Cronica romanului Ioșca
de Cristian Fulaș
(Editura Polirom, 2021)
Cristian Fulaș (născut în 1978), a absolvit Facultatea de
Litere, precum și studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în anul
2015 cu romanul Fâșii de rușine (Gestalt
Books, ediția a II-a, Polirom, 2018), pentru care primește Premiul Observator Cultural pentru debut,
Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, precum și Premiul revistei Accente.
În același an publică și cartea Jurnal de
debutant (Tracus Arte). Au urmat: romanul După plâns (Casa de editură Max Blecher & Gestalt Books, 2016,
ediția a II-a, Polirom, 2019), volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (Polirom, 2017), monografia Povestea lui Dosoftei (Editura Muzeelor
Literare Iași, 2018). Cea mai recentă apariție editorială a sa este romanul Ioșca, apărut anul acesta la editura
Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că acesta este cel mai amplu
roman semnat de Cristian Fulaș, și totodată cel mai complex atât din punct de
vedere al construcției narative, cât și al ramificațiilor culturale inserate în
text. Este de asemenea și cel mai liric dintre romanele sale, putând fi
considerat și un „nesfârșit” poem fluviu în proză. În mod aparent paradoxal,
personajele principale sunt descrise destul de sumar, dar acest fapt stă în
strânsă legătură cu decorul romanului, ce se oglindește și în actanții care îl
populează.
Pe scurt, acest decor este o vale, localizată undeva în
apropierea orașului Brașov, areal în care se construiește o cale ferată, ce nu
va fi niciodată terminată, în jurul căreia se va forma în timp, un adevărat sat
alcătuit din barăcile muncitorilor, sau mai bine spus, Valea, întrucât zona capătă
o anume individualitate, fiind percepută ca un loc aproape sacru, în care
timpul se derulează după alte coordonate, în care totul pare cumva rupt de
lume, în care totul se desfășoară după o filosofie de viață diferită. Deși
referințele la viața politică, mai exact, la comunism, sunt și ele prezente în roman, ele nu reușesc să
acapareze prim planul, rămânând undeva chiar în spatele decorului, tehnică prin
care autorul a vrut să amendeze cu siguranță perisabilitatea acestui fragment
din istoria noastră, în contrast cu veșnicia văii pe care o ilustrează. Din
acest punct de vedere valea lui Cristian Fulaș ar putea fi comparată cu
Străveacul Olgăi Tokarczuk, mai cu
seamă că în ambele construcții avem de a face cu un moment în care armonia de
nezdruncinat a locului este ruptă brusc, prin intervenția morții în cursul
paradisiac al lucrurilor.
Inflexibilitatea locului,
perpetua nemișcare a vieții de aici, este și cheia descrierii sumare a
personajelor, acestea fiind la rândul lor ființe statice din punct de vedere
interior, în viața cărora totul se desfășoară după un tipic doar de ele știut.
Astfel, personajul central al romanului, Ioșca, este prezentat doar ca un
bărbat tăcut, care spune tot ce are de spus mai mult prin intermediul
privirilor și al faptelor. Tace și face ceea ce știe că trebuie făcut. Despre
viața lui de dinaintea sosirii pe vale, aflăm doar că a trăit experiența
frontului din Rusia, a fost luat prizonier și că a ucis un alt bărbat, fiind
însă în legitimă apărare. Însă o dată cu apariția Ilonei în viața lui și cu
stabilirea sa pe vale, existența sa se va rezuma la doar două coordonate:
iubirea și munca, pe ambele învăluindu-le în tăcerea sa impenetrabilă. La
rândul său, Ilona trăiește același scenariu: înainte de întâlnirea cu Ioșca,
duce o viață destul de tumultoasă, trecând drept o femeie ușoară, în fond nefăcând
altceva decât să încerce să umple, prin sex, un gol interior ce părea să nu
aibă fund, dar după prima noapte de dragoste cu Ioșca, viața sa nu va mai
cunoaște decât două realități: dragostea pentru acesta, de la care se
împărtășește de aceeași tăcere, și mai apoi moartea, precedată de o suferință cumplită.
De altfel, boala sa este și factorul care rupe magia sacră a văii, fisura prin
care pătrunde moartea și odată cu ea, suferința, timpul liniar, istoria.
Celelalte personaje
marcante: maistrul Vasile, preotul, doctorul de la spitalul de nebuni care se
construiește pe vale și Ileana, bucătăreasa șantierului, întregesc tabloul
nemișcării, în pofida faptului că spre deosebire de Ioșca și Ilona, ei sunt și
mai vorbăreți și mai dinamici. Totodată, prin intermediul acestora romanul
capătă și acea complexitate despre care vorbeam mai sus, discuțiile dintre
preot și doctor oferind o veritabilă stenogramă a conflictului perpetuu dintre
religie și știință, dintre credință și rațiune, dintre teologie și psihologie,
conflict care, cel puțin pentru cele două personaje își află o la fel de
perpetuă rezolvare în miracolul prieteniei.
Dincolo de referințele
culturale, Ioșca rămâne un veritabil
roman de dragoste, cu puternice inserții erotice, unul ce poate fi cu ușurință
plasat, atât prin prisma intensității sentimentelor personajelor, cât și prin
aceea a lirismului, în imediata vecinătate a Zenobiei lui Gellu Naum.
În încheiere voi reda un fragment, sper eu, edificator
pentru a ilustra atmosfera generală a romanului: „Trecuseră doi ani și ceva de
la ziua când Ilona venise pe vale, doi ani ca o binecuvântare, pe care Ioșca
nu-i simțise ca timp, ci mai degrabă ca pe o ieșire din acesta, o eternă
scufundare într-o spirală a fericirii. Uitaseră amândoi cuvântul „suferință” și fiecare zi, în monotonia și
lipsa ei de întâmplări, nu era decât un motiv pentru a trăi mai departe și a
zâmbi. Nu-și spuneau mare lucru, niciodată vorbele între ei nu fuseseră de mare
însemnătate, dar în privirile și în zâmbetele lor erau mai multe cuvinte decât s-ar
fi putut spune dacă niciodată toți oamenii din lume nu s-ar fi oprit din vorbit”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu