Un caleidoscop de imagini și stări

 Cronica volumului Efect întârziat de Oxana Gherman

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Oxana Gherman (născută în 1987, în Antonești, Republica Moldova) a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și a obținut un doctorat în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. Este lector la U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „B. P. Hașdeu” din Chișinău. În anul 2020 debutează cu poezie în revista Tribuna din Cluj-Napoca. În același an câștigă Premiul Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, iar ca urmare a acestui premiu, în 2021 îi apare volumul de debut, intitulat, Efect întârziat, la editura Tracus Arte în colecția „Traian T. Coșovei”.

Dintru început ar fi de spus că volumul este structurat pe două secțiuni aproximativ egale ca întindere, intitulate, Inspiră, respectiv, Expiră, două denumiri mai mult decât sugestive, ce denotă faptul că avem de a face cu o „respirație” poetică unitară; în prima parte fiind adunate poeme ușor introvertite, despre acumularea unor experiențe de viață, iar în cea de-a doua fiind dispuse cele în care poeta devine extrovertită, în care împărtășește și celorlalți, ceva mai fățiș (pentru că tot o formă de împărtășire este și în prima parte), stările trăite datorită sau din cauza experiențelor acumulate.  

Poemele din Inspiră deși sunt concepute la persoana a II-a singular, masculin, par mai degrabă niște afirmații retorice, ca și cum cel căruia îi sunt adresate ar fi undeva foarte departe și nu le-ar mai putea auzi, dar pe care poeta trebuie totuși să le rostească, sau mai bine spus, să le numească, pentru a și le fixa, a și le asuma, a și le interioriza. Ceea ce mai atrage atenția la poemele din această secțiune este și faptul că sunt foarte vizuale, imaginarul Oxanei fiind unul foarte variat și în același timp foarte dinamic, unele poezii putând fi considerate adevărate scenarii pentru filme de scurt metraj, cum este exemplul și celui ce deschide secțiunea și totodată volumul: „erai singur în parcul pentru câini/ priveai ore în șir cum se oglindesc între ele clădirile/ cu fațade din sticlă cum mișună oamenii în salopete/ de culoarea furnicilor prin scheletele unor zgârie-nori/ de sub casca roșie șeful de șantier îți vorbea răstit/ scuipându-se în barbă după o noapte petrecută cu/ gentleman jack și brother louie louie louie/ aveai chef să urci pe cel mai înalt vârf de beton/ ca să urli e vineri sau împușcați-vă câinii/ și să plonjezi”.  

De altfel, sentimentul solitudinii, generat de absența din arenă a celui căruia îi sunt adresate poemele, persisită pe tot parcursul acestei secțiuni, fiind prezent într-o formă mai clară sau mai estompată în fiecare poem, dar fără a fi un sentiment sfredelitor, ca durerea sau furia, ci mai curând unul vag apăsător, ca melancolia survenită în urma resemnării cu pierderea suferită: „dar mă dezic de mine și plecăm în direcții opuse/ pentru că vreau să urc pe marginea balconului/ în fața unui apus să privesc în jos și să nu văd/ nimic să desfac brațele de câteva ori să-mi dau/ cu salivă pe deget și să șterg linia orizontului/ ca pe-un marcaj de creion chimic// vreau să dorm într-o cameră goală încuiată/ pe dinafară repetându-mi că timpul meu va veni/ când trupul lui mă parcurge// vreau să fiu lipsită de șarm/ despuiată de tot ce nu-mi aparține/ și împinsă în fața lumii”.

În cea de-a doua secțiune a volumului, în „Respiră”, se schimbă în primul rând „destinatarul” mesajului, poeta nu se mai adresează niciunui „tu”, indiferent de cât ar fi acesta de aproape sau de departe, ci vorbește doar la persoana I singular, semn că este pe deplin asumată și pregătită să se expună lumii întregi în toată splendoarea și vulnerabilitatea sa. Persistă și în această parte imagistica la fel de puternică și dinamica la fel de antrenantă, iar starea predominantă este cea de împăcare cu sine, chiar dacă este cât se poate de clar că acest ciclu poetic descrie de fapt procesul ce duce la împăcarea cu sine, proces presărat cu tot felul de lupte interioare, cum ar fi exemplu lupta cu fricile ce căpușează capacitatea de mobilizare și de acțiune: „am șters cuvântul frică și am promis în schimb o poveste/ cea din cauza căreia suferim când suntem mici/ despre urletul gutural spintecând vintrele beznei/ despre pământul care înghite oameni/ de atunci îl strig pe tata în somn/ să treacă peste desișul nopții/ cu mașina lui de tuns iarbă”.

Poemul din finalul ciclului și respectiv al volumului surprinde poeta într-o stare nouă, inedită, într-o stare extatică de curaj vecin cu nebunia, ce denotă în primul rând atingerea unui nivel de asumare totală: „acum (îmi vine să urlu) acuuuuuum/ fără o secundă de amânare/ în clipa asta/ în punctul de incidență se întrezărește ceva/ în stare să mă răpună și vreau să știu/ cum arată arma îndreptată împotriva mea și/ care o fi unghiul pentru țintă exactă/ tot ce vă spun e doar jumătate din ce nu spun//  am o coardă tăiată va trebui să/ nimeriți în cealaltă acum”.

Așadar, la ceasul debutului său, Oxana Gherman scrie o poezie în egală măsură vizuală, dar și subtilă, psihologică, ce comportă atât un puternic impact direct, cât și o invitație la reflecție. Volumul său de debut, Efect întârzit, poate fi definita ca un caleidoscop de imagini și stări. Este cât se poate de clar că poeta stăpânește deja o serie de tehnici poetice, dar ceva îmi spune că pe viitor ne va surprinde și cu alte registre lirice și epice, că va căuta să se reinventeze cu fiecare nou volum. Dacă voi fi avut dreptate rămâne de văzut. Până atunci, recomand cu căldură Oxana Gherman și al său Efect întârziat.