Return to (almost) innocence

 

Cronica volumului 17 poezii de Dan Sociu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Dan Sociu (născut la 20 mai 1978) este unul dintre cei mai angajați poeți ai generației douămiiste. A debutat în anul 2002 cu volumul de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Junimea) pentru care a primit atât Premiul „Ronald Gasparic” cât și Premiul național Mihai Eminescu. Au urmat volumele de poezie: Fratele păduche (Vinea, 2003), cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011), Poezii naive și sentimentale (Cartea Românească, 2012 – Premiul Radio România Cultural), Vino cu mine știu exact unde mergem (Tracus Arte, 2013 – Premiul Radio România Cultural, Premiul revistei Observator Cultural/ Premiul „Andrei Bodiu”), Vino cu mine știu exact unde mergem – antologie de poezie 1999-2014 (Polirom, 2015). Uau (Polirom, 2019), precum și romanele Urbancolia (Polirom, 2008), Nevoi speciale (Polirom, 2008), Combinația (CDPL, 2012), Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012) și Pluto în Scorpion (Polirom, 2020). În anul 2021 îi apre la Casa de pariuri literare un volum inedit de versuri, intitulat 17 poezii. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Spuneam că este un volum inedit, nu atât pentru faptul că titlul său ilustrează perfect conținutul cărții, cât mai curând pentru povestea sau motivația din spatele celor 17 poezii ce alcătuiesc volumul, dezvăluită chiar de autor în „prefață”: „sînt poezii de adolescent scrise la maturitate, ca și cum conștiin­ța mi s-ar fi dus pînă la capătul celor patru decenii de viață ale mele, s-ar fi izbit de marginea lor ca o bilă de mantă și s-ar fi întors pînă la 17 ani, s-ar fi revirginat, s-ar fi împrospătat, ar fi recăpătat pa­siunea metafizică romantică, de care așa-zisuluimatur din mine îi e atît de sete după atîta apă existențială”. Mai pe scurt, parafrazând o zicere de duh a părintelui Arsenie Papacioc, „dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar mai putea”, am putea redefini acest volum de poezie astfel: „așa ar fi scris Dan Sociu la 17 ani, dacă ar fi avut experiența poetică de azi, și aproape inocența de atunci”. Drept pentru care mi-am și intitulat această cronică, tot cu o parafrază, de data aceasta a unui super hit Enigma, „Return to (almost) innocence”.

Așadar, inapoi la inocența vârstei de 17 ani, ultimul an de minorat, ultimul an înaintea intrării în viața, adeseori haotică, de cele mai multe ori, promiscuă, de adult. Iar cum nu se poate sinonim mai bun pentru inocență decât jocul, găsim în aceste poezii ale lui Dan Sociu o serie de poeme, ce-i drept răsfirate, în care esența poetică o constituie fie jocul fonetic, fie atmosfera de joc, joacă: „ce frumos plutește orice rață/ liniștită și cumva măreață/ numai că sub grație/ e o agitație/ de piciorușe sub suprafață”; „două lampioane/ zboară peste mare/ unul s-a pierdut/ dincolo de zare/ în necunoscut/ unde nu mai zboară/ decât avioane”; „ursuzi pe-o bancă/ s-a pornit țîșnitoarea/ ne-a stropit și-am rîs”; „Dumnezeu le-a făcut perfecte pe toate/ cînd a făcut cacaua cu lapte/ și pîinea cu unt și cu sare// a căzut în visare/ și s-au furișat pe lume frigul la picioare/ și celelalte”.

Nu întâmplător am încheiat sarabanda poetică de mai sus cu poezia în care este invocat Dumnezeu, ci tocmai pentru a trece la cea de-a doua categorie de poezii din acest mic volum, cele de inspirație religioasă, pentru că, dacă ar fi să ne analizăm retrospectiv cu atenție, cam în acea perioadă a vieții, cea în care „copilul are o prostie îngerească” (superbă construcție),  ne-a încercat pe toți, într-un fel sau altul, fiorul mistic. În ceea ce îl privește pe Dan Sociu, atașamentul religios pare să se fi manifestat, la 17 ani, pe de o parte sub forma unei nevoi de a empatiza cu personajele inedite, speciale ale Bibliei, cum ar fi dreptul Iov, cel ce s-a răzvrătit în fața lui Dumnezeu, dar nu s-a lepădat de credință, sau Lazăr, cel înviat a patra zi de către Iisus Hristos, pe care le relochează în contexte contemporane (tot într-o manieră ludică, nicidecum blasfemitoare), iar pe de altă parte sub forma unui abandon absolut în fața divinității, tot într-o manieră ușor ludică: „spăl și de-o mie de ori mistria/ dacă-mi cere Meșterul meu/ că pîn-la urmă cine-oi fi și eu/ să-i pun la îndoială măiestria// și fiindcă nu-i ies din vorbă defel/ mi-a zis că-mi dă o altfel de mistrie/ când o să ies de-aici din sihăstrie/ și-o să vină să mi-o dea chiar El”.

Și pentru că vorbim despre vârsta de 17 ani, firește că nu se putea fără poezie de dragoste, manifestată fie sub forma unei pure prietenii: „pare că suntem aceiași, eu, Octav și cu Alina/ vorbe par să vină dintre ei și par că vin din mine/ cu adevărat știm însă că vorbește doar lumina” (din nou, un vers superb, de revelație); fie sub forma unei candide iubiri, pe care Dan Sociu alege să o ilustreze excelent în acest volum printr-o poezie ce poartă în sine atât un iz de Coșbuc, cât și unul de Arghezi, poeți ce, vrând-nevrând, ne sunt adevărați idoli la acea vârstă: „cînd mă port cu tine rău/ dar tu vii oricum zîmbind/ și-aștepți să mă vezi zîmbind/ atunci îmi pare foarte rău// că  mă țin de-al naibii tare/ pleci umilă, aplecată/ imediat ce ești plecată/ parcă te iubesc mai tare”.

Așadar, o scurtă dar cuprinzătoare radiografie poetică a vârstei de 17 ani, în 17 poezii alese pe sprânceană. 17 poezii completate de o poezie-epilog (cu care voi încheia și eu cronica mea), în care poetul își face un autoportret minimalist-existențialist, folosind în loc de culori, cuvinte, pe care însă înainte, le îmbibă de candoare, de savoare și mai ales de taină, de mister: „sînt un călător prin timp/ spre origini/ vin din bătrînețe, de după despărțiri/ și vă găsesc pe toți tot mai bine/ și nici nu știți de ce zâmbesc mereu”.