Smulgând mască după mască, în Havana anului 1989

 

Cronica romanului Măști de Leonardo Padura

(Editura Paralela 45, 2021)

 

Leonardo Padura (născut în 1955, la Havana) este un scriitor și jurnalist cubanez, licențiat în Filologie, faimos pe plan internațional. Pentru cvartetul Havanei, publicat în anii ‘90, a fost distins cu Premiul Hammett în Spania. De asemenea, în anul 2015 a fost desemnat laureat al Premiului Prințesa Asturiei pentru întreaga carieră, considerat Premiul Nobel al Spaniei. Romanul Măști, publicat inițial în anul 1997, ce face parte din cvartetul Havanei, dar și din seria de nouă romane avându-l ca erou pe locotenentul Mario Conde, este prima traducere a lui Leonardo Padura în limba română, traducere ce îi aparține lui Marin Mălaicu-Hondrari, și care a fost publicată în anul 2021 la editura Paralela 45.

În linii mari, atât prin prisma intrigii, cât și a manierei narative, romanul Măști, este unul polițist, dar care depășește cu mult aria clasică de niveluri de lectură a unui roman de gen; în ce fel, vom vedea în cele ce urmează. Pentru început, să vedem care este intriga romanului. Locotenentul de poliție, Mario Conde, deși suspendat temporal din funcție, este rechemat la post pentru a i se preda un caz cel puțin bizar: un travestit, identificat ca fiind Alexis Arayan Rodriguez, fiul unui reputat diplomat cubanez, este găsit mort într-un parc din Havana, în ziua de 6 august. După primele indicii, acesta fusese ștrangulat cu un cordon, fără ca măcar să opună cea mai mică rezistență. Ceea ce a dat cel mai mult de gândit a fost faptul că în rectul victimei au fost găsite două monede de aramă. În mod surprinzător, prima analogie pe care o face Mario Conde este cea dintre noaptea crimei,5 spre 6 august, zi în care Biserica Romano-Catolică (dar și cea Ortodoxă) sărbătorește Schimbarea la Față a Domnului, și faptul că victima este un travestit. Pornind pe aceste două fire, descoperă rapid faptul că Alexis, deși nu era un travestit propriu-zis, ci doar unul de ocazie, era totuși homosexual și mistic, obsedat chiar de Schimbarea la Față. Dar cum aceste două detalii erau prea puține pentru a dezlega misterul crimei, Conde se adâncește tot mai mult în lumea homosexualilor și a travestiților din Havana, lume ce coincidea, în parte cu lumea literară și artistică cubaneză. Deși rezolvarea cazului va veni pe cu totul altă turnantă, ceea ce descoperă polițistul explorând lumea „sexelor fluide” este cât se poate de interesant și de util pentru a pătrunde în psihologia acestora.

Complexitatea romanului, despre care vorbeam mai sus, vine tocmai din explorarea celor patru fire pe care va merge Mario Conde în ancheta sa: cel mistic, cel literar, care se va întrepătrunde cu cel politic și cel al comunității Queer (chiar dacă în epocă este posibil să nu se fi numit așa).

Mergând pe filiera religioasă, descoperim că și cubanezii, deși țară insulară, și teoretic izolată, se aseamănă confraților lor de limbă latină de pe continentul sud și central-american, în „ingeniozitatea” cu care amestecă lumea păcatului și a promiscuității cu aceea a misticii și a credinței, iar aici îmi vine în minte o altă nebunie mistică, ilustrată magistral de către Fernando Vallejo în romanul Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți (editura Curtea Veche, 2016, traducere de Eugenia Alexe Munteanu).

Pătrunzând în lumea literară cubaneză a anilor 80-90, Mario Conde descoperă faptul că aceasta fusese decisiv alterată de către politic. Astfel încât, odată cu instaurarea regimului comunist, în urma „Revoluței socialiste” condusă de Fidel Castro și de Ernesto Che Guevarra, scriitorilor li s-a impus ca unică estetică literară, realismul socialist (exact cum s-a întâmplat și în România și în celelalte țări ale blocului sovietic din Europa de Est), iar cei care nu s-au aliniat, au fost marginalizați. Mai mult decât atât, cei care erau bănuiți sau dovediți a fi homosexuali erau scoși cu totul din lumea literară, interzicându-le să mai publice, erau scoși din librării, din dicționare, din istorii literare, ca și cum nu ar fi existat niciodată în lumea literară cubaneză, pe motive de „decadență” și de morală anti-sovietică. Ironia sorții este că următoarea generație de politicieni comuniști, în momentul în care în lumina neo-marxismului (aș zice chiar a unui neo-marxism avant-la- lettre) au pătruns în societatea comunistă ideologiile de gen, i-a reabilitat pe scriitorii gay, ba chiar i-au propulsat în prima linie.

Este de la sine înțeles că invadarea lumii literar-artistice de către politic s-a produs în condiții de corupție, de minciună și de intimidare, ceea ce spune multe despre nivelul de corupție la care ajunsese lumea politică cubaneză la finele anilor ‘80, când are loc acțiunea romanului.

În fine, odată ajunși la filiera comunității Queer, trebuie spus că Leonardo Padura reușește să pună bazele, fie și prin maniera aceasta a ficțiunii, unui mic tratat de antropologie dedicat persoanelor homosexuale sau care se confruntă cu fluiditatea de gen. Putem pătrunde astfel în intimitatea psihologică a acestora, putem afla mai multe despre maniera sau manierele în care sunt ei priviți în societate și chiar în familie, și despre ce traume se nasc în mintea și sufletul lor, și bineînțeles, putem să empatizăm mai mult cu ei și să încercăm mai mult să îi înțelegem. Din acest punct de vedere, recomand romanul Măști tuturor homofobilor, dar și celor care, din cauza diverselor preconcepții, încă nu pot pătrunde foarte mult în psihologia persoanelor LGBTQ.  

Așadar, romanul Măști este unul cât se poate de complex, fascinând atât prin maniera în care este condus firul narativ de tip roman polițist, în care suspansul și pistele false se țin lanț, cât și prin pluralitatea de niveluri de lectură și de referințe istorice, politice, literare, psihologice și antropologice ce se întrețes pe firul narativ de bază. Ca o notă suplimentară, aș menționa și faptul că romanul lui Leonardo Padura „prezintă urme de poezie”, și chiar de „povestire în ramă”, ceea ce în fond este ceva cât se poate de firesc, având în vedere că autorul este un latino-american „pur sânge”.