Despre pseudo-credință și alți demon

Cronica romanului Toate păcatele noastre de Mihail Victus

(Editura Litera, 2021)

 

Mihail Victus (născut în 1986, la București) este prozator și artist plastic. Este unul dintre fondatorii revistei de proză LiterNautica, în care publică frecvent. A debutat în anul 2019 cu romanul Fracturi (Editura Vremea), roman nominalizat de Agenția de Carte la Premiile Cele mai bune cărți ale anului și laureat al Premiilor „Cristian Săileanu”. Cel de-al doilea roman al său, intitulat, Toate păcatele noastre, a apărut anul acesta la editura Litera, în cadrul colecției Biblioteca de Proză Contemporană. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Toate păcatele noastre spune povestea a doi frați, Irina și Horia, de vârste foarte apropiate, Irina fiind cu doar un an mai mare decât fratele ei, care trăind în copilărie și adolescență în sânul unei familii de o religiozitate toxică, pe de o parte devin foarte uniți între ei, iar pe de alta, dezvoltă, ca un mecanism absolut firesc de apărare, sentimente contradictorii față de ideea de religie și față de morala „oficială”. Roadele acestor sentimente, acutizate și de un eveniment îngrozitor pe care îl trăiesc în adolescență, s-au materializat în trei direcții: ambii frați s-au îndepărtat drastic de părinții lor, Irina a început o relație cât se poate de serioasă și asumată cu o fată, Tania, iar Horia, după o scurtă carieră de boxer amator și ulterior, profesionist, a dezvoltat un mod de viață solitar și în același timp libertin, devenind totuși profesor titular de istorie și suplinitor de sport.

Intriga romanului o reprezintă intrarea lui Horia într-un mega scandal de hărțuire sexuală, acesta fiind acuzat de o elevă că i-ar fi făcut avansuri și ar fi atins-o necuviincios în calitate de profesor de sport. Este practic contextul potrivit pentru a-i readuce împreună pe cei doi frați, Irina, reasumându-și rolul de soră mai mare și de protectoare a fratelui său, demarând o serie de acțiuni menite să demonstreze nevinovăția lui Horia, de care nu se îndoiește deloc (sau aproape deloc).

În esență, noul roman al lui Mihail Victus este unul vădit psihologic, urmărind mai curând procesele psihice care s-au desfășurat de-a lungul timpului în mințile celor doi frați, intriga romanului, mai exact spus, acuzațiile de hărțuire sexuală aduse lui Horia, fiind de fapt cadrul ideal pentru repunerea pe tapet a unor întrebări lăsate fără răspunsuri, ce își au originea în copilăria și adolescența celor doi. De exemplu, Irina, care este de fapt și principala voce narativă, amintindu-și de vara în care și-au expus goliciunea unul în fața celuilalt și și-au explorat reciproc, aparent fără intenții erotice, trupurile adolescentine, în care sexualitatea începea să se manifeste naiv dar hotărât, începe să își pună întrebarea dacă nu cumva Horia a făcut o pasiune bolnăvicioasă pentru ea cea de la 14 ani, și dacă acesta nu ar fi un semn că acuzațiile de hărțuire sexuală ar putea fi susținute de fapte concrete. Este de altfel și singurul ei moment de îndoială față de fratele ei, pe care însă reușește să și-l îndepărteze din minte înainte ca neîncrederea să prindă rădăcini.

Bineînțeles, o altă temă care traversează romanul este toxicitatea religiozității prost înțeleasă și greșit trăită în sânul familiei lor. Încă din copilărie, Irina și Horia sunt obligați de părinți, un tată bigot și o mamă ultra-supusă acestuia, să meargă la biserică în fiecare duminică și sărbătoare, să țină posturi și să își facă rugăciunile acasă, dimineața și seara. Mai mult, pedepsele lor constau întotdeauna din adevărate „canoane”, în executarea unui număr mare de metanii și în citirea celor mai lunci acatiste și paraclise. Ori trăirea autentică a unui sentiment religios sănătos, nu poate exista decât în „hotarele” unei libertăți depline. Oricât de frumoasă ar putea fi viața bisericească, cu tot afluxul ei de nou, de mister și de lumină, în momentul în care intervine obligativitatea și mai ales pedeapsa, tot ce ține de religie se va transforma inevitabil în umbră, va genera frustrări și în final va duce la negarea misterului și a tuturor normelor morale propovăduite de etica religioasă.

De bună seamă, vor fi voci care vor spune despre Toate păcatele noastre, pornind de la relația Irinei cu Tania, că este un roman LGBTQ. Eu ași spune doar că modul în care se dezvoltă sexualitatea Irinei este mai curând o urmare a traumelor suferite în copilărie și adolescență, deci filonul de urmat ar fi tot cel psihologic. Nu știm, desigur, mai nimic despre trecutul Taniei, în cazul acesteia putând fi vorba totuși despre aspecte ce țin de identitatea de gen. Dar în lipsa unor detalii concrete, nu cred că romanul în sine invită la o abordare ideologizantă în acest sens.

Din punctul meu de vedere, Mihail Victus a dat un roman puternic psihologic, un roman ce invită în primul rând la o serie de meditații privind pe de o parte viața familială, cu accent pe  relațiile dintre părinți, dintre aceștia și copii și bineînțeles dintre frați, iar pe de altă parte, privind maniera în care le este prezentată copiilor viața religioasă și bisericească, precum și efectele catrastofale pe care le poate genera o religiozitate toxică, din care este eliminată libertatea.

Toate păcatele noastre este așadar, un roman-lecție, cu multiple direcții de lectură și analiză, un roman, în ultimă instanță, necesar pentru înțelegerea unor fenomene de prea multe ori obscurizate cu bună știință sau din ignoranță crasă. În ceea ce îl privește pe autor, este cât se poate de clar că Mihail Victus, deși la doar al doilea roman, este un prozator de anvergură, cu nerv, stil și profunzime.