent, ceea ce ne face să reconsiderăm și prima parte a cărții, luând în calcul și varianta că răspunsurile tatălui nu au fost decât rodul imaginației fiului: „mi se pare frumos că prin intermediul/ literaturii/ pot crea aceste seri liniștite/ datorită lor/ pot găsi/ niște răspunsuri/ chiar dacă nu te-am văzut niciodată/ nu știu cum arăți/ cum miroși/ ce mănânci/ care sunt lucrurile care îți plac/ serile sunt lungi și plăcute/ când poți discuta cu un/ tată/ serile sunt lungi și plăcute/ când poți discuta cu tatăl tău/ tata și mama nu sunt același lucru”.

De bună seamă că, fiind scrisă la persoanele I și a II-a, primul impuls este de a considera că este o chestiune strict personală, că avem de a face cu o nouă mostră de literatură confesivă, ceea ce ar atrage după sine o lectură în cheie cvasi-emoțională. Desigur, ipoteza confesivă nu este nici negată, nici afirmată în mod direct. Dar pentru o lectură cât mai obiectivă, aș recomanda evitarea acestei ipoteze. Personal, consider că intenția poetului nu a fost în niciun caz declanșarea unor valuri de empatie, ci a avut în vedere strict crearea unei opere literare. În plus, meritul pe care l-ar aduce o oarecare detașare emoțională, ar fi acela că poemul lui Artiom Oleacu ar căpăta valența terapeutică a unei scrieri-oglindă, ajutând și alți cititori aflați într-o relație tensionată cu tații lor să își reconfigureze viziunea față de aceasta, ceea ce ar muta spectrul lecturii în sfera psihologiei.   

  În mod surprinzător, în această parte a doua se strecoară și o formulă de adresare atipică, în contrast cu restul volumului, fiul se adresează „tatălui” la plural: „iartă-ne/ că ne adresăm/ doar când ne este greu”, fapt ce poate fi interpretat, inclusiv și prin prisma formulării asemănătoare cu cea proprie psalmilor sau a altor rugăciuni, și ca o incizie de misticism în corpul monologului fiului, în sensul că acesta ajunge la concluzia că tatăl pământesc ar trebui să fie o oglindă a Tatălui ceresc, ba chiar este într-un anume fel, din păcate în acela că nici pe Tatăl ceresc nu l-a văzut niciodată: „cum să se comporte un fiu/ care nu și-a văzut niciodată tatăl”.

Deși de mici dimensiuni și abundând da capo al fine de formulări minimaliste, volumul-poem Spinner este unul foarte bogat în semnificații, cultivând înțelesuri adânci inclusiv, sau poate mai ales printre rânduri și/sau în liniștea (grafică) dintre o întrebare și un răspuns. De bună seamă că, pus sub lupa unui psihanalist, ar da la iveală și mai multe înțelesuri decât o face simpla lectură literară. Dar chiar și așa, privind strict din perspectivă literară, noua carte a lui Artiom Oleacu este una cel puțin răvășitoare, surprinzând în primul rând prin franchețea cu care acesta pune pe tapet problema spinoasă a lipsei tatălui din viața fiului.