Când sufletul se rupe între acasă și departe

 

Cronica volumului de poeme, Grădina de naftalină de Roxana Baltaru

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Roxana Baltaru (n. 1991, Rădăuţi), a publicat poezie în reviste culturale ca: Steaua, Convorbiti literare, Cafeneaua literară, Tribuna, Luceafărul de dimineață, Alecart, fiind totodată și laureată a mai multor concursuri literare. A fost membră a Clubului de Poezie Alecart și a Cenaclului Zidul de Hârtie. Este fondatoare a Cenaclului Literar pentru Studenții Români, Universitatea Essex. Are un doctorat în sociologie la Universitatea Essex. În prezent, locuiește în Coventry și profesează ca Assistant professor in Sociology la University of Warwick. În anul 2021, i-a apărut volumul de debut în poezie, Grădina de naftalină, la Casa de pariuri literare din București.

 

Volumul este structurat pe patru secțiuni sau cicluri poetice foarte bine delimitate din punct de vedere al conținutului și al mesajului poetic: Bica Raveca și alte ecouri, Tipsy, Lockdown și Clandestin.

 

Poemele din prima secțiune sunt de departe cele mai emoționante, fiind dedicate amintirilor din copilărie. În acestea, poeta invocă foarte des imaginea prezențelor feminine din viața sa, cu precădere pe aceea a bunicii și străbunicii, în preajma cărora și-a trăit copilăria petrecută în haoticii ani `90, așa-numiții „ani de tranziție”, în care oamenii simplii erau mai mereu puși în dificultate de o mulțime de lipsuri materiale (și nu numai), care puneau sub semnul întrebării siguranța zilei de mâine: „pentru noi eram/ bunica străbunica nepoata.// vara strângeam fânul iarna/ alăptam mieii/ laptele curgea/ prin biberonul atașat la sticla de Cola.// grădina ne ajungea prin televizor/ de-abia ne ajungea/ ca limba unui șarpe lung dimineața./ orele 6:55 –// Deșteaptă-te române/ prin aburul de cartofi prăjiți/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care dau la vite/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care calcă uniforma/ Deșteaptă-te române/ picioarelor care fac naveta.// grădina ne ajungea prin țidule/ cupoane de pensie și chitanțe/ le conțineau vase bune/ în sucul chimic nemuritor// ca să ne justifice existența/ în cazul în care întreabă cineva/ dacă avem dreptul/ dacă figurăm.// când era de mers la instituții/ îmbrăcam hainele cele bune// mirosul de naftalină acoperea/ și ultima urmă de carne caldă.// pentru voi eram/ subiecți cuminți și igienici// Stimată doamnă/ nu știți unde// Domnule doctor/ nu vă supărați”. Deși sunt poeme emoționante în mare parte, totuși ele emană și o mare doză de cinism, provenit din faptul că oamenii acelor vremuri, erau în egală măsură empatici unii cu ceilalți, dar aveau și o oarecare asprime în raportarea lor la lume și viață, semn că nimic nu îi mai putea surprinde și că oricum se așteptau mereu la ce este mai rău: „în pod se află temporar/ lada cu hainele de moarte// o pereche de mocasini/ costumul naţional/ baticul negru cu/ bujori/ patru punct cinci metri de pânză/ douăsprezece ștergare/ tot atâtea lumânări/ batiste acătării pt cei cu funcție.// timpul trece –/ o banalitate”.

 

Dacă poeziile din Bica Raveca și alte ecouri sunt despre copilărie și scrise într-un registru estetic caracterizat mai curând prin cursivitate și claritate, cele din Tipsy surprind perioada adolescenței, cu nelipsitele sale dezamăgiri din dragoste și atotprezenții aburi de alcool, iar estetica migrează la rândul său într-o zonă definită de un fel de ermetism și de exprimări ușor eliptice: „sunt o pisică scuip inima/ se rostogolește la picioarele tale// ghemotocul camuflat pentru mine/ evident pentru alții/ te iubesc până la somn până/ vine greața cu multe picioare// și țese pânza în care adorm// preferabil cu tine/ cel mai probabil/ on my own”; „după ore/ ne adunăm în crâşmă/ dăm în lături cu palmele/ fâşii de aer cald.// odată am văzut o fată/ cum a ieşit din piele/ avea tendoane lungi şi netede/ ca nişte panglici roşii/ când au realizat că se poate/ s-au îmbrăcat toţi în pielea aia.// atunci majoritatea/ am spus că știm.// în barul cu aburi rotunzi/ ne iubim de față cu lumea/ noi suntem problema/ porilor deschiși”.

 

Poemele din secțiunea Lockdown, caracterizate din punct de vedere estetic prin minimalism, dar și o doză ceva mai are de claritate, față de cele din Tipsy, vorbesc, după cum și titlul o spune, despre perioada de izolare „dictată” de pandemia de Covid 19/ Coronavirus, perioadă caracterizată printr-o sumă de modificări comportamentale, de incertitudini, de adaptare la noua paradigmă socială (sau mai bine zis anti-socială), și mai ales despre scufundarea omului în lumea digitală, altfel spus, despre nașterea „omului digital”: „dacă mă smulg din ațele digitale/ și nu mai știu cum să fiu cu hăul în piept/ dacă o să vii tu să mi-l astupi cu obrazul/ iar eu n-o să simt nimic.// de asta nu mă ridic/ de la calculator”; dar și despre rezistența omului în fața tehnologiei: „ce cauți de fapt/ când verifici notificările.// un magician desenează căsuța/ înăuntrul căsuței speranța e/ cea mai stabilă monedă.// atât cât merită/ realitatea ține de gust.// o bestie monogamă/ cu care te lupți// toată viața”.

 

            În ultima secțiune a volumului, intitulată, Clandestin, revine atât metafora naftalinei, ce simbolizează de bună seamă efortul adeseori supraomenesc de a păstra vii amintirile, dar și estetica ermetică din Bica Raveca, deși, așa cum sugerează și denumirea ciclului, poemele vorbesc despre viața de emigrant în Anglia, și despre faptul că poate unicul colac de salvare pentru a nu-ți pierde mințile în „haosul noului”, într-o lume în care vrând-nevrând ești un străin, un outsider, rămâne păstrarea amintirilor din țară: „peste granițe/ timpul ajunge mai greu/ ocolind cozi de check in/ doze goale scrumiere.// toți iepurii au fost identificați/ se integrează după plan/ în grădinile de naftalină.// când se trezesc/ românii din Anglia/ se duc la cumpărături// fără să se gândească măcar/ la bani”; „ce să fac înot cum pot/ prin melting pot.// pe lângă mine// trece un vas de croazieră/ after-globalization party// din spuma de naftalină/ se nasc imigranți în forță// spre port, la pont/ ne mișcă apele”.

 

            Poemele Roxanei Baltaru pot fi descrise cumva ca un caleidoscop de imagini din trecut și prezent, ce se ciocnesc între ele ca într-o mișcare browniană, de unde și perpetua oscilare între estetica ermeticului și a elipsei, ce tinde să disloce logica discursului de pe fundamentele ei și discursul fluent, firesc, cuminte, chiar emoționant. Sunt poeme izvorâte fără doar și poate dintr-o minte și un suflet răvășite de schimbările bruște din viață, de imperativul adaptării la o nouă societate umană și de necesitatea rămânerii, măcar cu un sfert din suflet, acasă, în preajma celor dragi. În fond, avem de a face cu o poezie proaspătă, încă verde, ce lasă însă să se vadă mugurii unui discurs poetic de forță, de care ne vom bucura cu siguranță odată cu apariția următoarelor volume de versuri.