Dragostea în valea umbrei morții

 

Cronica romanului Ioșca de Cristian Fulaș

(Editura Polirom, 2021)

 

Cristian Fulaș (născut în 1978), a absolvit Facultatea de Litere, precum și studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine (Gestalt Books, ediția a II-a, Polirom, 2018), pentru care primește Premiul Observator Cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, precum și Premiul revistei Accente. În același an publică și cartea Jurnal de debutant (Tracus Arte). Au urmat: romanul După plâns (Casa de editură Max Blecher & Gestalt Books, 2016, ediția a II-a, Polirom, 2019), volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (Polirom, 2017), monografia Povestea lui Dosoftei (Editura Muzeelor Literare Iași, 2018). Cea mai recentă apariție editorială a sa este romanul Ioșca, apărut anul acesta la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că acesta este cel mai amplu roman semnat de Cristian Fulaș, și totodată cel mai complex atât din punct de vedere al construcției narative, cât și al ramificațiilor culturale inserate în text. Este de asemenea și cel mai liric dintre romanele sale, putând fi considerat și un „nesfârșit” poem fluviu în proză. În mod aparent paradoxal, personajele principale sunt descrise destul de sumar, dar acest fapt stă în strânsă legătură cu decorul romanului, ce se oglindește și în actanții care îl populează.  

Pe scurt, acest decor este o vale, localizată undeva în apropierea orașului Brașov, areal în care se construiește o cale ferată, ce nu va fi niciodată terminată, în jurul căreia se va forma în timp, un adevărat sat alcătuit din barăcile muncitorilor, sau mai bine spus, Valea, întrucât zona capătă o anume individualitate, fiind percepută ca un loc aproape sacru, în care timpul se derulează după alte coordonate, în care totul pare cumva rupt de lume, în care totul se desfășoară după o filosofie de viață diferită. Deși referințele la viața politică, mai exact, la comunism, sunt  și ele prezente în roman, ele nu reușesc să acapareze prim planul, rămânând undeva chiar în spatele decorului, tehnică prin care autorul a vrut să amendeze cu siguranță perisabilitatea acestui fragment din istoria noastră, în contrast cu veșnicia văii pe care o ilustrează. Din acest punct de vedere valea lui Cristian Fulaș ar putea fi comparată cu Străveacul Olgăi Tokarczuk, mai cu seamă că în ambele construcții avem de a face cu un moment în care armonia de nezdruncinat a locului este ruptă brusc, prin intervenția morții în cursul paradisiac al lucrurilor.

Inflexibilitatea locului, perpetua nemișcare a vieții de aici, este și cheia descrierii sumare a personajelor, acestea fiind la rândul lor ființe statice din punct de vedere interior, în viața cărora totul se desfășoară după un tipic doar de ele știut. Astfel, personajul central al romanului, Ioșca, este prezentat doar ca un bărbat tăcut, care spune tot ce are de spus mai mult prin intermediul privirilor și al faptelor. Tace și face ceea ce știe că trebuie făcut. Despre viața lui de dinaintea sosirii pe vale, aflăm doar că a trăit experiența frontului din Rusia, a fost luat prizonier și că a ucis un alt bărbat, fiind însă în legitimă apărare. Însă o dată cu apariția Ilonei în viața lui și cu stabilirea sa pe vale, existența sa se va rezuma la doar două coordonate: iubirea și munca, pe ambele învăluindu-le în tăcerea sa impenetrabilă. La rândul său, Ilona trăiește același scenariu: înainte de întâlnirea cu Ioșca, duce o viață destul de tumultoasă, trecând drept o femeie ușoară, în fond nefăcând altceva decât să încerce să umple, prin sex, un gol interior ce părea să nu aibă fund, dar după prima noapte de dragoste cu Ioșca, viața sa nu va mai cunoaște decât două realități: dragostea pentru acesta, de la care se împărtășește de aceeași tăcere, și mai apoi moartea, precedată de o suferință cumplită. De altfel, boala sa este și factorul care rupe magia sacră a văii, fisura prin care pătrunde moartea și odată cu ea, suferința, timpul liniar, istoria.

Celelalte personaje marcante: maistrul Vasile, preotul, doctorul de la spitalul de nebuni care se construiește pe vale și Ileana, bucătăreasa șantierului, întregesc tabloul nemișcării, în pofida faptului că spre deosebire de Ioșca și Ilona, ei sunt și mai vorbăreți și mai dinamici. Totodată, prin intermediul acestora romanul capătă și acea complexitate despre care vorbeam mai sus, discuțiile dintre preot și doctor oferind o veritabilă stenogramă a conflictului perpetuu dintre religie și știință, dintre credință și rațiune, dintre teologie și psihologie, conflict care, cel puțin pentru cele două personaje își află o la fel de perpetuă rezolvare în miracolul prieteniei.

Dincolo de referințele culturale, Ioșca rămâne un veritabil roman de dragoste, cu puternice inserții erotice, unul ce poate fi cu ușurință plasat, atât prin prisma intensității sentimentelor personajelor, cât și prin aceea a lirismului, în imediata vecinătate a Zenobiei lui Gellu Naum.  

În încheiere voi reda un fragment, sper eu, edificator pentru a ilustra atmosfera generală a romanului: „Trecuseră doi ani și ceva de la ziua când Ilona venise pe vale, doi ani ca o binecuvântare, pe care Ioșca nu-i simțise ca timp, ci mai degrabă ca pe o ieșire din acesta, o eternă scufundare într-o spirală a fericirii. Uitaseră amândoi cuvântul „suferință” și fiecare zi, în monotonia și lipsa ei de întâmplări, nu era decât un motiv pentru a trăi mai departe și a zâmbi. Nu-și spuneau mare lucru, niciodată vorbele între ei nu fuseseră de mare însemnătate, dar în privirile și în zâmbetele lor erau mai multe cuvinte decât s-ar fi putut spune dacă niciodată toți oamenii din lume nu s-ar fi oprit din vorbit”.