O restituire necesară: Carol Ardeleanu

 

Cronica romanului Am ucis pe Dumnezeu de Carol Ardeleanu

(Editura Publisol, 2022)

 

Carol Ardeleanu (născut în 1883, la București) a fost un romancier român care s-a remarcat în perioada interbelică, dar care ulterior a fost pe nedrept uitat sau poate doar obscurizat (poate și din cauza numărului foarte mare de scriitori foarte buni pe care i-a dat perioada mai sus numită). Până în 1913 a avut o activitate publicistică intensă în revista Luceafărul. A publicat inițial poezie și proză scurtă în periodicele literare ale vremii. În anul 1926 publică primul său roman, Diplomatul, tăbăcarii și actrița, care a fost distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români. Inspirat  de viața periferiei bucureștene, romanul său de debut a fost considerat un act de curaj scriitoricesc al momentului. Au urmat romanele: Am ucis pe Dumnezeu (1929), Casa cu fete (1931), Viermii pământului (1933), Pescarii (1934) și altele. Carol Ardeleanu a fost poate singurul realist al interbelicului literar care și-a îndreptat atenția asupra categoriilor defavorizate: muncitori, zilieri, prostituate sau vagabonzi. A murit în 1949, la București, într-o zi de 23 noiembrie (la fel ca Urmuz, ce tristă coincidență).

Recent, editura Publisol a reeditat, în colecția Biblioteca Secolului 20, cel de-al doilea roman al său, Am ucis pe Dumnezeu, care, deși de mici dimensiuni, având puțin peste două sute de pagini, se remarcă în primul rând prin tema foarte curajoasă și mai ales prin densitatea trăirilor personajelor, trăiri ce se transmit, pe nesimțite, și cititorului. Asupra acestui roman mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Personajul principal al romanului este Adrian Vornicu, un fiu de preot care, după ce parcurge atât seminarul teologic, cât și facultatea de teologie, descoperă lumea fascinantă a artei și se hotărăște să devină pictor, întorcând astfel spatele slujirii preoțești, căreia îi era ca și predestinat, nu atât în baza studiilor sale, ci mai cu seamă în virtutea unei inerții familiale, toți bărbații din familia sa fiind slujitori ai bisericii, de generații întregi. Însă nu aceasta ar fi adevărata dramă, adevărata intrigă a romanului, ci faptul că, pe măsură ce se adâncește în lumea artei, Adrian începe să aibă tot mai multe momente de îndoială cu privire la conținutul credinței sale, ajungând chiar să se îndoiască de existența lui Dumnezeu și, pe cale de consecință, să își acuze tatăl de faptul că l-ar fi îndoctrinat, că i-ar fi inoculat în minte și în suflet o mare minciună. Și aceasta pentru că, prins în vârtejul creației artistice, el simte nevoia de a-și fi sieși propriul dumnezeu, considerând că nu poate ajunge la o creație desăvârșită, atâta timp cât se află într-un raport de prostație față de un alt Creator, care îi este superior.

De asemenea, consideră că și Adela, femeia pe care cândva o iubise, și care îi fusese model și amantă, îl împiedică în calea sa spre desăvârșirea artistică, motiv pentru care decide să o părăsească, mai bine spus să o izgonească din casa sa. Iar când aceasta, nesuportând ideea despărțirii de bărbatul iubit, se sinucide, Adrian, asemenea unuia dintre „huliganii” lui Eliade, nu prezintă nicio urmă de regret sau de mustrare de conștiință.

Îndoielile și revolta sa ating însă cote alarmante, cu urmări dezastruase, în momentul în care în viața sa își face apariția un oarecare Demian, care se va dovedi în scurt timp a fi un alter ego al său, oarecum demonic, în sensul că el este cel care îi sădește și-i amplifică de fiecare dată îndoiala, ce se manifestă la limita dintre fantomatic și real, în sensul că pentru Adrian, acest Demian este o entitate cât se poate de independentă, de vie, de reală și de vizibilă, cei doi având o relație ce amintește fără doar și poate de Dublul (sau Nebunul) lui Dostoievski. De altfel, influența dostoievskiană nu se reflectă doar în acest paralelism livresc, ci și în intensitatea trăirilor lui Adrian, care, din acel moment și până la finalul romanului (care rămâne, de altfel, unul deschis), se va zbate perpetuu între luciditate și nebunie, linia de demarcație dintre cele două fiind din ce în ce mai subțire, mai greu de punctat, întrucât atât în nebunie cât și în luciditate, el nu se gândește decât la Dumnezeu, pe Care îl vede adeseori sub chipul bătrânului său tată, preotul.

Revenind la urmările dezastruase mai sus invocate, acestea ar consta în: provocarea morții bătrânului său tată, preotul, care își dă duhul „de inimă rea” din cauza împietririi inimii fiului său iubit; uciderea cu sânge rece, în timpul unei crize de „iluminare” a unui copil nevinovat, căruia îi curmă viața într-un mod foarte brutal, fiind convins că astfel îl ucide pe însuși Dumnezeu (de unde și titlul romanului) și nu în ultimul rând, provocarea bolii și ulterior a morții lui Mabel, o tânără femeie venită din Londra la sora sa, vecină cu Adrian, ce se îndrăgostește nebunește de acesta imediat după moartea Adelei, și care, neprecupețind niciun efort în a-i fi alături în suferința sa, se trezește la rândul său „răpită” în viforul acelei nebunii, ce o va epuiza atât fizic cât și psihic, până la moarte.

Într-un scurt moment de luciditate, Adrian își recunoaște crima, respectiv uciderea copilului, și acceptă să își ispășească vina la închisoarea Văcărești, unde începe să picteze icoane, ca un semn al împăcării sale cu Dumnezeu, numai că în locul chipurilor biblice, el îi pictează pe toți aceea pe care i-a distrus, din cauza nebuniei sale: Adela, tatăl, copilul și Mabel.

Roman realist în cel mai pur sens al cuvântului, Am ucis pe Dumnezeu, pune pe tapet teme psihologice și sociale de o foarte mare importanță, care din nefericire sunt la fel de actuale și astăzi, dintre care putem enumera: impunerea unei credințe sau a unei meserii, fără consimțământul total al celui în cauză (ca fost seminarist, am cunoscut la rândul meu elevi care erau trimiși cu forța la seminar doar pentru că erau fii de preoți și „predestinați” slujirii preoțești, dar care nu împărtășeau întru totul sau chiar deloc această „menire”); viciul auto-deificării, ca reacție adversă, naturală sau nu, la „credința” impusă; impasul creatorului care se simte strivit de măreția Creatorului; și nu în ultiumul rând, problema laxismului moral, a adormirii complete a conștiinței. Fie numai și pentru readucerea în atenția cititorilor a acestor teme, consider mai mult decât binevenită, chiar necesară, restituirea personalității artistice a lui Carol Ardeleanu, prin reeditarea operelor acestuia. Îmi place să cred că Am ucis pe Dumnezeu este doar începutul unui demers editorial de anvergură, ce va continua cu reeditarea cât mai multor romane ale acestui autor atât de puternic și de profund.