Cronica volumului Moartea
și lumea românească premodernă de Cristina Bogdan
(Editura Universității din București, 2016)
„Despre morți, numai de bine”, spune o vorbă populară
românească, menită să asigure o cât mai curată memorie celor trecuți în lumea
de dincolo. Dar despre moarte? Despre
aceasta, cel mai cinstit și mai practic ar fi să se vorbească cât se poate de
obiectiv. În fond, ce este moartea? Doar o trecere, din viața aceasta în cea de
apoi. În teorie sună simplu. În practică însă, moartea capătă o mulțime de
sensuri și este percepută foarte diferit, de la om la om și de la societate la
societate. Și totuși, Cristina Bogdan, conferențiar la Facultatea de Litere din
cadrul Universității din București, își propune, în lucrarea sa, Moartea și lumea românească premodernă –
discursuri întretăiate, apărută la Editura Universității din București, în
anul 2016, să așeze spectrul morții în tiparele unor categorii obiective, să o
clasifice și pe cât posibil să o clarifice și poate chiar să o îmblânzească.
Volumul, construit sub toate auspiciile unei lucrări
academice, fiind rodul a cincisprezece ani de cercetare atât în biblioteci cât
și în teritoriu, este alcătuit din zece părți, șapte capitole propriu-zise, un
post-scriptum, un catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara
Românească și bineînțeles, bibliografia selectivă, care conferă greutate și
științifică, nu doar de conținut intrinsec, lucrării de față.
În cel dintâi capitol, intitulat, Un tablou convertit în disciplină științifică, după o succintă
trecere în revistă a coordonatelor tezei și a instrumentarului utilizat,
Cristina Bogdan pătrunde frontal în subiectul morții, pe ușa prezentului și ne
vorbește despre noile modalități de conservare a memoriei defuncților și a
amintirilor ce îi leagă de aceștia pe cei rămași în viață, printre acestea
numărându-se inclusiv rețeaua Facebook, în cadrul căreia s-a pornit o adevărată
modă a paginilor comemorative, dedicate memoriei celor plecați, uneori mult
prea devreme, din lumea aceasta.
Secțiunea secundă a lucrării, Lumea românească premodernă și spectacolul perisabilității, citită
în aceste vremuri pandemice (sau post-pandemice) capătă o puternică notă de
inedit (deși cartea este scrisă mult înainte de „momentul Coronavirus”), lăsând
impresia că este o punte între prezent și trecut. Și aceasta deoarece atenția
autoarei cade asupra epidemiilor de ciumă din întunecatul ev mediu, care erau
adevărate tururi de forță ale morții, și care au contribuit masiv la crearea
imaginii de „moarte cumplită” ce s-a lipit ca marca de scrisoare de acest
fenomen natural. Tot din această perioadă datează probabil și cele mai multe
dintre superstițiile legate de moarte, întrucât oamenii erau dispuși să recurgă
la tot felul de subterfugii doar pentru a se sustrage sfârșitului vieții pe
acest pământ, mai ales într-o vreme în care medicina era aproape inexistentă,
tratamentele contra ciumei fiind exclusiv empirice. Tot în acea perioadă s-a
dezvoltat și cultul sfinților taumaturgi, dintre care se evidențiază Sfântul
Haralambie, care va fi ulterior reprezentat ca ținând ciuma, figurată zoomorf
sau antropomorf, legată cu un lanț.
Poate cel mai interesant capitol al lucrării, mai ales
sub raport cultural, este cel de-al treilea, denumit, Ceremonialul funerar. Priviri încrucișate, în care sunt surprinse o
serie de comentarii ale unor călători străini ce au tranzitat de-a lungul
timpului teritoriul țării noastre, despre maniera în care se desfășura la
români ceremonia înmormântării. Firește, reacțiile și mărturiile acestora
diferă de la caz la caz, dar în funcție de confesiunea creștină adoptată,
acestea pot fi grupate în două categorii mari de „priviri”. Astfel că, dacă
arhidiaconul sirian Paul de Alep, secretarul și însoțitorul Patriarhului
Macarie, ortodox fiind, privea cu admirație la toată suita de gesturi ce
însoțeau înmormântările confraților ortodocși români, oaspeții străini din sferele
catolice și protestante fie erau oripilați de sarabanda de superstiții și
obiceiuri non-cultice, cum ar fi plătirea bocitoarelor, fastul deosebit al
meselor de pomenire, sau punerea în sicriu a diverselor obiecte personale ale
defunctului, culminând cu bănuțul pentru plătirea vămilor văzduhului, fie
sfârșeau prin a-și râde în sinea lor de acest „neam de barbari”.
Și pentru ca privirile
încrucișate să se întâmple pe deplin, străinii primesc și o replică
cvasi-academică la toate mirările lor, din partea voievodului moldovean
Dimitrie Cantemir, care scrie în celebra sa lucrare, Descriptio Moldaviae, cu rol de popularizare a țării și culturii
moldave în ochii europenilor, inclusiv despre modul în care moartea este
percepută de către conaționalii săi.
Și prin lucrarea lui Cantemir se face și trecerea la
următoarea secțiune a lucrării, intitulată sugestiv, Discursuri literare, în care sunt așezate sub lupă și alte scrieri
în care este portretizată moartea, devenită între timp personaj literar, fie
ale cărturarilor români, fie ale celor străini. Printre lucrările analizate
amintim: Viiața lumii de Miron
Costin, prologul piesei de teatru, Erofili
a dramaturgului cretan, Ghiorghios Chortatzis, tălmăcit de Mitropolitul
Dosoftei, precum și lucrarea Plugarul și
moartea de Johannes von Tepl. De asemenea este pus în discuție și discursul
patristic al Sfinților Părinți Bisericești, al cărui rezumat s-a transformat în
timp în scrierea populară, Vămile
văzduhului, devenită un fel de Biblie a morții, în sensul că oamenii au
ajuns să pună foarte mare preț pe tot ceea ce stă scris în această lucrare mai
mult populară decât teologică.
Dar cum până nu foarte de mult, majoritatea trăitorilor
(și implicit muritorilor) de pe meleagurile acestei țări era analfabetă,
discursul despre moarte a îmbrăcat de timpuriu și haina potrivită pentru
puterea de înțelegere a neștiutorilor de carte, și anume reprezentarea
iconografică, moartea devenind aproape nelipsită din registrele picturale ale
bisericilor de lemn sau de zid din Țara Românească, dar și din celelalte
teritorii. Astfel, în cel de-al cincilea capitol al lucrării, intitulat, Chipurile Morții în iconografia din Țara
Românească, Cristina Bogdan ne prezintă sau mai curând ne descrie în
amănunt o serie de reprezentări picturale ale spectrului morții, care este
înfățișată atât ca un schelet sau ca un corp uman descărnat, cât și ca apariție
bestială, înfricoșătoare, având coarne sau copite de animal, dar niciodată nu
este despărțită de armele sale, fie că vorbim despre aproape omniprezenta
coasă, fie că facem cunoștință și cu restul arsenalului de răpire a vieții:
arcul cu săgeți, sulița, desaga sau pocalul cu otravă. De altfel, în cadrul
acestui capitol sunt incluse și o serie de reproduceri iconografice, restul
reprezentărilor cercetate fiind doar descrise în catalogul amintit mai sus,
dispus ca anexă a lucrării.
Următorul și totodată penultimul capitol al studiului,
denumit, Față-n față cu moartea.
Întâlniri, dialoguri, confruntări, ar putea fi considerat unul de întâlnire
dintre capitolele al patrulea și al cincilea, în sensul că accentul pică pe
întâlnirea dintre discursul livresc și cel pictural. Mai exact, sunt puse în
lumină o serie de registre iconografice inspirate din fabule, anecdote sau
lucrări serioase, culte sau populare, dar care s-au transmis inclusiv prin
intermediul tipăriturilor, care au în comun motivul întâlnirii dintre om și
moarte. Deliciul acestui capitol, și poate al întregii lucrări, îl reprezintă
faptul că mai mulți zugravi populari au ales să ilustreze pe pereții
bisericilor, fabula esopiană cunoscută sub numele de Bătrânul și Moartea, în care un bătrân care duce în spate o sarcină
de lemne, copleșit fiind de greutatea acesteia și implicit a vieții, cheamă
moartea să-l ia, spre a se elibera de chin, dar la vederea chipului cumplit al
acesteia, se răzgândește brusc și încearcă să o păcălească și pe moarte,
spunându-i că de fapt a chemat-o doar pentru a-i așeza mai bine lemnele pe
spinare.
Dar dacă în acest penultim capitol și-a făcut apariția și
umorul, în cel final, intitulat mai mult decât sugestiv și cu o nuanță de
ironie amară, Accidentele unui dispozitiv
de siguranță, revine tonul elegiac, dar nu din pricina temei centrale a
lucrării, ci din cauza faptului că, în absența unor politici optime care să
protejeze patrimoniul național al românilor, multe reprezentări iconografice
ale morții de pe zidurile bisericilor au fost, în zilele cele din urmă (și
folosesc această expresie atât la propriu cât și la figurat), fie deteriorate,
fie distruse, fie acoperite cu var, tencuială sau și mai trist, cu „icoane” din
plastic. În acest sens, Cristina Bogdan trage un puternic semnal de alarmă,
cerând implementarea neîntârziată a unor politici de patrimoniu care să
protejeze moștenirea culturală primită de la înaintași, pe care avem datoria morală de a o trece mai
departe urmașilor nostri, astfel încât să nu ni se piardă de tot identitatea
națională.
Deși dedicată exclusiv temei morții, lucrarea Cristinei
Bogdan nu este doar un tratat de tanatologie, ci datorită bogatelor ramificații
culturale și unul de antropologie și de etnografie. O lucrare nu doar bine
venită ci și necesară, mai cu seamă pentru că deschide o sumă de orizonturi noi
atât asupra temei morții cât și asupra psihologiei colective a omului în fața
necunoscutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu