Cine sunt de fapt străinii?

 

Cronica volumului de proză, Trompa lui Eustachio de Adriana Ruță Neagoe

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Adriana Ruță Neagoe s-a născut la București, unde a absolvit cursurile Liceului Dante Alighieri, cu predare în limba italiană, apoi pe cele ale Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila. În anii de liceu a fost redactor-șef al revistei liceului, unde a publicat eseuri și poezie, și a frecventat cenaclul Săgetătorul, condus de profesorul Tudor Opriș. În prezent este de profesie medic și locuiește în Boston, SUA. După aproape 50 de ani, în 2021, se întoarce la literatură și publică proză scurtă pe revistadepovestiri.ro, Litero-mania.com și în revista Banchetul. Tot în 2021 îi apare și volumul de povestiri Trompa lui Eustachio, la Casa de pariuri literare, cu o prefață de Dan C. Mihăilescu. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul cuprinde zece proze scurte (sau medii), cu iz de autobiografism, ce ar putea fi împărțite în două categorii tematice majore: amintiri din copilăria și adolescența autoarei, și povestiri în care acțiunea se desfășoară peste hotare, fie în Elveția, fie în Statele Unitre ale Americii, altfel spus, povestiri din viața de imigrant, mai precis despre cea de medic imigrant, întrucât autoarea era deja medic ORL-ist când a decis să părăsească țara. S-ar putea crede că între cele două categorii majore a rămas un hiatus greu de digerat. Dar nu este nicidecum așa, întrucât printre prozele din prima categorie, s-au strecurat câteva în care „personajul principal” este fascinația micuței Adriana pentru străinii care veneau în România, în perioada comunismului: „Străinii miroseau a proaspăt, un miros carac­teristic, floral. Inconfundabil era mirosul acela de om venit dintr-o altă lume! Asta m-a atras de la început la ei, pe lângă faptul că erau blonzi, cu ochi albaștri, mereu surâzători, spre deosebire de noi, mai ales de tata”.

Fascinația aceasta însă, nu se oprea doar la o divinizare irațională a acestora, ci care o îndemna cumva să încerce să le descopere modul de viață, să le intre cumva în minte, si chiar să le cunoască istoria. Iar când istoria lor se manifesta în prezent, impactul era atât de puternic încât empatia resimțită instantaneu față de aceștia făcea ca evenimetele să se fixeze cumva în memorie și să rămână mereu acolo, păstrându-și inclusiv acel straniu timp, nu atât gramatical, cât sentimental, al prezentului continuu; iar cel mai elocvent exemplu este invazia Cehoslovaciei din anul 1968, pe care autoarea pare să o aibă încă foarte vie în memorie: „Numai că-n vara lui ’68, s-a produs ceva ieșit din obișnuitul vacanțelor noastre. Turiștii cehi au început să plece din camping în mare grabă, pentru că în țara lor intraseră tancurile sovieti­ce. În acele zile s-a petrecut ceva la care nici nu îndrăznisem să sper, luându-mă și pe mine pe nepregătite, dar în alt chip decât pe ei. Cehii se rugau de noi să le cumpărăm corturile și toate echipamentele de camping, pe nimica toată. De fapt, nu înțeleg nici acum cu ce-i ajutau pe ei ba­nii aceia românești. Poate că se temeau că nu vor mai putea intra la ei în țară și că poate ar fi trebuit să se refugieze undeva, în drumul lor spre casă. I-ar fi putut prinde iarna și le-ar fi trebuit bani de mâncare… Ce știam eu?”.

Dacă povestirile despre perioada copilăriei și a adolescenței sunt străbătute de un firesc fior de melancolie, ce lasă în urma sa o suită de sentimente diverse, toate însă din spectrul simțămintelor curate (cum sunt toate simțămintele la „vârsta fericită, fără minte”, vorba poetului Panait Cerna), cele despre viața adultă comportă o bizară fluctuație a stărilor pe care le generează, asta și pentru că fiecare dintre acestea surprinde alt moment al experienței imigrației. De exemplu, în Trompa lui Eustachio, în care se povestește experiența unei tinere ORL-iste care, emigrând în Elveția și neavând drept de muncă cel puțin trei luni, ajunge să muncească, „la negru” ca menajeră (deși este foarte posibil să fie 100% autobiografică, proza este scrisă exclusiv la persoana a III-a, iar numele personajelor sunt cu totul altele), sentimentele marcante sunt cele de frustrare, de nedreptate, de frică, de neputință. În schimb, în Freddie, în care protagoniștii sunt un cuplu de români stabiliți de zece ani în Statele Unite al Americii, atmosfera este mult mai destinsă, mergând chiar spre comedie: „— Noi nu avem animale de companie, pen­tru că lipsim toată ziua de acasă. Este mult spus „adopție”. Sper că ați înțeles că nu vi l-am luat pentru companie, ci pentru supa gustoasă cu care am putut face această ciulama. Freddie a fost o pasăre de curte, pasăre organică, hrănităcu produse naturale, nu chimicale, a fost lăsat liber să ciugulească în condiții de mediu cât se poate de sănătoase, de aceea a fost așa de gus­tos, și locul lui cel mai firesc a fost în oala pentru supă! — Cum? Mi l-ați tăiat pe Freddie? Se așternu tăcerea. Doamna Revell, cu lacrimi­le pe obraji, se uită în farfuria din care mâncase, o împinse spre mijlocul mesei, apoi se ridică de la masă, își luă geanta și ieși repede afară, murmu­rând ceva de neînțeles despre Dracula, înainte să trântească ușa după ea”.

Povestirea despre Freddie, bătrânul cocoș ce a crescut o viață ca animal de companie și a sfârșit în oala de supă, încheie și volumul Adrianei Ruță Neagoe. Și sunt convins că nu întâmplător aceasta a ales să încheie într-o notă umoristică. Ci pentru a-i lăsa cititorului un gust bun la final, pentru a-i sădi în suflet și în minte optimismul, pentru a nu-l determina să tragă concluzia că emigrarea într-o țară străină este un lucru eminamente rău, ci că, dimpotrivă, poți trăi foarte bine și în străinătate, atâta timp cât îți faci treaba și te integrezi în comunitate. Că în final, totul este despre oameni și despre omenie, că într-adevăr, acolo unde sufletele rezonează, granițele cad de la sine.

Recomand volumul Trompa lui Eustachio nu atât pentru subtilitățile literare, deși nici acestea nu lipsesc, strecurându-se și făcându-și simțită prezența când te aștepți mai puțin, ci mai curând pentru mesajul pozitiv pe care îl transmite, despre acele momente în care cuvântul „străin”, atribuit unui om, își pierde automatul sensul din DEX, „străinul” devenind simplu „om”.