Moartea cea cumplită, moartea păcălită

Cronica volumului Moartea și lumea românească premodernă de Cristina Bogdan

(Editura Universității din București, 2016)

 

„Despre morți, numai de bine”, spune o vorbă populară românească, menită să asigure o cât mai curată memorie celor trecuți în lumea de dincolo. Dar despre moarte?  Despre aceasta, cel mai cinstit și mai practic ar fi să se vorbească cât se poate de obiectiv. În fond, ce este moartea? Doar o trecere, din viața aceasta în cea de apoi. În teorie sună simplu. În practică însă, moartea capătă o mulțime de sensuri și este percepută foarte diferit, de la om la om și de la societate la societate. Și totuși, Cristina Bogdan, conferențiar la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, își propune, în lucrarea sa, Moartea și lumea românească premodernă – discursuri întretăiate, apărută la Editura Universității din București, în anul 2016, să așeze spectrul morții în tiparele unor categorii obiective, să o clasifice și pe cât posibil să o clarifice și poate chiar să o îmblânzească.

Volumul, construit sub toate auspiciile unei lucrări academice, fiind rodul a cincisprezece ani de cercetare atât în biblioteci cât și în teritoriu, este alcătuit din zece părți, șapte capitole propriu-zise, un post-scriptum, un catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara Românească și bineînțeles, bibliografia selectivă, care conferă greutate și științifică, nu doar de conținut intrinsec, lucrării de față.

În cel dintâi capitol, intitulat, Un tablou convertit în disciplină științifică, după o succintă trecere în revistă a coordonatelor tezei și a instrumentarului utilizat, Cristina Bogdan pătrunde frontal în subiectul morții, pe ușa prezentului și ne vorbește despre noile modalități de conservare a memoriei defuncților și a amintirilor ce îi leagă de aceștia pe cei rămași în viață, printre acestea numărându-se inclusiv rețeaua Facebook, în cadrul căreia s-a pornit o adevărată modă a paginilor comemorative, dedicate memoriei celor plecați, uneori mult prea devreme, din lumea aceasta.

Secțiunea secundă a lucrării, Lumea românească premodernă și spectacolul perisabilității, citită în aceste vremuri pandemice (sau post-pandemice) capătă o puternică notă de inedit (deși cartea este scrisă mult înainte de „momentul Coronavirus”), lăsând impresia că este o punte între prezent și trecut. Și aceasta deoarece atenția autoarei cade asupra epidemiilor de ciumă din întunecatul ev mediu, care erau adevărate tururi de forță ale morții, și care au contribuit masiv la crearea imaginii de „moarte cumplită” ce s-a lipit ca marca de scrisoare de acest fenomen natural. Tot din această perioadă datează probabil și cele mai multe dintre superstițiile legate de moarte, întrucât oamenii erau dispuși să recurgă la tot felul de subterfugii doar pentru a se sustrage sfârșitului vieții pe acest pământ, mai ales într-o vreme în care medicina era aproape inexistentă, tratamentele contra ciumei fiind exclusiv empirice. Tot în acea perioadă s-a dezvoltat și cultul sfinților taumaturgi, dintre care se evidențiază Sfântul Haralambie, care va fi ulterior reprezentat ca ținând ciuma, figurată zoomorf sau antropomorf, legată cu un lanț.

Poate cel mai interesant capitol al lucrării, mai ales sub raport cultural, este cel de-al treilea, denumit, Ceremonialul funerar. Priviri încrucișate, în care sunt surprinse o serie de comentarii ale unor călători străini ce au tranzitat de-a lungul timpului teritoriul țării noastre, despre maniera în care se desfășura la români ceremonia înmormântării. Firește, reacțiile și mărturiile acestora diferă de la caz la caz, dar în funcție de confesiunea creștină adoptată, acestea pot fi grupate în două categorii mari de „priviri”. Astfel că, dacă arhidiaconul sirian Paul de Alep, secretarul și însoțitorul Patriarhului Macarie, ortodox fiind, privea cu admirație la toată suita de gesturi ce însoțeau înmormântările confraților ortodocși români, oaspeții străini din sferele catolice și protestante fie erau oripilați de sarabanda de superstiții și obiceiuri non-cultice, cum ar fi plătirea bocitoarelor, fastul deosebit al meselor de pomenire, sau punerea în sicriu a diverselor obiecte personale ale defunctului, culminând cu bănuțul pentru plătirea vămilor văzduhului, fie sfârșeau prin a-și râde în sinea lor de acest „neam de barbari”.

Și pentru ca privirile încrucișate să se întâmple pe deplin, străinii primesc și o replică cvasi-academică la toate mirările lor, din partea voievodului moldovean Dimitrie Cantemir, care scrie în celebra sa lucrare, Descriptio Moldaviae, cu rol de popularizare a țării și culturii moldave în ochii europenilor, inclusiv despre modul în care moartea este percepută de către conaționalii săi.

Și prin lucrarea lui Cantemir se face și trecerea la următoarea secțiune a lucrării, intitulată sugestiv, Discursuri literare, în care sunt așezate sub lupă și alte scrieri în care este portretizată moartea, devenită între timp personaj literar, fie ale cărturarilor români, fie ale celor străini. Printre lucrările analizate amintim: Viiața lumii de Miron Costin, prologul piesei de teatru, Erofili a dramaturgului cretan, Ghiorghios Chortatzis, tălmăcit de Mitropolitul Dosoftei, precum și lucrarea Plugarul și moartea de Johannes von Tepl. De asemenea este pus în discuție și discursul patristic al Sfinților Părinți Bisericești, al cărui rezumat s-a transformat în timp în scrierea populară, Vămile văzduhului, devenită un fel de Biblie a morții, în sensul că oamenii au ajuns să pună foarte mare preț pe tot ceea ce stă scris în această lucrare mai mult populară decât teologică.

Dar cum până nu foarte de mult, majoritatea trăitorilor (și implicit muritorilor) de pe meleagurile acestei țări era analfabetă, discursul despre moarte a îmbrăcat de timpuriu și haina potrivită pentru puterea de înțelegere a neștiutorilor de carte, și anume reprezentarea iconografică, moartea devenind aproape nelipsită din registrele picturale ale bisericilor de lemn sau de zid din Țara Românească, dar și din celelalte teritorii. Astfel, în cel de-al cincilea capitol al lucrării, intitulat, Chipurile Morții în iconografia din Țara Românească, Cristina Bogdan ne prezintă sau mai curând ne descrie în amănunt o serie de reprezentări picturale ale spectrului morții, care este înfățișată atât ca un schelet sau ca un corp uman descărnat, cât și ca apariție bestială, înfricoșătoare, având coarne sau copite de animal, dar niciodată nu este despărțită de armele sale, fie că vorbim despre aproape omniprezenta coasă, fie că facem cunoștință și cu restul arsenalului de răpire a vieții: arcul cu săgeți, sulița, desaga sau pocalul cu otravă. De altfel, în cadrul acestui capitol sunt incluse și o serie de reproduceri iconografice, restul reprezentărilor cercetate fiind doar descrise în catalogul amintit mai sus, dispus ca anexă a lucrării.

Următorul și totodată penultimul capitol al studiului, denumit, Față-n față cu moartea. Întâlniri, dialoguri, confruntări, ar putea fi considerat unul de întâlnire dintre capitolele al patrulea și al cincilea, în sensul că accentul pică pe întâlnirea dintre discursul livresc și cel pictural. Mai exact, sunt puse în lumină o serie de registre iconografice inspirate din fabule, anecdote sau lucrări serioase, culte sau populare, dar care s-au transmis inclusiv prin intermediul tipăriturilor, care au în comun motivul întâlnirii dintre om și moarte. Deliciul acestui capitol, și poate al întregii lucrări, îl reprezintă faptul că mai mulți zugravi populari au ales să ilustreze pe pereții bisericilor, fabula esopiană cunoscută sub numele de Bătrânul și Moartea, în care un bătrân care duce în spate o sarcină de lemne, copleșit fiind de greutatea acesteia și implicit a vieții, cheamă moartea să-l ia, spre a se elibera de chin, dar la vederea chipului cumplit al acesteia, se răzgândește brusc și încearcă să o păcălească și pe moarte, spunându-i că de fapt a chemat-o doar pentru a-i așeza mai bine lemnele pe spinare.

Dar dacă în acest penultim capitol și-a făcut apariția și umorul, în cel final, intitulat mai mult decât sugestiv și cu o nuanță de ironie amară, Accidentele unui dispozitiv de siguranță, revine tonul elegiac, dar nu din pricina temei centrale a lucrării, ci din cauza faptului că, în absența unor politici optime care să protejeze patrimoniul național al românilor, multe reprezentări iconografice ale morții de pe zidurile bisericilor au fost, în zilele cele din urmă (și folosesc această expresie atât la propriu cât și la figurat), fie deteriorate, fie distruse, fie acoperite cu var, tencuială sau și mai trist, cu „icoane” din plastic. În acest sens, Cristina Bogdan trage un puternic semnal de alarmă, cerând implementarea neîntârziată a unor politici de patrimoniu care să protejeze moștenirea culturală primită de la înaintași,  pe care avem datoria morală de a o trece mai departe urmașilor nostri, astfel încât să nu ni se piardă de tot identitatea națională. 

Deși dedicată exclusiv temei morții, lucrarea Cristinei Bogdan nu este doar un tratat de tanatologie, ci datorită bogatelor ramificații culturale și unul de antropologie și de etnografie. O lucrare nu doar bine venită ci și necesară, mai cu seamă pentru că deschide o sumă de orizonturi noi atât asupra temei morții cât și asupra psihologiei colective a omului în fața necunoscutului.