Am să mă întorc bărbat?

Cronica romanului Ultima armată de Cornel Bălan

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

 

Cornel Bălan (născut în 1972, la București), și-a început cariera de scriitor cu satiră și proză scurtă, publicând în revista Iocan dar și pe alte platforme on-line. În anul 2013 câștigă concursul de debut Humanitas/Unicredit cu romanul Escroc SRL, laureat ulterior al Festivalului Primului Roman de la Chambery. În anul 2019 publică la editura Humanitas romanul Liftul, iar în 2020, la Casa de pariuri literare, romanul Ultima armată. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

După cum foarte clar reiese și din titlul romanului, subiectul principal al acestuia este chiar acea ultimă armată desfășurată înaintea suspendării temporale a armatei obligatorii în România, care devenind membră N.A.T.O. urma să aibă o armată de militari profesioniști, angajați pe bază de contract. În ceea ce mă privește, am ratat cu puțin situația de a mă regăsi în paginile acestui roman, făcând parte din prima generație care „s-a bucurat” de suspendarea armatei obligatorii. Și am folosit ghilimelele pentru că cel puțin în acea perioadă m-am frustrat din cauza acestei decizii, considerând că mi s-a furat dreptul de a deveni bărbat, în mintea mea de atunci, având și exemplul unui frate mai mare care făcuse armata, cristalizându-se foarte bine această idee, că doar armata te transformă din copil în adult. Drept pentru care am început lectura acestui roman având în minte această întrebare: Oare armata chiar te transforma în bărbat?

Aceeași întrebare se insinuează și în paginile romanului lui Cornel Bălan, chiar dacă poate nu este formulată implicit cu aceste cuvinte. Iar răspunsul este lăsat mai curând la latitudinea fiecărui cititor, autorul nefăcând altceva decât să ilustreze într-o manieră cât se poate de naturalistă și cvasi-realistă o serie de întâmplări petrecute în decursul celor șase luni de armată la termen, a căror protagoniști sunt acea generație de băieți, dintre care nu se disting decât o parte dintre ei, care au avut onoarea și privilegiul (cu sau fără ghilimele) de a servi în calitate de militari, Armata Română.

Deși s-ar putea considera că romanul Ultima armată are un singur personaj – colectiv și anume întregul efectiv care satisface serviciul militar la UM 01741 din Râmnicu Vâlcea, totuși autorul pune reflectorul său descriptivo-narativ și individual pe câte unul sau altul dintre cei în cauză, care devin astfel, prin rotație, personaje principale, deși în funcție de acțiunile lor și de modul în care se raportează la armată, ei pot fi priviți și ca tipologii de băieți care au trecut prin această experiență. De exemplu, Cristian, cel care alege să facă armata doar pentru a avea un bun subiect de roman, poate fi privit ca genul de băiat ușor visător, deși nu este câtuși de puțin atins de morbul pateticului, ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre Anghelache, genul ultra-sensibil și mai ales ultra-religios, care nu își trăiește viața decât prin prisma învățăturilor Bisericii, un tip care deși nu are nimic de a face cu atmosfera cazonă, se încăpățânează să facă armata doar pentru a se putea apoi prezenta ca ofițer în rezervă al Armatei Române. Apar desigur și alte tipologii: a băiatului de bani gata, a smecherașului de cartier, și nu în ultimul rând, a celui „cu pile” care deși este trimis cu forța în armată pentru a se întoarce, dacă nu bărbat, cel puțin ceva mai disciplinat, totuși superiorii roiesc în jurul lui și îi fac tot felul de concesii și favoruri.

Întâmplările și trăirile lor sunt desigur comune cu ale tuturor celor ce au trecut cândva prin armată: dorul de casă, frustrările, instrucțiile, bețiile, năzbâtiile inevitabile urmate de consemnări, momentele de revoltă împotriva superiorilor ce nu sunt întotdeauna superiori în adevăratul sens al cuvântului. Dacă au devenit bărbați după șase luni de armată ar fi greu de spus. Totuși au învățat ceva: spiritul de camaraderie, care într-un fel sau altul este tot o nuanță a bărbăției. Și nu una de neglijat.

Bineînțeles, sunt surprinse aici și câteva tipologii de gradați, de superiori, dintre care se despring „din pluton”, superiorul ajuns în funcție „pe pile” fără a avea nici pe departe pregătirea necesară, precum și cel care se confruntă cu serioase probleme personale, dar care încearcă din răsputeri să nu lase ca acestea să îi influențeze cariera militară și modul în care își exercită atribuțiile în fața soldaților. De altfel, sondarea câtorva abisuri psihologice este unul dintre punctele forte ale acestui roman, cu atât mai mult cu cât Cornel Bălan realizează acest demers cât e poate de discret, lăsând tot timpul impresia că nu face altceva decât să redea cât mai realist cu putință doar o serie mai mult sau mai puțin banală de întâmplări din armată, din ultima armată.

Poate că acum romanul lui Cornel Bălan are două categorii de cititori: pe cei care pot spune: „a fost sau nu a fost chiar așa” și pe cei care pot spune doar: „ahaaa, deci așa ar fi fost dacă ar fi fost”. Dar peste numai două generații, el va fi cu siguranță un roman-document despre ce a însemnat cândva Armata Română.