„Am vrut să ucid femeia din mine”

 

Cronica volumului Kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos

de Andrada Yunusoglu

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Andrada Yunusoglu (născută în 1996) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, a unui master de profil și în prezent este doctorandă a Facultății de Litere din București. A publicat poezie și cronici literare în platforme online precum: Revista de Povestiri, Prăvălia Culturală, Opt Motive sau Citește-mă!/ Kooperativa poetică. Frecventează atelierele Mornin’ Poets și este prezentă cu poeme în Doppelganger: Antologia Mornin’ Poets (frACTalia, 2021), precum și în Biblioteca Brautigan (CDPL, 2021). Tot în anul 2021 îi apare și volumul de debut, Kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, apărut la Casa de pariuri literare, în nou înființata colecție, Mornin’ Poets. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul este structurat pe trei secțiuni foarte bine închegate din punct de vedere tematic, fiind totodată cât se poate de sudate între ele prin tehnica discursului poetic, străjuite de două poeme independente, ce ar putea fi considerate un prolog și un epilog.

Poemul-prolog, construit în jurul lait motivului socratic „știu că nu știu”, este practic o introducere în lumea interioară a poetei, familiarizând cititorul cu modul în care aceasta se raportează la propria sa persoană: fără încredere în sine, mânată de un spirit nociv de sacrificiu de sine, împăcată cu o iminentă decădere totală: „și alții vor pune pariu pe ce va rămâne din mine// nu știu dacă e mai ușor să-ți imaginezi omul lipsit de orice importanță/ sau să ți-o oferi ție pe toată// nu știu nimic despre moarte sau evoluție nu știu care e următoarea etapă/ cormul meu carcasă bună de parazitat utilitatea ei să țină alte ființe în viață// un sac de organe și oase la un moment dat se va prăbuși/ acum știu că asta e singura mea importanță”. Firește că acest poem are ca ecou întrebarea: cum a ajuns tânăra poetă la această stare a lucrurilor. Iar răspunsul va fi oferit, în parte, de corpul de bază al volumului, de poemele din cele trei cicluri despre am vorbit mai sus.

Primul dintre aceste cicluri poetice, având ca motto versul, With the purest intentions I plant my love in you (Dillon, Kind), reunește o serie de poeme dedicate oamenilor dragi, în special membrilor familiei, față de care poeta își arată astfel dragostea și recunoștința, dar și poeme scrise în memoria unor oameni dragi pierduți mult prea devreme, fapt pentru care atmosfera predominantă în această secțiune este una apăsătoare, dominată de tristețe, melancolie, dar și de o oarecare resemnare, ce vine cumva natural în baza credinței poetei în kismet, termen de origine turcă ce definește cumva ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că sunt predestinate de Allah: „Özlem/ m-am gândit/ la tine/ n-am aprins lumina/ în casa noastră/ nimeni/ nu îți rostește numele”; „Ozana, am visat că/ a murit tata./ înmormântarea lui,/ Ozana./ l-au coborât în pământ în giulgiu/ eu l-am coborât/ cu mâinile mele/ cu spatele meu/ oasele mele și oasele lui/ eu i-am săpat groapa/ pământul sub unghii./ i-am murdărit giulgiul,/ Ozana,/ cu mâinile mele/ pe tot corpul lui./ tatăl meu, Ozana,/ nu mănâncă colivă,/ dar toți s-au îndopat din a lui/ în numele tatălui și a fiului/ și-al Tatălui Meu,/ spune-mi, Ozana, cu spatele meu/ cu mâinile mele/ cu unghiile rupte și negre/ de ce l-am îngropat tocmai eu?”.

Secțiunea mediană a volumului, al cărui motto este: Artificial ghost with no perception (Joji, Modus), surprinde lupta poetei cu ea însăși, atât cu corpul său, care a avut multe de suferit, cât și cu psihicul său, care a fost centrul tuturor întrebărilor existențiale, luptă pe care se pare că, cel puțin în parte, aceasta a reușit să o câștige, sau cel puțin să obțină un armistițiu temporal cu sine însăși: „duba măcelarului și carcasele goale/ care se mișcă o dată cu timpul// toate întrebările să fie când/ și nu ce// sub un neon orbitor ne așezăm/ turcește ne invităm unul pe altul la ceai// uite îți zic de crime politice și ce culoare/ avea sângele uscat de pe pereții secției// mirosul de praf de pușcă și frânghia înfășurată/ în jurul gâtului când viața mea atârnă/ pe marginea scaunului lovesc cu toată/ puterea întreabă-mă acum cine sunt// cine sunt eu cine sunt/ acum sunt în sfârșit liberă”.

            Paroxismul durerii trupești și sufletești este însă atins abia în cea de-a treia secțiune a volumului, cea pecetluită de motto-ul: I’m your trophy, make my nose bleed, now you own me (Pussy Riot, Police State), în care poeta relatează o serie de evenimente terifiante prin care a trecut, și care s-au soldat cu traume foarte puternice pe care aceasta le-a îndurat doar pentru că este o femeie rebelă, nesupusă, într-o societate în care femeia este în continuată privată de multe drepturi li libertăți umane: „când m-au întrebat/ dacă sunt fată sau băiat/ nu am știut să le răspund/ am vrut să ucid femeia din mine/ s-o apăr de lume/ corpul ei fragil/ firav/ nu am vrut să-l car/ am învățat să-mi fie rușine/ că am sâni/ că am dorințe/ că am iubit și fete/ am vrut să ucid femeia/ fragilă/ am vrut s-o ascund/ s-o păstrez/ am îmbrăcat-o în haine largi/ să nu-mi arăt formele/ că e rușine/ să nu eman prea multă/ încredere/ că intimidez/ să fiu o fată bună/ să fiu feminină/ să nu fumez pe stradă/ să nu țip să nu mă iau la ceartă/ să zic da și atunci când vreau să zic nu/ să nu te pun cumva într-o poziție inconfortabilă/ să nu vorbesc de ciclu/ tampoane sex avort/ să vreau să fiu soție/ mamă să am grijă de copii/ să nu cumva să par acră/ înfiptă/ atât de acidă/ femeia mea/ nu e fragilă/ când mă uit la ea/ nu mi-e rușine nu mi-e frică/ ea mă ridică când sunt la pământ/ ea mă cară/ mă uit în oglindă și-mi zic/ că eu sunt ea/ și nu mi-e frică/ nu mi-e rușine/ nu mă ascund nu sunt o fată bună/ nu sunt fragilă/ nu sunt firavă/ sunt încă aici/ pissed prissed and polished/ I’ll be damned if I’m compliant!”.  

Firește, s-ar putea vorbi mult despre feminism pornind de la acest volum de debut al Andradei Yunusoglu și cu atât mai mult de la acest ultim ciclu poetic. Eu însă spun că aici nu este vorba neapărat de feminism, sau cel puțin nu în sensul în care este prezent el astăzi în societatea și cultura românească, fapt ce poate fi probat de poemul-epilog pe care vă las să îl descoperiți singuri. Discursul acesteia, din care izvorăște în primul rând un grad ridicat de autenticitate și asumare, nu reclamă nimic altceva decât ștergerea cutumelor culturale din țările ce surclasează femeia în fața bărbatului, și o așezare firească pe calapodul egalității de gen.

Dincolo de aceasta, ceea ce surprinde în poemele Andradei Yunusoglu este o maturitate exemplară, ce se reflectă atât în maniera construcției textelor, cărora nu li se poate reproșa niciun fel de derapaj estetic, cât mai ales în ceea ce privește discursul poetic în sine, perfect livrat, lipsit de orice formă de patetism sau de exhibiționism, calități ce vin, în mod firesc, pe filiera unei asumări totale atât a evenimentelor trăite ce au generat poezia, cât și a deciziei de a împărtăși sub formă de literatură aceste evenimente.

Astfel, putem vorbi despre o voce deosebit de puternică, ce se impune în mod spectaculos încă de la debut. Andrada Yunusoglu - un nume de urmărit, o poetă ce promite, nu o confirmare ulterioară, nemaifiind cazul, ci noi producții literare cel puțin inedite.