Dostoievski - 200 de ani de la naștere

 

Filosofia lui Dostoievski

de Nikolai Berdiaev

(Editura Institutul European, Iași, 1992)

 

Feodor Mihailovici Dostoievski este fără doar și poate unul dintre cei mai citiți autori din întreaga lume. Dar oare toți acei care îl citesc, reușesc să îl și înțeleagă în profunzime? Pentru că Dostoievski nu este un scriitor de literatură ușoară. Și nimic din ceea ce a scris nu a scris doar spre desfătarea de moment a cititorului, spre relaxarea lui, ci spre îmbogățirea lui sufletească și spirituală. Eseul lui Nikolai Berdiaev, unul dintre cei mai străluciți intelectuali ruși de la începutul secolului XX, intitulat ”Filosofia lui Dostoievski”, este un veritabil ghid pentru parcurgerea cu folos a operei lui Dostoievski, și mai ales pentru pătrunderea în gândirea acestuia.

N. Berdiaev își începe studiul, schițând Profilul spiritual dostoievskian. În acest prim capitol, autorul își propune să-l introducă pe cititor în lumea ideilor marelui scriitor rus, trasând doar coordonatele de bază ale dialecticii acestuia. În primul rând, autorul acestui eseu ne prezintă relația geniului rus cu însăși lumea ideilor, fără de care inclusiv expunerile sale cu privire la principiile dostoievskiene ar rămâne greu de înțele: ”Ideile trăiesc la el o viață organică, au soarta lor inevitabil umană, iar această viață este dinamică, nu are nimic static, nu este pasivă, osificată. Dostoievski studiază procesele dinamice în viața ideilor. În creația sa se înalță vârtejul de foc al ideilor care curge șuvoi. Ideile reci nu există și nici nu-l interesează. La Dostoievski există ceva din spiritul lui Heraclit. Totul este incendiar, dinamic, totul este în mișcare, în contradicție și luptă. Ideile sale nu sunt categorii înghețate, statice, ci torente pârjolitoare. Toate sunt legate de destinul omului, de destinul lumii și al lui Dumnezeu. Ideile determină destinul, ele sunt adânc ontologice, existențiale, energetice și dinamice”. Așadar, avem de a face cu o nouă abordare, originală și unică a ideilor. Aici, ideile nu sunt categorii ca la Aristotel, și nici esențe primare, ca la Platon. Aici, ideile au propria lor viață, propriul lor destin pe care și-l dezvoltă singure, în virtutea propriei lor dinamici. Așa cum am văzut mai sus, principalele idei de care este preocupat Dostoievski, sunt destinul omului, al lumii și al lui Dumnezeu. Dar, ceea ce trebuie avut în vedere, este faptul că cele trei ”destine” nu sunt niciodată analizate separat, ci întotdeauna în relație de întrepătrundere reciprocă. Faptul este foarte pregnant mai ales în ceea ce privește relația om – Dumnezeu. Mai exact, Dostoievski nu poate vedea omul altfel decât în relație cu divinitatea, și cu atât mai mult cu Hristos, Dumnezeu-Omul: ”Dostoievski redă credința în om, în adâncimile umanului. Acesta renaște când crede în Dumnezeu. Credința în om înseamnă credința  în Hristos, în Dumnezeu- Omul”. Ceea ce este cu adevărat de remarcat la modul în care Dostoievski vede și simte relația om-divinitate, este faptul că omul se dovedește a fi canalul prin care este cunoscut Dumnezeu în lume: ”În om și nu dincolo de om se recunoaște Dumnezeu. De aceea, Dostoievski poate fi recunoscut ca un spirit imanent în sensul cel mai adânc al acestui cuvânt. El dezvăluie pe Hristos în adâncul omului, în suferință și libertate”. Așadar, în gândirea geniului rus, între Dumnezeu și om se stabilesc relații de reciprocitate. Mai mult, el s-a dovedit a fi un mare susținător al omului, dar nu în sensul umanismului ce-l punea pe om în centrul lumii, ci în sensul pur creștin, ce-l prezintă pe om ca purtător în lume al chipului lui Dumnezeu.

Pentru a înțelege mai bine concepția dostoievskiană asupra omului, vom analiza cel de-al doilea capitol al studiului lui N. Berdiaev, intitulat simplu Omul. Din capul locului, trebuie avut în vedere că ”omul” la care face referire marele autor rus, nu este unul desprins din tratatele despre starea primordială a omului, nu este un om paradisiac, ci un tumult de trăiri adeseori antagonice: ”Toată creația lui Dostoievski este axată pe reprezentarea omului și a destinului său, reprezentare dusă până la înfruntarea lui Dumnezeu, dar care își găsește rezolvarea prin încredințarea destinului Omulu către Dumnezeu – Omul - Hristos”. Vedem aici tema omului care se revoltă împotriva divinității, tema lui Iacob, cel ce se luptă cu îngerul doar pentru a-și descoperi menirea în planul lui Dumnezeu. Cele două coordonate pe care este analizat destinul omului sunt voința de sine și libertatea. Aparent unul și același lucru, în dialectica dostoievskiană, și nu numai, cele două principii se dovedesc a fi diametral opuse, iar orientarea omului către oricare dintre ele îl va duce inevitabil într-un punct ultim, fie spre damnarea finală, fie spre mântuire: ”El va conduce omul pe căile mai îndepărtate ale voinței de sine și revoltei, ca să descopere că în arbitrar se distinge libertatea iar în revoltă este negat însuși omul. Drumul libertății duce fie către Omul – divinitate, iar pe acest drum omul își găsește sfârșitul, fie către Divino – umanitate, iar pe această cale își găsește mântuirea și confirmarea finală a adevăratului său chip”. Am văzut aici și o altă structură antagonică: Omul – Dumnezeu și Dumnezeul – Om. Asupra acestui binom, vom reveni ceva mai târziu, întrucât Berdiaev reia tema aceasta, spre a o dezvolta, spre finalul lucrării sale.

În cele ce urmează, ne vom apleca asupra concepției lui Dostoievski despre libertate, acestui principiu fiindu-i dedicat cel de-al treilea capitol al lucrării lui N. Berdiaev. În ceea ce privește problematica libertății, Dostoievski se dovedește cu prisosință a fi un demn urmaș al scriitorilor bisericești, adoptând și exploatând până în adâncuri concepția despre libertate trasată de aceștia. În studiul său, Berdiaev îl pune pe marele rus în legătură cu Fericitul Augustin, considerând că cel dintâi s-ar fi inspirat din scrierile celui de-al doilea. Ceea ce nu este greșit. Însă tema aceasta a fost cu mult mai frumos nuanțată de sfinții capadocieni, și cu precădere de Sfântul Grigorie de Nyssa. Mai exact, este vorba despre distincția între libertatea ca liber arbitru, acea capacitate de a alege între bine și rău și libertatea înțeleasă ca predispoziție spre bine, spre Dumnezeu, libertate pe care omul o va fi pierdut prin căderea sa în păcat, dar pe care a restaurat-o Hristos prin Jerta Sa de pe Cruce: ”Este clar că nu există o libertate, ci două: prima și ultima, libertatea opțiunii binelui și răului și libertatea întru bine, altfel spus, libertatea irațională și libertatea întru rațiune. Cuvintele evanghelice: cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi țin de a doua libertate, libertataea întru Hristos. Când spunem că omul trebuie să se elibereze de stihiile interioare, de puterea patimilor, trebuie să ănceteze să mai fie robul sinelui și al mediului înconjurător, avem de a face cu a doua libertate”. Dar deși Dostoievki se arată a fi un susținător fără tăgadă al celei de a doua libertăți, cea în Hristos, totuși eroii săi se dovedesc a fi aproape în unanimitate,  cu mici excepții la Alioșa și Mîșkin, tributari celei dintâi. În afara celor două personaje și bineînțeles, a bătrânului stareț Zosima, toți ceilalți par a nici nu intui varianta unei libertăți întru bine. Dar acest fapt nu trebuie să inducă în eroare, pentru că, așa cum și Sfânta Scriptură atestă, în Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah: ”Cel neispitit și neîncercat, nu este vrednic de nimic”, tot așa și ”Ideea lui Dostoievski a fost că fără libertate, păcat și rău, fără încercările libertății, nu se poate instaura armonia universală. El s-a ridicat împotriva oricărei armoniii forțate, fie aceasta catolică, teocratică sau socialistă. Libertatea omului nu se poate instaura într-o ordine coercitivă, ca un dar al ordinii. Libertatea omului trebuie să preîntâmpine o astfel de ordine și armonie”. Așadar, doar prin practicarea responsabilă a primei libertăți, omul poate ajunge la cea de-a doua. Hristos se oferă libertății celei dintâi a omului, iar acesta trebuie să-l primească liber pe Hristos și prin El să acceadă la cea de-a doua libertate, cea mântuitoare.

Cel de-al patrulea capitol al lucrării sale, Berdiaev îl dedică problematicii răului și a crimei, așa cum reiese aceasta din operele lui Dostoievki. Dintru început trebuie să ne amintim că cea dintâi dintre libertățile despre care am vorbit mai sus, se definește ca fiind capacitatea omului de a alege între bine și rău. Așadar, răul este, inevitabil, un rod al acestei libertăți, al liberului arbitru. Dostoievski pare a se fi împăcat în sinea sa cu acest ”copil al libertății”. Dar numai în aparență, întrucât el este conștient că atâta timp cât omul va rămâne sub imperiul ”libertății lui Adam”, inevitabil va săvârși răul. Grija geniului rus este însă cu totul alta: ca nu cumva, cineva să nege valoarea și, în ultimă instanță, realitatea ”libertății lui Hristos”, din cauza existenței răului. Tocmai de aceea, el va bate monedă pe ideea necesității existenței răului, ca o dovadă de netăgăduit a existenței libertății: ”Libertatea este irațională și de aceea ea poate crea binele, dar și răul. A refuza însă libertatea, pe baza faptului că poate da naștere răului, înseamnă a genera un rău și mai mare. Căci doar binele liber înseamnă bine, constrângerea și robia, care ispitesc pe virtuoși, constituie răul antihristic”. Așadar, avem de a face cu o concepție lucidă despre rău. Dostoievski, iubind libertatea omului, îi iartă acestuia răul. Dar mai mult decât atât, îl învață pe om și calea spre iertarea lui Dumnezeu. Aceasta este calea suferinței și a ispășirii, calea întoarcerii la Hristos, Cel ce a biruit răul, Cel ce a adus mântuirea ca pe o restabilire a libertății.

Un fapt cu totul aparte, și poate unic la Dostoievski este concepția acestuia despre dedublare, concepție ce stă în strânsă legătură cu aceea despre libertate și cu cea despre rău, privit ca rod al libertății: ”Calea libertății a dus omul pe căile răului. Aceeși cale a răului împarte pe om în două”. Dostoievski este un maestru genial în înfățișarea dedublării. Face descoperiri uluitoare în materie de psihologie și psihiatrie. A descoperit mai multe și mai devreme decât oamenii de știință. Libertatea nemărginită și deșartă, care se preschimbă în liber arbitru, răufăcătoare și atee, nu poate înfăptui actul opțiunii, ea se desface în părți opuse. De aceea omul se dedublează, iau naștere două euri, personalitatea se scindează. Raskolnikov, Stavroghin, Versilov, Ivan Karamazov, sunt scindați, dedublați. Și-au pierdut integritatea personalității, duc o viață dublă. La hotarul dedublării se poate disocia și personifica un alt eu al omului, răul său interior, diavolul”. Așadar, după cum se vede, trăirea în mrejele sau mai bine spus în virtutea inerției libertății celei iraționale, duce inevitabil la dedublare, care este calea cea mai facilă, prin care răul, și încă răul suprem, diavolul, își fac apariția în viața omului, fapt ce nu poate scăpa fără urmări dintre cele mai dezastruase. Însă, cum nimic nu este sortit definitiv pieirii, și în acest caz, Dostoievski lasă omului portița de salvare deschisă. Iar această portiță este Hristos, și cu atât mai mult, opțiunea liberă și definitivă a omului către sursa mântuirii sale.

Din păcate, așa cum se va vedea în cele ce urmează, de virusul dedublării nu scapă nici cea mai nobilă dintre trăiri, și anume iubirea. Căci despre iubirea în concepția dostoievskiană tratează N. Berdiaev în cel de-al cincilea capitol al lucrării sale. În mod cu totul neobișnuit, în literatura lui Dostoievski nu întâlnim deloc acea iubire sensibilă, gingașă, ce a umplut apusul de eroi de legendă, precum Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Dante și Beatrice. Poate că genul acesta de iubire să fi fost prea ”soft” pentru spiritul mereu aprins al geniului rus? Pentru tendința lui spre revoltă, spre suferință, spre sondarea adâncimilor obscure ale pshicului uman? Sau aceasta se întâmplă doar pentru că în concepția sa, inclusiv iubirea trebuia să treacă prin ”furcile caudine” ale libertății celei iraționale? Având în vedere că la baza gândirii dostoievskiene stă concepția acestuia despre om și despre libertate, este cumva firesc ca lucrurile să se petreacă astfel. Berdiaev deschide ”cutia pandorei” a iubirii dostoievskiene, avertizându-ne că: ”Erosul la Dostoievski este exclusiv dionisiac, împătimește individul. Calea omului dostoievskian este pardosită cu suferințe. Iubirea este o erupție vulcanică, o explozie înfricoșată a firii pasionale. Această iubire nu cunoaște lege, nici forme. Prin intermediul ei se întrevede adâncul firii umane. După ce arde pasionat, erosul îngheață brusc. Cel care a iubit, nu se mai revarsă inform, devine un vulcan stins”.  

Ar fi o eroare să considerăm că Dostoievski a fost un dușman al iubirii domestice, familiale. Dar metoda sa de lucru, bazată pe antinomii și anti-exemple, face ca accentul să cadă pe formele ne-canonice și ne-autentice ale iubirii. Arătând efectele negative ale anti-iubirii, acesta nu face altceva decât să-l îndrume pe om, subtil, spre adevărata iubire, cea izvorâtă din inima curată a celui ce pune mai presus de sine dragostea pentru celălalt. Astfel se face că, în operele sale, eroii nu reușesc niciodată să realizeze iubirea autentică. Și aceasta deoarece, actanții dostoievskieni, fiind întotdeauna simboluri ale diverselor tipologii rusești, vor acționa conform antitezei amendate într-un capitol anterior, fie apocaliptic, fie nihilist. Tocmai de aceea, Dostoievski va bate monedă pe două forme de manifestare ale anti-iubirii, ambele purtătoare ale virusului dedublării; două forme aparent antagonice, dar legate tainic de o subtilitate a subconștientului colectiv: iubirea izvorâtă din compasiune și iubirea ce erupe din voluptate: ”Iubirea – voluptate și iubirea – compătimire, neștiutoare într-ale măsurii, nesubordonate niciunei instanțe, ard la fel de intens, iar omul se preface în scrum. În însuși adâncul compătimirii, Dostoievski descoperă o voluptate originară. Pasiunea omului nedesăvârșit, dedublat, se transformă în extaz, în furie frenetică, astfel încât nu se poate birui dedublarea, sfâșierea interioară. Voluptatea nemărginită, compătimirea absolută nu sunt compatibile cu cel care iubește. Omul rămâne singur, redat sieși de propriile-i patimi polare, epuizat de propriile sale forțe”. Așadar, voluptatea și compătimirea au în comun faptul că cel ce le trăiește este incapabil de a se contopi cu celălalt, întrucât intră în iubire cu un supra-ego, fapt ce-l face impropriu de a se împărtăși cu iubirea celuilalt. Și aceasta, deoarece: ”pentru păstrarea libertății și a personalității, este necesară smerenia în fața celor aflate mai sus de propriul eu”. Pentru ca iubirea să fie autentică, să se împlinească, trebuie ca cel ce iubește să fie în primul rând liber față de sine însuși, să se bucure de libertatea cea întru Hristos. Dacă nu va fi liber față de sine, omul se va auto-condamna la dedublare, la scindare, la extaz, la foc ce se va metamorfoza în gheață.

În capitolul al VI-lea al lucrării sale, Nikolai Berdiaev abordează tema revoluției și a socialismului, în opera lui Dostoievski. Iar fraza ce sistematizează cel mai coerent concepția dostoievskiană asupra revoluției este următoarea: ”Revoluția spiritului neagă în genere spiritul revoluției”. În această frază, autorul surprinde chintesența gândirii geniului rus, ce consideră că singura revoluție autentică este cea a spiritului, constând în înnoirea sufletului și a minții cu Adevărul – Hristos, prin care omul realizează că este creat după chipul lui Dumnezeu, menit să ajungă la comuniunea harică cu Dumnezeu – omul. De cealaltă parte, oricare dintre revoluțiile ”istorice”, se fundamentează pe revoltă, care izvorăște din arbitraritate, ceea ce nu este nimic altceva decât antiteza adevăratei libertăți. Iar așa cum am văzut și până acum, omul revoltat este de fapt un om dedublat, un om lipsit de smerenie, un om ce lasă poarta sufletului deschisă doar pentru Antihrist nu și pentru Hristos.

În ceea ce privește socialismul, Dostoievski se dovedește a fi primul care înțelege că, natura acestuia nu este una socială în sensul real al termenului, ci mai degrabă el se fundamentează pe o gândire religioasă, nefiind nimic altceva decât religia lui Antihrist: ”Temeiul interior al socialismului îl constituie necredința în Dumnezeu, în nemurire și în libertatea spiritului uman. De aceea, religia socialismului acceptă toate cele trei ispite refuzate de Hristos în pustie. Socialismul acceptă ispita transformării pietrelor în pâine, ispita miracolului social, ispita împărăției acestei lumi. Religia socialismului nu e aceea a fiilor liberi ai lui Dumnezeu, ea se dezice de primatul spiritual al omului, este o religie a robilor necesității”.

Ca un fapt cu totul extraordinar, în acest capitol, Berdiaev dă dovadă de luciditate și curaj și amendează o concepție exagerată a lui Dostoievski, și anume ideea acestuia conform căreia catolicismul nu este altceva decât o altă formă de socialism, bazată pe faptul că instituția papală, ar urmări, asemenea socialismului, o edificare coercitivă a împărăției pământești, precum și pe ideea că romano-catolicismul ar nega libertatea conștiinței umane. Berdiaev atrage atenția asupra faptului că: ”Nu sepoate identifica lumea catolică, neobișnuită de bogată și diversă, cu ispitele și devierile ideii teocratice papale. Catolicismul înseamnă și sfântul Francisc, alți mari sfinți și mistici, o ideație religioasă complexă, o viață creștină autentică”. Mai mult decât atât, acesta nu precupețește niciun efort în a amenda inclusiv devierile ideii cezaro-bizantine din câmpul ortodoxiei, ce nu au diferit prea mult de cele papale. Se observă aici gândirea complexă a unui intelectual care a știut să culeagă și florile bune din lumea occidentului și a catolicismului, care nu a respins ab inițio tot ce era străin spiritului rusesc, așa cum uneori pare a fi fost tentat să o facă însuși Dostoievski, în toată genialitatea sa.

Cât privește amenda pe care Berdiaev i-o aplică lui Dostoievski, aceea de a fi cumva ”închistat” în spiritul rus, aceasta va fi pe deplin explicată în capitolul ce urmează, în care acesta analizează mai pe larg, relația lui Dostoievski cu Rusia, precum și modul în care acesta abordează Europa, în toată complexitatea sa. Cu privire la relația cu patria mamă, Berdiaev scrie: ”Dostoievski a fost până în străfundul sufletului rus și scriitor rus. Nu îl poți imagina în afara Rusiei. Cercetându-l, poți ghici sufletul rus. El însuși a fost un mister al firii rusești, a acumulat în sine toate contradicțiile acestei firi. Urmându-l pe Dostoievski, occidentalii află Rusia. Însă Dostoievski nu a oglindit doar structura sufletului rus și a conștientizat-o, a fost și vestitorul conștient al ideii ruse și al conștiinței naționale ruse. În el s-au răsfrânt toate antinomiile și maladiile conștiinței naționale. Smerenia rusă și supraestimarea, umanismul nemărginit și exclusivismul naționalist rus – toate le poți descoperi în Dostoievski atunci când se manifestă ca propovăduitor al ideii ruse”.

Iar despre modul în care vede geniul rus, Europa, Berdiaev notează următoarele: ”La fel de ambiguă și contradictorie a fost relația lui Dostoievski cu Europa. El a fost un adevărat patriot al Europei, al marilor monumente și al relicvelor sale sacre, lui îi aparțin cuvinte de venerație adresate Europei pe care nu le-a spus niciun occidental. În relația lui cu Europa se simte umanismul nemărginit al spiritului rus, capacitatea rusului de a retrăi tot ce este măreț în lume ca fiind al său. În același timp a tăgăduit creștinismul popoarelor Europei, a condamnat la moarte întreaga Europă. A fost un șovin. Există multă nedreptate în judecățile sale privind alte etnii, de exemplu francezii, polonezii, evreii”. Așadar, atât în ceea ce privește relația cu Rusia, cât și cea cu Europa, ni se dezvăluie un Dostoievski cuprins de lupta cu sine însuși, un Dostoievski indecis, pasibil de a fi acuzat de bipolaritate. Să fie acesta un fapt controversat? Nicidecum. Întrucât la un spirit vădit preocupat să dezlege toate misterele lumii și ale omului, alunecarea spre paradox, spre antagonism, precum și dispoziția spre dileme, sunt firești și în fond necesare. Doar un ignorant poate fi cu desăvârșire ferit de riscul judecăților greșite, întrucât acesta se ferește cu grijă de ”demonul” judecății în general.

La rândul său un spirit critic, înzestrat cu capacitatea de a surprinde subtilități de gândire și de simțire, Nikolai Berdiaev nu avea cum să nu observe concentrarea ideatică pe care Dostoievski a sădit-o în Legenda Marelui Inchizitor, acel poem dramatic pus în gura personajului Ivan Karamazov, în care Hristos este pus la zid și acuzat că, lăsând oamenilor libertatea nu a făcut altceva decât să le aducă suferință. Așa că, a dedicat Legendei, capitolul al VIII-lea al lucrării sale. Este foarte interesant cum acesta își construiește analiza asupra controversatului fragment din Frații Karamazov, pornind de la un artificiu artistic al lui Dostoievski: ”Frapează procedeul artistic la care recurge Dostoievski. Hristos tace tot timpul, rămâne în umbră. Ideea religioasă pozitivă nu își găsește expresie în cuvânt. Adevărul despre libertate este inexplicabil, de nerostit. Este ușor exprimabilă doar ideea constrângerii. Adevărul despre libertate se dezvăluie prin opoziție cu ideile Marelui Inchizitor, se dezvoltă ca replică la adevărul Marelui Inchizitor. Această ocultare a lui Hristos și a Adevărului Său este, estetic vorbind, deosebit de penetrantă. Marele Inchizitor argumentează, convinge. Are la dispoziție logica de fier, voință îndreptată spre înfăptuirea unui plan bine determinat. Dar smerenia lui Hristos, blânda Sa tăcere conving și transmit mai mult decât toată putrea argumentării Marelui Inchizitor”.

De altfel, în acest capitol, Berdiaev reia toate ideile enunțate anterior și caută să le treacă prin filtrul Legendei Marelui Inchizitor, în ideea de a le prinde pe toate într-un sistem de idei bine închegat, complex și complet. Și reușește din plin. Cu această ocazie, tabloul lui Dostoievski devine la rândul său complet. El ne este prezentat aici, atât ca teolog, sau gânditor spiritual, cât și ca filosof, în virtutea faptului că, într-adevăr, reușește să creez un sistem de idei bine determinat și solid argumentat.

În ultimul capitol al lucrării, intitulat sugestiv Dostoievski și noi, N. Berdiaev a vrut să scoată în evidență influența pe care a avut-o asupra contemporanilor și a urmașilor, ideile lui Dostoievski, precum și sistemul lui de gândire. În acest sens, el a sistematizat foarte coerent meritele lui Dostoievski, apreciind că acesta: ”a învățat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să-i descopere chipul lui Dumnezeu în omul decăzut, a învățat iubirea de oameni, respectându-le libertatea. Dostoievski ne conduce prin întuneric, dar nu acesta îi este țelul. Creația lui nu lasă deloc impresia unui pesimism sumbru și disperat, însu  și întunericul iradiază lumină. Creștinismul lui Dostoievski nu este unul întunecat, ci luminos. Este creștinismul lui Ioan. Dostoievski a dăruit multe pentru viitorul creștinismului, pentru triumful Evangheliei, al religiei libertății și iubirii”.

Așadar, în lucrarea sa, Nikolai Berdiaev a analizat opera lui Dostoievski cu cel mai acut simț critic, scoțând la iveală subtilități conceptuale fără de care cititorul obișnuit nu l-ar fi putut pătrunde niciodată în profunzimea gândirii sale. De asemenea a dat dovadă de obiectivitate și de respect față de valorile universale ale lumii și față de propria sa conștiință, neprecupețind niciun efort în a sancționa orice exagerare venită din partea geniului rus, în măsura în care aceasta aducea deservicii Adevărului. Astfel, ne-a prezentat un Dostoievski în egală măsură genial și uman, o minte strălucită dar căreia nu i-a fost străin întunericul, o personalitate atât de complexă încât nu o poți asimila decât dacă reușești să ți-o însușești, să o interiorizezi, trecând fiecare învățătură a sa, atât prin filtrul propriei gândiri, cât mai ales prin filtrul inimii.

Filosofia lui Dostoievski – una dintre micile cărți mari, uriașe chiar, fără de care am fi fost cu siguranță mai săraci spiritual, o carte ce nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, din nicio casă.