28 iunie – Ziua care aduce Moartea

 

Cronica romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici de Dumitru Crudu

(Editura Humanitas, 2019)

 

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, R. Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de poezie: Falsul Dimitrie (editura Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați  (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de poezie, dintre care amintesc de: Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45, 1995), La revedere, tată (editura Tracus Arte, 2015) și Cinci poeme din Rotterdam (editura Charmides, 2017). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (editura Tracus Arte, 2012), Un american la Chișinău (editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Moartea unei veverițe (editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (editura Humanitas, 2019) și Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor (editura Arc, 2001), Alegerea lui Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii: Bătrâna de 11 ani (editura Prut Internațional, 2015) și Vrabia din geantă (editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă, poloneză, sârbă sau suedeză. 

În cele ce urmează mă voi apleca asupra romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, apărut în anul 2019 la editura Humanitas, în colecția Prozatori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu.

Acțiunea romanului pornește de la un fapt real, istoric, poate unul dintre cele mai grele momente din istoria recentă a României și implicit a Moldovei, apoi se continuă într-o sagă de familie, asupra căreia nefastul eveniment pare a fi aruncat un greu blestem imposibil de rupt. Evenimentul cu pricina îl constituie cedarea Basarabiei de către România, în favoarea URSS, în fatidica zi de 28 iunie 1940, în urma unui infam ultimatum, ce până la urmă nici nu a mai fost respectat. În aceeași zi, la Chișinău se năștea Mihai Mihailovici, fiul Lizei și al lui Mihail Feodorovici Lebădă. Încă din prima zi a vieții sale, în care părinților le este confiscată casa abuziv, destinul îi va sta sub semnul fatalismului generat de ocupația rusească. Ba mai mult, însăși ziua de naștere, în care majoritatea basarabenilor, rapid spălați pe creier și rusificați sărbătoreau „marea eliberare de sub jugul românesc”, i-a fost aducătoare numai de nenorociri: la împlinirea vârstei de patru ani, în plin război, dă foc casei, ce-i drept, din joacă; la cinci ani, asistă la violarea unei mătuși de către doi soldați ruși; la șase ani tatăl său este arestat complet nevinovat de către cel ce avea să îi devină, ca o ironie (sau ca o forțare) a sorții, tată vitreg. 

În fiecare an, fără excepție, ziua de 28 iunie a fost marcată de câte un eveniment sumbru: morți, arestări, concedieri, bătăi, avorturi, inundații, războaie, emigrări, internări la spitalul de nebuni și multe altele, s-au succedat cu regularitate vreme de șaptezeci și opt de ani, până la moartea lui Mihai Mihailovici, care avea să fie înmormântat tot într-o zi de 28 iunie. Cel puțin aici se oprește cronica despre familia Lebădă, întinsă pe patru generații.

 Pe lângă trucul narativ de a-și alcătui cartea exclusiv din relatări ale faptelor petrecute în data de 28 iunie, Dumitru Crudu mai surprinde și prin faptul că reușește să recreeze atmosfera specifică fiecărui episod evocat. Astfel, cititorul va retrăi alături de eroii cărții, toată paleta de stări și sentimente pe care le vor fi trăit basarabenii începând cu anul 1940 și până în prezent: frică, teroare, foame, deznădejde, euforii iluzorii, mici bucurii de moment, rapid umbrite de vârtejul evenimentelor potrivnice, revoltă, frustrare, neputință și chiar resemnare. Ceea ce atrage atenția și invită la o profundă analiză de caz este faptul că, în ciuda diversității de stări, atmosfera cărții, cenușie și grea, rămâne aceeași de la început până la sfârșit, ca și cum, din 1940 până în prezent, basarabenii ar fi prinși într-o buclă nefastă din care nu se pot nicidecum desprinde, în ciuda tuturor evenimentelor petrecute și a oamenilor care au încercat pe cont propriu să spargă blestemul.

 Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici nu este un simplu roman, deși din punct de vedere al canoanelor literare, cam așa s-ar numi, ci el trebuie privit și ca o formă de istorie romanțată, ca o invitație sau chiar ca o somație la neuitare. Este o carte ce ar trebui citită în fiecare an în preajma zilei de 28 iunie, pentru a nu se uita niciodată Ziua aceea Neagră, Ziua ce a adus asupra basarabenilor durerea, întunericul și moartea.

În încheiere vă ofer spre lectură un fragment, zic eu, edificator, pentru atmosfera întregului roman: 

„28 iunie 1948. 

După ce s‑au stins lămpile în Flutura, Radu Gavrilovici a ieșit din ogradă și s‑a pornit să străbată satul. Liza trăia în mahalaua de peste deal, în casa aia cu fântână în drum, din care începuse și el să bea apă în ultima vreme și până acolo a întâlnit doar o singură umbră de om, în fața țintirimului, și, ca să nu fie recunoscut, Radu Gavrilovici și‑a tras capela cu steluță roșie pe ochi. La Liza lampa era stinsă, dar n‑a intrat în ogradă. Stătea în fața porții și tușea, tușea dinadins ca să‑l facă pe Petrache să latre, dar câinele era așa de jigărit, că nici să latre nu mai voia, și atunci el a zgâlțâit poarta. Nu hămăiala câinelui a auzit‑o Liza, ci zgâlțâitul porții, și a ieșit, făcându‑i un semn să treacă în ogradă. Câinele lătra atât de stins, că nici unul dintre ei nu‑l auzi. S‑a furișat după ea în casă și s‑a oprit în tindă, lăsând‑o pe Liza să meargă mai departe singură, ca să verifice dacă Mihăiță, Valentin, Ivan, Anatol și Tamara dormeau. Dormeau tun și ea l‑a împins în camera vecină, cea care încă nu era terminată. A intrat după el cu o lampă în mână, pe care a aprins‑o de cum a închis ușa după ea. Radu Gavrilovici nu venea niciodată cu mâna goală la ea, dar de venit venea foarte des. De fiecare dată scotea dintr‑o torbă o strachină de făină, pe care i‑o punea în brațe, și Liza o lua și o ducea în cealaltă cameră. Nici atunci nu a făcut vreo excepție. A scos strachina și i‑a dat‑o, iar ea i‑a întors spatele ca s‑o ducă în cealaltă cameră, unde dormeau copiii. El nu mai avu răbdare s‑o aștepte și își scoase tunica soldățească de culoare kaki, iar când ea reveni, îl găsi gol. Se dezbrăcă și ea cu repeziciune și el o trânti pe spate pe podeaua de lut.

A doua zi, Liza a copt pâine, bucuroasă că și azi vor avea ce să mănânce. Ce fericiți mai erau Mihăiță, Tolișor și Tamara! Ei încă dormeau când mama a scos pâinea din cuptor și a tăiat‑o în felii mărunte. I‑a trezit mirosul acela atât de îmbătător de pâine coaptă. Au sărit din pat și și‑au lipit de obraz câte o hrincă albă. Pâinea era caldă, iar căldura ei li se difuză în tot corpul. După ce au mâncat‑o, i‑au sărit tustrei mamei la gât, au înlănțuit‑o cu mâinile, pupând‑o când pe un obraz, când pe altul și mulțumindu‑i cu lacrimi în ochi că le‑a făcut rost de pâine. Erau salvați pentru încă o zi. Câteva nopți Radu Gavrilovici nu veni. Veni în a cincea noapte, când ei nu mai aveau ce să mănânce, cu o nouă strachină de făină în torbă, pe care i‑o înmână la lumina lămpii din camera aia neterminată. O dată însă nu a venit tocmai două săptămâni și ea s‑a dus să‑l caute acasă, dar acasă nu era. Mai pe urmă a aflat că i se terminase și lui făina și plecase la Chișinău după un nou sac. Pentru că fără făină nu venea niciodată la ea, dar nici ea nu l‑ar fi primit dacă ar fi venit cu mâinile goale, căci numai pentru pumnul acela de făină ea primea să se culce cu el și el știa prea bine asta.

Trecuseră deja opt nopți și el nu veni deloc, iar acum se scurgea și a noua noapte, și el tot nu apăru. Deodată, cineva începu să zgâlțâie poarta și Liza ieși afară. Era Radu Gavrilovici”.