Trago-drame comice pe unde scurte și ultra scurte

Cronica volumului de proză scurtă, Oameni în trening de Robert Șerban

(Editura Polirom, 2021)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021). Cel mai recent material editorial al lui Robert Șerban este, surprinzător, un volum de proză scurtă, intitulat Oameni în trening, apărut în 2021 la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul conține un grupaj generos de proze scurte și foarte scurte, semn că autorul a tot adunat material în sertar de-a lungul timpului pentru acest proiect, proze ce au doi principali numitori comuni: primul ar fi acela că actanții surprinși în aceste povestiri sunt îndeobște oameni comuni, oameni ce se pot pierde ușor în mulțime, de unde și titlul volumului; iar al doilea, acela că situațiile descrise sunt o suită de drame sau adevărate tragedii, pe care însă autorul alege să le transpună sub formă de comedii, garnisindu-le, pe fiecare în parte, cu câte un final care stârnește dacă nu un râs hohotitor, cel puțin un zâmbet mai mult decât discret, aș putea spune chiar un zâmbet sapienial. Și aceasta pentru că, demersul lui Robert Șerban de a transforma în comedii ceea ce ar fi putut rămâne doar niște (aproape) tragedii, nu este unul gratuit, nici unul blasfemiator, ci este un act filosofic, din cel puțin două puncte de vedere: în cazul tragedi-comediilor avem de a face cu o formă de a sfida fatalismul propriu conceptului de tragedie, un mod de a da cu tifla ideii de destin, în final o încercare de reconciliere cu realitatea faptului că „necunoscute sunt căile Domnului” (a se citi după caz, ale vieții și ale morții) și ca atare o prosternare însoțită de „smulgerea părului din cap” nu ar fi în niciun caz o soluție; iar în ceea ce privește dramele de care autorul „își râde”, acestea sunt tot atâtea exemple care demonstrează faptul că „aparențele înșeală” (formulă pleonastică de altfel, întrucât termenul în sine de „aparență” denotă faptul că esența adevărului rămâne undeva în spatele cortinei și se cere descoperită, bineînțeles prin înlăturarea aparențelor), că de cele mai multe ori, tocmai atunci când avem mai multă încredere în judecățile noastre asupra celorlalți, ni se dovedește că ne înșelăm cu vârf și îndesat.

De altfel, cu aceste „concepte” Robert Șerban jonglează de mult timp și în poezia sa, în acele poeme cu tâlc, care te fac să își reconfigurezi automat sistemul de valori. S-ar putea spune chiar că în prozele din acest volum el nu face altceva decât să înveșmânteze în hainele brodate cu mult bun gust ale epicului (în sensul că proza sa nu prezintă urme de „burți” sau „zorzoane” inutile) ceea ce anterior esențializase în poezie. Tocmai de aceea, în urma lecturării unora dintre prozele sale ultra-scurte, senzația rămasă este asemănătoare cu aceea de după degustarea unei poezii.

Așadar, atât în proză cât și în poezie, Robert Șerban rămâne același spirit critic, ce reușește să îmbine armonios etica cu estetica, și care de fiecare dată ne surprinde cu noi mostre de esențe tari menite să ne facă viața mai frumoasă și mintea mai sănătoasă.