Cronica volumului grații
muze armonii de Petra Torsan
(Casa de pariuri literare, 2021)
Despre Petra Torsan nu se știu prea multe lucruri (ea
însăși a ales această formă de semi-anonimat: „dar prezentarea, totuși, am s-o
las pe seama poeziilor”), doar faptul că s-a născut în anul 2002 și că studiază
Scenaristică-Filmologie la UNATC „I. L. Caragiale” din București. Debutează în
anul 2021 cu volumul de poezie, grații
muze armonii, la Casa de pariuri literare. Asupra acestui volum de debut mă
voi apleca și eu în cele ce urmează.
Încă din atipica prezentare pe care și-o face, Petra
Torsin ne „avertizează” asupra esenței poeziei sale, astfel: „Mai mult decât a porni de la idei și
concepte, autoarea acestor texte se inspiră din frânturi de vise și se
folosește de jocuri de cuvinte, de anagrame, de diferite genuri muzicale, de
firea unor persoane pe care fie le cunoaște deja, fie le va cunoaște la un
moment dat, totul pentru a demistifica credința populară (propagată prin scris
și prin viu-grai) conform căreia poeții ar tinde spre Absolut”. Bineînțeles
că și aici, cum se va vedea și pe mai departe, în volum, Petra se joacă,
blufează, dacă pot spune așa, servindu-ne doar jumătăți de adevăr. Mai exact,
ea este sinceră când se referă la originea poeziei sale, dar încearcă să își
inducă cititorii pe o pistă falsă atunci când este vorba despre scopul sau
finalitatea actului său artistic. Ceea ce mă invită pe mine la o demistificare
a „demistificării” despre care ea însăși se face „vinovată”.
Să începem totuși cu afirmațiile adevărate. Într-adevăr,
încă din primele poezii ale Petrei Torsan se observă spiritul ludic, provenit
din acele „frânturi de vise”, înveșmântate în jocuri de cuvinte, care sporesc
senzația de joc/joacă: „mi-a căzut niște
glazură (de ciocolată)/ pe tastatură/ de pe o portocală (glasată),/ dar cât era
în cădere- înainte s-atingă tastele – am țintit spre ea cu degetele,/ de pe
care mi se scurgea ojă cu aspect de miere./ ea aveam scrum în nas,/ iar nasul
mi-era scrum de la cât tutun am putut mirosi între apus și cină,/ când nu știu
cine naiba te pune să fumezi atât”; „ar
vrea să poată suna ca un vis,/ dar în lumea ei, nimic nu-i permis./ crede că
distorsionează...// un trup care nu-i mai aparține – un vid - / o ia la vale cu
tot c-o palmă de gânduri goale./ doar ele o mai țin în picioare”. Și
totuși, parcă nu avem de a face cu o joacă gratuită, parcă „excesul de tutun”
și „renunțarea la trup/ gândurile goale”, ies din aceste poezii ca niște țepușe
ce te pun pe gânduri.
De altfel, din aproape în aproape, pe nepusă masă, cum se
zice, poeziile Petrei Torsan încep să fie tot mai mult populate de gânduri
îngrijorătoare, de întrebări existențiale, e drept, transmise tot în manieră
ludică, având însă grijă să strecoare câte o sintagmă care să pună în lumina
problema reală expusă: „secundele
respiră/ la distanță de câteva gesturi unele de altele/ se întrepătrund/ se
leagă unele de altele/ reacții în lanț/ minutele alunecă în șir indian/ orele
se lungesc/ zilele se topesc ca guma pe trotuar vara totul nu-i decât o săptămână a patimilor/ așa-ți devine
întreaga viață”; „în ianuarie m-am
născut/ în februarie s-a născut putința/ în martie s-a aprins dorința/ în mai a
apărut credința/ în iunie totul s-a disipat/ și-am ajuns la margine de drum/
sunt în câmpia bărăganului/ și caut pașii pe care-i adăugam la cinci ani/ ca pe
sare și piper/ drumului prăfos/ fluieram fluent în lanul de porumb/ pe câmpul cu grâu, încolțeam”.
Dacă ar fi să urmez planul autoimpus al acestei cronici,
ar trebui ca de pe acum să pornesc marea demistificare a „demistificării”. Numai
că, nu voi proceda la o argumentare foarte solidă, ci voi pune doar o
întrebare: oare vorbind despre ireversibila trecere a timpului care sapă în
oameni făcându-i să trăiască într-o perputuă „săptămână a patimilor”, sau
întorcându-se cu gândul și inima la izvoarele vieții sale, la clipele „încolțirii”
celei prevestitoare de rod însutit (ca să rămânem tot în sfera și terminologia
biblică), poeta Petra Torsan nu cumva face exact ceea ce adfirmase că nu ar
face niciodată, și anume să scruteze Absolutul?
Și pentru ca întrebarea mea să nu rămână retorică (oricum
n-ar fi rămas, răspunseseră deja versurile citate mai sus), o să aduc în
sprijinul ideii mele ascunsă în spatele întrebării, un ultim argument, citând
ultima poezie din volum, în care, de altfel ni se dezleagă, tot în manieră
ludică, întreaga taină a poeziei Petrei Torsan, și în care totodată se vădește
faptul că poeta stăpânește cât se poate de bine arta de a mânui simboluri, în
special simbolurile creștine (cu care de altfel ne-am mai întâlnit și mai sus):
„port sufixul cu mine sub formă de
flagel,/ iar crucifixul stă la gât/ simbolic/ ca bălțile pline cu pești-banană/
vara, după ploaie./ fac tot ce-mi trece prin cap/ și prind rădăcini aeriene
într-un mediu poluat./ mă plimb, mă plimb, mă plimb, stau pe loc./ jur c-o să
găsesc rimă la tot./ și ție, și ție.../ mulțumită mie, o s-o sfârșim regește./
de azi vă dau la toți dezlegare la pește!”. Aici trebuie menționat, pentru
cei nu atât de bine instruiți în simbolistica religioasă creștină, faptul că
simbolul peștelui este unul dintre cele mai puternice, pe același loc, aș zice,
cu cel al crucii, și îl simbolizează pe Însuși Hristos, și aceasta pentru că inițialele
sintagmei, Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, Mântuitorul, transpusă în limba
greacă, Ιησούς
Χριστός ο Θεός ο Υιός, ο Σωτήρας, dau
cuvântul „ihtis”, care înseamnă „pește”. De altfel, primii creștini, și mai
ales în perioada persecuțiilor, se recunoșteau între ei desenând pe pământ un
pește.
Așadar, Petra Torsan ne oferă un volum de poezie aparent
puerilă, de un ludic asumat, prin care însă ne invită la o adâncă reflecție
asupra principalelor teme existențiale. Este un demers de-a dreptul inedit, dar
care, sper eu, își va atinge scopul. În ceea ce mă privește, sunt deja foarte
curios cu ce ne va mai suprinde poeta pe viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu