Cronica volumului Edenul
tăcerii rele de Sebastian Reichmann
(Casa de Editură Max Blecher, 2021)
Sebastian Reichmann (născut în 1947) este un poet român,
dar și de expresie franceză, fiind și unul dintre ucenicii lui Gellu Naum. A
debutat publicistic în 1966 în Povestea vorbei, suplimentul revistei Ramuri și
editorial, în anul 1969, cu volumul Geraldine,
care este primit ca o revelație, în contextul relativei liberalizări a
literaturii de la sfârșitul anilor `60. În schimb, cea de-a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971) este retrasă
de pe piață în urma „Tezelor din iulie”. Ca urmare a acestei nedreptăți,
emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în limba franceză,
iar din 1977 începe să publice și în revistele din Franța. Îi apar în Hexagon
mai multe volume de poezie. La începutul anilor 2000 reîncepe să scrie în limba
română și să publice în România. Apar astfel volumele: Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea
„Umbrella” (2009 – împreună cu Dan Stanciu), Perioada Translucidă. Poeme 1965 – 2012 (2012), Acceleratorul de încarnări și alte
Biografobii (2017) și Edenul tăcerii
rele (Casa de Editură Max Blecher, 2021). Asupra acestui din urmă volum mă
voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că Sebastian Reichmann își
numește poemele din acest volum, „noeme”, cu un cuvânt inventat de poetul
americano-luxemburghez, Pierre Joris, pentru a desemna ceea ce scrie un „noet”,
adică un „nomadic poet”, un poet ce scrie în altă limbă decât cea maternă. Iar
acest lucru ne arată fără doar și poate faptul că poetul Sebastian Reichmann,
chiar dacă a scris mai mult în limba franceză, el nu a încetat niciodată să se
considere totuși român și poet de limba română (de altfel și volumul de față
este alcătuit atât din texte scrise direct în limba română, cât și din texte
traduse din franceză în română de Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici).
De altfel, tema aceasta a sufletului împărțit între România și Franța, se și
regăsește în volumul de față, și nu doar într-unul, ci în
mai multe noeme, fiecare dintre acestea fiind străbătute ba de un sentiment de
melancolie, ba de unul de sfâșiere: „Nefericiri
de jur împrejur/ ale acestor übermench care fură munca suboamenilor/ care o
fură pe cea a băștinașilor/ care o fură pe cea a apatrizilor”; „satul este în noi/și ochiul țăranului/
bănuitor/ cu limba ascuțită/ ochiul lui e îngropat în adâncurile noastre”;
„fur cerșesc să mănânc/ și săru-mâna
spun/ ca orice român bun/ am murit chiar
acum/ în Transnistria românească”; „Îl aud pe Ginsberg cântând/ „Fiecare patrie
este o închișoare””; „Te sun de la
Cluj pentru a-ți spune asta/ ca și cum te-aș suna de la Paris// te sun din ce
în ce mai rar de la Paris// acolo unde nu mă aflu/ pot fi găsit cel mai ușor”.
Sebastian Reichmann este fără doar și poate genul de poet
care iartă dar nu uită. Așa cum am spus și mai sus, în prezentarea traseului
său de scriitor, el a emigrat în Franța în urma neînțelegerilor avute cu mai
marii puterii comuniste, cu plenipotențații zilelor acelora de tristă amintire.
Sau mai bine zis, de neștearsă amintire, de vreme ce poetul se mai războiește
și astăzi, în scris, cu cei care atunci l-au forțat, direct sau indirect să-și
părăsească țara și prietenii. Iar cel mai relevant noem în acest sens este cel
intitulat, Poetul Păun, în care acesta face o trimitere directă la Adrian
Păunescu, la cenaclul său și chiar la cei care i se afiliau în demersul de
îngenunchere a libertății de exprimare: „Viitorul
bard al stadioanelor/ se plângea de mine cui voia să-l asculte/ mă compătimea
că nu puteam înțelege/ mai nimic din ceea ce el făcea cu cuvintele// eu îl
imitam îl plângeam la rândul meu/ pentru că nici el nu putea înțelege/ mai
nimic din refuzul meu definitiv/ de a aplauda în picioare// sau chiar în genunchi/
în mijlocul mulțimii de mulțumiți/ din grădina zoologică plină cu poeți/
împăiați cu mult înainte să moară”.
De altfel, întregul volum de față mustește de o atmosferă
politică, poetul având la tot pasul referințe critice la tot felul de derapaje
politice, observate fie în România, fie în Franța, fie în alte țări, fie
pornind de la evenimente recente, fie de la cele intrate deja în istorie, cum
este, spre exemplu, Holocaustul, pe care îl privește, prin ochii lui George
Steiner, drept o a doua Cădere a omului din Grădina Edenului, acel Eden al tăcerii rele, prezent și în
titlul volumului: „Dacă nu sunteți
observați din interior/ atunci sunați doar sunați și intrați/ dacă nu intrați
ați pierdut/ dacă nu sunați rămâneți oricum pe facebook/ luptați-vă sau jugați-vă
cu el/ de-a v-ați ascunselea/ cu pași de pisică cu ochi de lup/ cu blană de urs
cu urechi de iepure/ oricum ați pierdut/ dacă din interior nu sunteți
observați// ați căzut într-un loc unde nimeni/ nu-i mai vede pe cei care cad”;
„pietrele de moară din capul meu sau al
tău/ captive într-o cușcă de oțel/ pot fi aruncate vai atât de ușor/ în capul
aceluiași țap ispășitor/ de vocea și de pana paradissimo/ a maestrului yankee
al poeziei universale// pietrele nu mai pot fi stivuite într-o baricadă fleur bleue/
după ce am trecut râul ce desparte/ regatul de mult expirat și/ imperiul
utopiei universale/ bine înghețat/ Voi
mândri asasini palizi supraviețuitori/ stați liniștiți doar aveți/ ziare online
și internet/ gânditori care gândesc pentru voi/ paradisul din cușca de oțel//
niciun univers nu/ vă poate ajuta să intrați/ în Edenul ăsta atât de politicos/
Edenul tăcerii rele/ de ieri și de azi/ dragi ascultători/ Amirareșalul vă
ordonă/ prindeți miorița și aduceți-o înapoi/ locul ei e aici printre oi”.
Se observă de bună seamă în discursul poetic a lui
Sebastian Reichmann o îmbinare stranie între un suprarealism adaptat la
paradigma poeziei politice (semn că moștenirea poetică și spirituală a lui
Gellu Naum este încă prezentă în lirica sa) și o ironie foarte fină, sesizabilă
doar pentru cei cu simțurile foarte ascuțite (semn că l-a vizitat în mod
repetat și spiritul lui Caragiale, care l-a făcut să „vadă enorm și să simtă
monstruos”). Poate cel mai subtil noem politic al lui este cel intitulat, cu o
sintagmă biblică (ceea ce dublează doza de ironie), Stă scris: „Stă scris//
„AMNEZJA” cu litere demne de planșa de oftalmolog/ pe portierele/ unui camion
de marfă ce se bălăngăne/ pe șoseaua spre Charleroi// Stă scris// (însă despre
ce amnezie e vorba/ cu exactitate/ nu aș putea nici n-aș vrea să vă spun)//
„beleve” pe o cutie de pantofi/ de carton umezit de ploaie/ abandonată pe un
trotuar/ din Place de la Bastille// e tot ce am văzut/ scris într-o zi anume
sau în următoarele// călător fără arme sau bagaje/ din Nord spre Nord-Est/
trecând prin Sudul de iarmaroc”.
Ceea ce surprinde în ultimă instanță la Sebastian
Reichmann este prospețimea noemelor sale (venită în principal din prezența
ironiilor) precum și racordarea sa la realitatea zilelor noastre. Este fascinant
cum un poet de 75 de ani este la zi cu tot ceea ce înseamnă politică, atât
națională, cât și globală, paradigme sociale și sociologice, și chiar cu tehnologia
ce a evoluat surprinzător în ultimii ani. Este cât se poate de clar că avem de
a face cu una dintre cele mai strălucite minți ale poeziei contemporane, și
totodată cu unul dintre ultimii vlăstari ai suprarealismului european. Nu ne
rămâne decât să ne bucurăm de prezența lui printre noi și să îl prețuim,
citindu-i opera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu