O cămașă de forță tapetată cu urzici

 

Cronica volumului de poeme Jumătate din viața mea de acum de Ileana Negrea

(editura frACTalia, 2021)

 

Ileana Negrea (născută în 1984, la Ploiești) a absolvit Facultatea de Limbi și literaturi Străine din cadrul Universității din București. Este poetă și militantă pentru drepturile femeilor și ale minorităților sexuale, fiind co-fondatoare a Cenaclului X și a Mad Pride România. Este prezentă cu texte în volumele colective: Lumile noastre posibile (Editura pentru Literatură Feministă, 2020) și Adăposturi. Antologie Queer (frACTalia, 2021). Debutează în anul 2021 cu volumul de poeme, Jumătate din viața mea de acum, apărut la editura frACTalia, ce va fi distins în ianuarie 2022 cu Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Poezia cuprinsă în volumul său de debut este în primul rând o poezie confesivă, aș zice chiar ultra-confesivă, în sensul că poeta nu lasă loc de prea multă ficțiune în mărturiile poetice despre sine (singurele infuzii literare fiind cele de tip referențial și cultural), alegând să se expună în toată vulnerabilitatea sa, nesfiindu-se să vorbească despre depresie, cu diveresele sale forme de manifestare, care uneori merg până la limita nebuniei, despre orientarea sa sexuală incertă (sau poate fluidă), despre rănile abandonului din copilărie și despre nedreptățile și inechitățile sociale de care s-a lovit de-a lungul timpului, pentru simplu fapt că este femeie. Interesant este și faptul că uneori vorbește despre sine, la persoana I, dar cu vocea celorlalți, sau mai bine spus, se descrie pe sine prin ochii celorlalți. Iar rezultatul este unul cu atât mai provocator și revelator, întrucât cititorul avizat este chemat să o descopere pe „adevărata Ileana”, dând la o parte toate constructele și vocile societății ce o „definesc”: „Eu sunt Săpoca,/ Sunt Bălăceanca,/ Voila,/ Sunt numărul 9./ Nebuna din pod,/ Femeia care vorbeşte prea mult,/ Revoluționara./ Sunt oaia neagră/ Cu păr despletit/ Despre care doar se şopteşte./ Sunt exorcistul,/ Fata întreruptă,/ O minte sclipitoare,/ Clovnul,/ Pe tabla de şah sunt nebunul./ Sunt chingi,/ Sunt pastile,/ Sunt sistemul sanitar,/ Sunt prevenție./ Sunt şireturile de la adidaşi,/ Lama Gilette,/ Cuțitul de tocat carne./ Sunt Silvia,/ Ana,/ Virginia,/ Sunt psihiatrii mei,/ Sunt orele de terapie./ Înghițitoarea de flăcări,/ Antipsihotice,/Anxiolitice,/ Antidepresive,/ Anti-eu,/ Anti-mine./ Sunt corozivă./ Muşc./ Sunt turbată./ Blajină ca mieii./ Curvă./ Virginală şi albă ca o stafie./ Sunt vorbele spuse de una singură,/ Sunt vocile celor/ Fără corp, invizibili,/ Sunt isterica nefutută/ Ce râde/ Şi râde/ Şi râde./ Sunt o halucinație,/ Un şoc electric,/ O farsă./ Sunt spaima,/ Baubaul,/ Blestemul”.

Bineînțeles că o dimensiune foarte puternică a poeziei Ilenei Negrea este cea de „poezie-manifest”, aceasta militând deopotrivă, atât împotriva tuturor formelor de discriminare, fie ele rasiale sau pe criterii sexuale (aici intrând inclusiv criteriul fluidității sexuale sau de gen), cât și împotriva ipocriziei celor care se ascund în spatele așa-zisei corectitudini politice, invitând practic la o mai atentă analiză a transformărilor din sânul societății, la o adevărată luciditate, care să se traducă prin eradicarea oricărei forme de segregare: „Lumea bună nu zice poponar sau țigan,/ Curvă, sărăntoc, pârnăiaș, retardat./ Ea știe politici identitare, e/ frumoasă și e înțeleaptă./ Lumea bună trage linia la ne-bună./ (Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână.)/ Un dezaxat, doi dezaxați…/ Ce, ești nebun?/ Diliu. Zănatec./ Bolnav mintal./ N-are toți boii acasă./ E dusă. (Cu pluta.)/ Sărită de pe fix./ Îi filează o lampă./ Stigmă, privare de libertate,/ Aparținători, decădere din drepturi,/ Izolare, ridiculizare, dispreț./ Să fii nebun e o infracțiune./ Ești „irațional”. „Nerezonabil”/ Hilar. Grotesc./ A încălca regulile de conduită,/ Normele emoționale,/ A supăra ordinea public/ Se pedepsește prin diagnostic./ Dictatorii, criminalii – pe de o parte. [Cruzimea nu e nebunie.]/ Pe de altă parte – artiștii. [Talentul nu e nebunie.]/ Reducționism./ Delimitare vs Exotizare./ Alteritate, periferie, disfuncționalitate./ [Cuvinte mari,/ repudiere,/ teamă.]/ Geniu (?) (OK, dar să stea la altă masă.)/ Să nu ne pierdem de tot umorul./ Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână./ NEBUNĂ”.

Cartea aceasta a Ilenei Negrea a stârnit un val de controverse în legătură cu ceea ce se numește „oficial”, „limbajul explicit”, mai ales în contextul decernării Premiului Național „Mihai Eminescu” – Opera prima. Foarte mulți oameni s-au arătat oripilați de faptul că poeta folosește în poemele sale cuvintele argotice ce desemnează organele sexuale și/sau actul sexual. Mă întreb dacă oamenii aceștia știu despre faptul că și marii poeți Mihai Eminescu și George Topârceanu au scris la rândul lor folosind acest gen de cuvinte, ca să nu mai vorbim despre Geo Bogza cu ale sale Jurnal de sex și Poema invectivă, și mai ales de Emil Brumaru, care și-a făcut un nume și-un renume prin scrierea a numeroase volume pline de astfel de cuvinte și expresii „licențioase”. Este cât se poate de adevărat că acest gen de poezie nu este recomandat celor mai pudici dintre cititori, dar acesta nu este un motiv pentru ca ceea ce scrie Ileana Negrea, și alții din generația sa, să nu fie recunoscut drept poezie. Cu atât mai mult cu cât respectivele „invective” nu acaparează discursul poetic, desprinzându-l de sfera poeticului, ci doar îl nuanțează, menirea lor fiind aceea de a puncta mai bine episoadele de furie, de revoltă, de vulnerabilitate, în care poeta se regăsește adeseori. Altfel spus, atâta timp cât discursul poetic rămâne în picioare, cât ideea pe care poeta își propune să o transmită stârnește emoție, indiferent de felul acesteia, și mai ales atât timp cât întregul conținut este susținut de o formă de metaforă, fie ea și implicită, este clar că avem de a face în continuare cu poezie.

Iar dacă cineva poate contesta existența metaforei în poezia Ilenei Negrea, îl invit să citească cu atenție poemele din „anexa” denumiă cât se poate de sugestiv Urzici, în care poeta reușește să poetizeze portretele tuturor femeilor din viața sa, și să le lege între ele printr-o „sfoară de urzici”, care funcționează ca un fir roșu, ca un cordon ombilical ce nu leagă doar trupuri, în sistemul clasic mamă-fiică, ci mai degrabă suflete, conștiințe, destine: „Ileana era mama bună a mamei/ Cea care a născut-o în urzici/ Ceaiul lor îl bea mama când a avut cancer/ Ca şi când urzicile în care s-a născut/ I-ar fi putut împiedica moartea/ În final ele au adus-o şi cu ele/ A plecat din lume/ Cu mirosul lor grețos/ Cu frunzele lor pişcătoare”; „Îmi imaginez urzici care cresc peste/ Poveşti suprapuse/ Morminte etajate/ Aşa cum au pus-o pe mama/ În acelaşi loc cu Viorica/ Oasele ei într-un sac alb/ Şi mama deasupra/ Straturi de femei/ Care mă aşteaptă/ Să le spun poveştile/ Să culeg cu mâna mea plantele aspre/ Să le fierb/ Şi să le dau pomană/ De sufletul celor duse/ Să plantez în mințile altora/ Cu frunzele lor pişcătoare/ Urzicile”.

Așadar, volumul de debut al Ilenei Negrea, Jumătate din viața mea de acum, este un tur de forță de sinceritate și vulnerabilitate, de poezie-manifest și nu în ultimul rând, de feminitate. Este o poezie ce urmează, într-adevăr, o direcție ideologică, foarte la modă în această perioadă, dar care nu supralicitează ideologicul în detrimentul poeziei. Rămâne de văzut care va fi raportul dintre poezie și manifest în următoarele volume ale poetei. Până atunci, volumul acesta mi se pare unul cât se poate de echilibrat sub acest aspect, drept pentru care, pot afirma și în final, avem de a face aici, în primul rând cu poezie.