Descântece, blesteme și alte ritualuri de iubire

 

Cronica volumului Migrația inocenței de Violeta Anciu

(Editura Tribuna, 2021)

 

Violeta Anciu a absolvit Facultatea de Științe Politice, a studiat egalitatea de șanse și de gen la Universitatea București și Universidad Autònoma de Barcelona. A debutat în anul 2009, în Revista Noastră, o publicație cu tradiție a Colegiului Național Unirea din Focșani. Au urmat colaborări la alte reviste din țară și străinătate, cum ar fi: URMUZ, Feed Back, iLiteratura.cz (Cehia), Dobrá Adresa (Cehia), Luceafărul, Familia, Tribuna, Actualitatea literară, Cenaclul de la Păltiniș, Antares, Vatra Veche, Pro Saeculum, Banchetul, Poesis, precum și prezențe în diverse antologii literare din România, India și Peru. Debutează editorial în anul 2015 cu volumul de versuri Amprente Urbane - Evoluția (Ed. Bookbreak). Au urmat: Alte mașini și-un fotograf amator (Ed. Grinta, 2017) și Migrația inocenței (Ed. Tribuna, 2021). Asupra celui din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Voi începe prin a spune că titlul volumului, Migrația inocenței, începe să capete sens și consistență încă de la primul poem, scris sub forma unui descântec sau a unui blestem, ceea ce plasează cumva întreaga construcție poetică în spectrul renunțării la acea puritate ancestrală a primei iubiri, la acea inocență proprie celor ce nu au cunoscut încă dezamăgirea și durerea din dragoste: „te strâng între coapsele mele/ mai bei puțin ca să mă poți iubi// să te ardă focul pământului/ să nu te stingă nici o apă/ atât să te chinuie orice suflare/ de n-o treci printre buzele mele// mă bei ca să mă poți iubi/ în orele dintre răsărit și amiază// somnul să șteargă fericirea// coapsele și buzele mele/ ți-au arătat brutal și grotesc/ cine ești/ pentru prima dată/ îmi beau sângele/ coapsele și buzele/ te mai iubesc o dată/ între răsărit și amiază”.

Chiar dacă următoarele poeme, cele ce alcătuiesc corpul propriu-zis al volumului nu mai au structura unor descântece sau a unor blesteme, ele păstrează totuși acea atmosferă încărcată, acea vibrație joasă, ce denotă trăirea unor sentimente din sfera suferinței din iubire: așteptare, frustrare, renunțare, dor, necesitate, vulnerabilitate. De altfel, această vulnerabilitate asumată este și cheia de boltă a volumului, Violeta Anciu alegând să își pună pe tapet durerile cele mai personale, realizând astfel un autoportret sufletesc din bucăți, iar când spun „din bucăți” am în vedere două sensuri ale expresiei: primul ar fi acela că fiecare poem poate fi socotit ca o bucată din acest amplu autoportret realizat în sistem puzzle, iar cel de-al doilea, că sufletul însuși pare rupt în zeci de bucăți: „azi sunt victima emoțiilor mele// noapte bună// despre mine despre tine// în seara asta luna arată/ ca o femeie încruntată// noapte bună/ noapte bună// deșeuri sentimentale și sticle goale// mă găsești întredeschisă/ cu ochii în tavan și fruntea obosită// dimineața ne inversează locurile/ trenul ăsta vine cu o liniște/ care nu se termină// tu înnoptează la mine”.

De asemenea noul volum de poeme al Violetei Anciu se remarcă și prin tendința acesteia de a esențializa, de a-și contrage fiecare mesaj, de a fi atentă la fiecare cuvânt pe care îl așterne pe pagină, astfel încât nimic să nu fie de prisos, ca și cum și-ar dori ca cititorul să nu aibă prea mult loc de a interpreta ceea ce ea are de transmis, deși în contrast cu această senzație, plasează în text suficiente figuri de stil încât să complice lucrurile în această direcție, a receptării critice. Astfel s-au născut câteva poeme ultra-scurte, de esență tare, impregnate întru câtva de atmosfera dao specifică liricii nipone (fără a fi însă haiku sau tanka), cum ar fi următoarele: „Pe podul palmei mele/ un domn își numără copiii/ sorbind singurătatea”; „un mut scrijelește/ copacul sub care doarme/ liniștea se bucură de el// înțelepciunea înflorește în mai”; „un pumn pătruns adânc în pămânr/ poate strânge inima lumii/ până degetele încep să o simtă”, „ridurile inimii/ cresc și animă/ o viață subterană/ neștiută”.  

De altfel, constanța cu care acest micro-poeme sunt plasate printre poemele ceva mai ample, pe care le voi numi metaforic „de o respirație întreagă”, poate crea impresia unor mantre ce se declamă în momentele cheie ale unui ritual magic, aproape vrăjitoresc, de dezvrăjire a sinelui, de deziluzionare, de lepădare de inocență, pentru a mă reîntoarce la titlul volumului. Paradoxal (sau nu), ideea de ritual apare explicit, deși metaforic, și în poemul ce închide volumul, singurul ce are o consistență ceva mai generoasă, și care nu este altceva decât un rezumat al întregului volum. Din rațiuni de dozaj, nu voi reda integral acest ultim poem, ci voi face o selecție de fragmente pe care le-am găsit ca fiind esențiale: „ne contorsionăm în ritualuri pe care nu le/ mai putem controla,/ perseverăm ca niște insecte îndreptându-/ se cu sete către prădător,/ alergăm orbiți unul spre celălalt doar/ pentru a simți cum/ ne izbim de realități diferite în același/ timp și spațiu/ (...)/ capitule. capitulează./ hai să plecăm! ai merge oriunde, fără să te întreb/ (...)/ înăuntrul tău înveți să compui și/ descompui/ joc sadic Lego cu participant unic fără/ voie/ compune-te și descompune-te/ compune și descompune la nesfârșit/ până piesele se fac atât de mici încât/ devin bucle, șiraguri, unghiuri/ (...)/ iau o gură de aer și o împart în trei/ o bucată mă hrănește, pe una o țin/ lângă ureche să aud cum șuieră vântul/ una o dau înapoi să aibă de respirat/ necredincioșii, bastarzii și cerșetorii/ recunoștința lor nedorită va pava/ un drum pe care-l voi recunoaște când/ nu va mai fi de recunoscut nici măcar/ a treia parte dintr-o gură de aer”.  

Volumul de poeme, Migrația inocenței, este dincolo de conținutul săi intrinsec și o dovadă a faptului că prin muncă și dăruire, în poezie se poate evolua considerabil. Dacă în volumul de debut, Amprente urbane, întâlneam o poetă nesigură, ce lăsa să curgă din sine toate ideile și trăirile, fără o cernere serioasă, manifestându-se în poezii lungi și pe alocuri greu de digerat, iar în Alte mașini și-un fotograf amator, opusul celei dintâi, ce își ținea în frâu fiecare trăire sau idee, avem în acest al treilea volum, o poetă matură, ce a reușit să ajungă la capacitatea de a doza optim fiecare element ce definește poezia, astfel încât să ofere cititorului exact atât cât este necesar pentru a înțelege mesajul transmis și totodată pentru a-i stârni acele stări și sentimente de care are nevoie pentru a se înțelege în primul rând pe sine însuși. Avem așadar de a face cu o poetă în toată puterea cuvântului și cu un volum de poezie numai bun de așezat pe raftul cu priorități.